Cânt

Te-aș scrie doar pe tine, pe cer, pe podele
Te-aș scrie pe toți pereții camerei mele
Te-aș scrie în versuri, te-aș scrie în șoapte
Te-aș scrie în ziuă să-mi fii gând în noapte

Aș uita de mine să mă scriu pe tine
În picuri de rouă din zile senine
M-aș uita o toamnă să mă-ncălzești vară
Când pomii te nasc în iarna de-afară

Ca pe o frunză dragă purtată de vânt
Menită s-ajungă ritmul de cânt
Pe care-l port pe buze. Și iară
Te-aș scrie iubire nebună și-avară

Cu aripi de înger și coate zdrelite
Ținută doar pentru mine în colivii aurite
Să mă-nsoțească noaptea, și vorba în cânt
Să mi-o transforme cât oi trăi pe pământ.

Te-aș scrie în mine, pe buze, pe piele
M-aș scrie în tine cu bune, cu rele
Tot scrisul să ardă, în jaruri mocnite,
Pasiunea întreagă și distanțe topite

Te-aș scrie-n rugăciune rugată de clerici
Te-aș scrie icoană pictată-n biserici
Te-aș scrie-ndârjit pe viață, pe moarte
Te-aș scrie lume născută faima să-ți poarte.

Reclame

The quest (final)

          Intrară toți într-un subsol. Coborâră o scară îngustă, ținându-se de pereți. O întrebare șoptită se iți prin aer: “Mai ieșim de aici”?! Pe când se pregăteau să termine berea, lui Pompipupu îi sună telefonul. Le făcu tuturor semn să tacă. Nevasta, plecată într-o delegație, îl suna să-l întrebe de starea fiului lor. Fusese răcit la plămâni, chiar îi înspăimântase pentru câteva nopți. Ea nu ar fi plecat, dar i-o cerea meseria. Îl lăsase pe el să aibă grijă de copil și îl suna în fiecare seară să-l întrebe ce se întâmpla pe acasă. Urma să se întoarcă a doua zi.

          – Sunt cu Mortu’ și Pământ în Groapă, spuse repede Pompipupu.

          Ochii i se bulbucară, un zâmbet larg i se întipări pe buze și încercă să își stăpânească râsul.

          – Nu, dragă, nu a murit nimeni! Sunt cu Mortu’, cu Pământ, cu Sensei, cu mai mulți. Da, dragă, în Groapă. Știi tu, acolo la subsol. Da! Știi doar că de Crăciun nu moare nimeni!

          Închise. Se scuză că trebuie să plece. A doua zi urma să aibă scandal mare și și-l dorea fără dureri foarte mari de cap.

          – Dracu’ te-a pus! zbieră Hailandăr în urma lui.

          Apoi îl uită cu desăvârșire, privind la posteriorul femeii de la bar.

         Sensei îi trase o scatoalcă – “Azi facem quest-ul!” Îi arătă harta. Rămăseseră multe cârciumi nebifate. Prea multe. Ar fi trebuit ca expediția să se termine în podul gării, după ce ar fi parcurs tot centrul. Oricât și-ar fi dorit să fie altfel, tuturor misiunea începea să le pară imposibilă. Ieșind din Groapă, văzură un grup de oameni stând de-o parte și discutând. Oamenii începură să aplaude: “Quest! Quest! Quest!” Vestea zburase în tot orașul. Se formaseră grupuri care îi urmau, care încercau să îi susțină. Unii chiar doriseră să li se alăture, dar Sensei interzise cu desăvârșire. Doritorii ar fi trebuit să se alăture de la început. Sau, dacă nu, să își facă propriul lor quest. Nu atunci! Nu în același timp! La un alt Crăciun. De ce să împarți Gloria când o poți ține doar pentru tine?! Și ce glorie!

         La următoarea cârciumă, o speluncă, Hailandăr, obosit de peregrinare, de ciocnit, de umblat, de toate, pretinse că hepatita l-a mușcat de picior. Mortu’ râse de el. Ceru o foaie de hârtie și cu litere stângace, scrise pe o hârtie pe care și-o prinse în piept: “Berea este dovada că Dumnezeu ne iubește și vrea să fim fericiți – Benjamin Franklin”. O arătă celor care priveau pe fereastră în interiorul cârciumii. Primi aplauze și ovații. Ca răspuns, la următorul birt, Sensei ceru pix și hârtie. Și tot în piept își prinse coala albă pe care scrisese: “Să nu uitați că eu am primit mai multe de la alcool decât a primit alcoolul de la mine – Winston Churchill”. Ovațiile însoțitorilor acoperiră colindele. O vreme, pe drum și prin cârciumi, se certară, care ar învinge într-o confruntare cu istoria, Franklin sau Churchill. Nu conta. Acei oameni erau morți și nu aveau legătură cu istoria orașului. Cei care făceau quest-ul aveau. Și deveneau din ce în ce mai mari, cu fiecare cârciumă prin care treceau. Nu de puține ori se întâmpla ca unii pe care îi întâlneau să-și bea grăbiţi băuturile și să-i urmeze. Nu erau participanți la quest, doar beau cu aceia care îl făceau. Și totul se desfășura în măruntaiele nopții, tot mai aproape de Crăciun. Orașul se aprinsese – de lumini și de veselie. Quest-ul era pe buzele tuturor. Intrase în case. Înroșea telefoanele. Era transmis de la fața locului. “Sunt toți aproape cu capul pe masa!” auzi Sensei de undeva, dar nu mai avu putere să zbiere că nu era adevărat. Totul era adevărat în acele clipe, până și miracolele. Era Crăciunul și mai ales atunci se întâmplă miracole.

        Uitaseră câte cârciumi parcurseseră. Pierduseră numărul berilor. Pământ dispăruse, contrar principiului impus de Sensei, “Leave no man behind”. Pompipupu, unul dintre cei mai vajnici pompieri ai orașului, pompier erou, fugise să se pregătească pentru scandalul de a doua zi. Hailandăr, contrar aproximărilor, rămăsese fără bani și nu mai putu să continue. Becu’ se oprise sub un stâlp de iluminat și le cânta câtorva babe pentru aplauze și pupături pe obraz. Psihopupu, complet împotriva regulilor quest-ului, pretinzând că nu este deloc gras doar se balonase de la bere, trecu pe vin. Numai Sensei încerca. Încerca să se lupte cu limitele, cu el însuși, cu tot ce l-ar fi oprit din atingerea scopului propus. Și numai numele lui mai răsuna pe buzele tuturor. Ceilalți pierduseră. Nu totul, dar pierduseră. Era, probabil, singura șansă în viață să facă quest-ul, să-l termine. Și dacă ar fi reușit, ar fi rămas în istorie.

         Nici Sensei nu reuși. Ajunși în centrul orașului, înfrigurați, amețiți, se prăbușiră pe canapele în cârciuma din care își începuseră aventura. Era un fel de întoarcere, chiar dacă netriumfală, la rădăcini. Dar venea cu ceva. Cu râsete, cu bucurie, cu spiritul unui Crăciun care, chiar dacă înșelase, ca altele, unele așteptări, aducea liniște. Liniștea de dinaintea mahmurelilor. A regretelor. A durerilor. Cu ochii tulburi, abia ținându-se pe picioare, se îmbrățișară. Strâns. Apoi se tolăniră, cu spaimă să mai ceară încă o bere, deși ar fi trebuit să bea și acolo. Cu o ultimă zvâcnire de orgoliu, Hailandăr încercă să gândească. Își simțea mintea încețoșată cuprinsă de zbuciumul unei noi faceri. Nimeni nu ar fi putut termina quest-ul. Era nevoie de altul. “Poate câte o bere în fiecare municipiu din județ?” Doar Sensei se opuse. Era mult prea la îndemâna profesioniștilor, și istoria nu îi iartă pe cei care reușesc prea ușor. Dar îi poate îmbrățișa pe cei care eșuează cu farmec. Mai ales în vremea când lumea își poate uita grijile și își poate încălzi sufletul cu povești.

(Diagramele unor vieți risipite, 2018)

The quest (II)

          Până la a șasea oprire lucrurile merseseră bine. Era exact așa cum programase Sensei: jumătate de oră pentru fiecare bere, în fiecare birt. Timp de discuții, de amintiri, de socializare. Unii se cunoșteau de mult, “de prea mult”, cum se învinuiau uneori. Alții se alăturaseră pe parcurs luând locul celor picați în mrejele căsniciei sau ale depărtărilor. Pentru că, indiferent de ce anume ar face, oamenii nu sunt capabili de un singur lucru: să rămână singuri.

           Când părăsiră a șaptea cârciumă, deja în oraș se dusese vestea despre încercarea pusă la cale de “bețivii orașului”. Așa începuse să li se spună – bețivii. Le ajunsese la urechi zvonul că orașul începuse să vorbească despre hotărârea lor cu dispreț. Dar se încurajau, spunându-și că singurul lucru mai trist decât să fii bârfit este să nu fii bârfit deloc. Chiar râseră. Când aflară că deja sunt pomeniți, tocmai se opriseră la cârciuma așezată chiar în buza străzii care ducea la cimitir. “Veșnică pomenire!” strigă Pământ. “Și o muzică!”

          Nu mulți știau de ce lui Pământ îi spuneau așa. Iar cei care știau, nu ar fi divulgat secretul nici sub tortură. Pe când era în școală, dintr-o clasă de treizeci de elevi, Pământ fusese singurul care învățase pe de rost, pentru lecție, o poezie cu iz de libertate: “Noi vrem pământ!” Profesorul fusese atât de impresionat încât îl notase cu zece și ar fi fost capabil ca pe toți ceilalți douăzeci și nouă să îi noteze cu doi. Se răzgândise când elevul atât de cuprins de patima împroprietăririi își ajuta mereu colegii, ca refrenul unui cântec, declamând chiar și când nu era cazul: “Noi vrem pământ! Noi vrem pământ!” Mai târziu, gurile rele spuneau despre el că este prea slăbănog să poată plugări dacă ar fi împroprietărit, dar numele îi rămăsese.

          – Veșnică pomenire! urlă Pământ din toți rărunchii, ridicând sticla deasupra capului.

          Se îndreptă înspre bar și ceru barmanului să îi pună o melodie. Refuzul îl întărâtă, dar fu potolit de ceilalți. Nu muzica era importantă, importante erau cele treizeci de minute pentru fiecare bere băută în fiecare cârciumă. Și quest-ul. Mai ales quest-ul care, cu siguranță, i-ar fi propulsat pe toți în istoria nescrisă a orașului.

          Cerul se pregătea să se întunece, în timp ce sufletele celor șapte se înveseleau din ce în ce mai tare. Un singur incident le tulbură buna dispoziție. În drum spre o altă cârciumă, Pompipupu se opri la o fereastră deschisă în dreptul pieței. În fața ferestrei era o masă rotundă, neîncăpătoare. Ceru chipului care se iți prin deschizătura îngustă cea mai ieftină bere. Până să apuce să bea din ea, Sensei se repezi înspre el:

          – Ce faci, Pompi?!

          – Quest-ul, răspunse Pompipupu mijindu-și ochii verzi.

          – Asta nu e cârciumă! zbieră Sensei aproape luându-l de guler.

          Se iscă o mică ceartă. Unii susțineau că ar trebui să bea și acolo, alții strigau sus și tare că nu se bea decât în cârciumi.

          – Dacă am bea la fiecare fereastră cu o masă pusă în față, nu am mai termina quest-ul niciodată! motivă Sensei.

          Plătiră berea, dar nu îl lăsară pe Pompipupu să o bea. Ca să îl îmbuneze, hotărâră să pună fiecare cât mărunțiș avea, considerând scăparea o pierdere aplicabilă întregului grup. Se întuneca, dar în timp ce în centrul orașului, prin difuzoarele nou cumpărate de primărie, începuseră să susure colinde, Becu’, ținându-se greu pe picioare, începu să îngâne un cântec. La început nu îl luară în seamă, o făcură abia când îl văzură că începe să cânte din toate puterile oprindu-se în fața unor bătrâne.

           – Sunt sătul de rockeri, mamă, Toți îs pătrunjel în zeamă!

           Mortu’ și Psihopupu se repeziră să-l oprească, dar până să ajungă la el Becu’ îmbrățișă o bătrână. Femeia, sărutându-l zgomotos pe amândoi obrajii, îi prinse de gulerul hainei o garoafă.

           – Nu strica, mamă, banii pentru flori la cântăreți, zise cântat Becu’, mai bine îți cumpărai o pită!

           – Nu e, mamă, am fost la bărbatu-meu, e luată din cimitir! chicoti femeia ca o fată mare și îl mai pupă încă o dată.

          Sensei se enervă și îl calmară cu greu. “Ori căutăm publicitate, ori facem quest-ul”! Și grupul, supus, porni mai departe. Pașii le erau din ce în ce mai anevoioși. Unii rămâneau mai în urmă, alții, de teamă să nu pară slăbiţi, mergeau mai hotărâți ca niciodată. Psihopupu călca pe călcâie împingându-și burta înainte și îi explica lui Pompipupu:

           – Băi, băiatule, Dumnezeu îți dă, dar nu îți toarnă în halbă!

          Deodată Pământ căzu. I se muiaseră genunchii și se întinse pe jos căutând ceva de care să se țină. Mortu’ începu să râdă cu râsul lui blând și copilăresc. Cei doi Pupu pufniră disprețuitor. Hailandăr nici nu îl luă în seamă și ceru să se meargă mai departe. Sensei se întoarse:

           – Nu, băieți! Noi suntem ca Delta Force, “leave no man behind”!

           În ochii deja tulburi i se citea hotărârea. Îl însărcină pe Mortu’ să-l ridice pe Pământ și pentru că îl văzu codindu-se, se hotărî să-l motiveze. Îi trânti o scatoalcă peste ceafă de îi zbură fesul. Clătinându-se, recuperându-și de pe jos căciula, Mortu’ râse forțat. Din pricina inerției, din cauză că nu calculase bine forța scatoalcei și locul în care trebuia să aterizeze, Sensei zbură. Zbură cu tot trupul. Se împletici doi-trei pași, apoi deschise larg brațele, ca și cum ar fi îmbrățișat nemurirea. Ca și cum ar fi terminat quest-ul. Și pluti. Pluti până când, cu zgomot greu, se izbi de pământ. Alunecă pe burtă câțiva metri, cu brațele întinse ca aripile unui avion, și se opri. Nu auzea râsetele. După câteva clipe, cu eforturi supraomenești, se ridică în picioare. Se scutură de zăpada proapătă care continua să cearnă:

            – No problem, băieți!

           Și făcu același semn cu care se obișnuiseră cu toții, un semn imperativ care nu permitea altceva decât supunere. Îl urmară, clătinându-se, chicotind, înghiontindu-se. Grupul începu să se răsfire, și atunci Sensei le ceru celor mai treji să îi sprijine pe cei mai amețiți.

          – Deja sunt mai mulți cei care au nevoie de ajutor decât cei care îl pot oferi, bălmăji Hailandăr.

          Se întunecase și nu reușiseră să ducă la îndeplinire nici măcar jumătate din quest.

          – Mama lor! strigă și Becu’, în timp ce se sprijinea de Mortu’. O să fac reclamație la OPC, să mai închidă din cârciumi!

          Doar întunericul devenea mai dens. Grupul lor părea că se subțiază, chiar dacă încercau să meargă cât mai apropiați unii de alții. Sensei mergea cu paşi hotărâţi, apăsaţi, ca și cum ar fi strivit sub ei țeste, cu privirea sfredelind pământul. Își ridică ochii, apoi capul cu mândrie, doar când auzi câteva exclamații de încurajare. În fața lui câțiva tineri agitau mâinile în aer, eliberând aburii respirației în aerul rece și câteva cuvinte aproape cântate: “Quest! Quest! Quest!” Se întoarse înspre ceilalți și zâmbi fericit. “Vedeți?!” părea că îi spune privirea.

The quest (I)

          – Ai adus-o? îl întrebară într-un glas.

          – Daaaaa, fraaaaaaaa’!

         Mortu’ le întinse o foaie de hârtie și, zgribulindu-se, se trânti pe canapeaua albastră. Aștepta și îi privea rânjind. Deasupra hârtiei se aplecaseră două capete și o studiau cu atenție. După două minute Mortu’ se ridică, își dezbrăcă geaca groasă de iarnă și se duse la bar. Își comandă un ceai. Se întoarse cu el, aburind, refuzând să păstreze deasupra cănii o farfuriuță albă, puțin ciobită. Stoarse tacticos în cană un pliculeț de miere și amestecă, fără să își șteargă de pe buze rânjetul.

         Era un tânăr de vreo treizeci de ani, cu părul lung și negru. Pe obrajii supți nu avea nici urmă de barbă. Își lăsase doar mustața să crească, și un cioc care îl făcea să pară o gravură a unuia dintre mușchetarii lui Dumas. Continuă să rânjească amestecând în ceai până când își primi laudele:

          – Ai făcut treabă bună! Exact cum aproximaserăm, sunt fix douăzeci și cinci!

          Sensei avea o voce puternică, groasă, o chelie impunătoare și o burtă proeminentă. Ochii albaștri îi sclipeau hotărâți de sub ochelarii heliomați, ale căror lentile se întunecaseră. Se ridică și îl bătu pe umăr peste masă. Aruncă apoi o privire scurtă spre ceasul atârnat pe perete. Douăsprezece fix, miezul zilei.

          – Ce zici?! se întoarse apoi spre celălalt.

          – Sincer? Cred că sunt cam multe. Nu știu dacă o să putem.

          Sensei râse.

          – Așa ai fost tu mereu, slab de înger. Trebuie! strigă apoi cu un zâmbet larg care ascundea orice numai acceptarea eșecului nu.

          Totul începuse cu mai bine de o lună în urmă, într-o seară în care se strânseseră să își piardă vremea. În orașele mici, de multe ori, cele mai la îndemână modalități de a scăpa de tine însuți sunt cârciumile și băutura. Se strânseseră câțiva în jurul aceleiași mese – pe noapte însă, o noapte adâncă, întunecată, luminată doar de lumina albastru-neon a cârciumii și de aceea a stelelor. Ideea le plecase de la o discuție aparent banală, despre cinematografie. Se amintise un film, niciunul dintre ei nu știa dacă este de duzină, de două duzine sau de mai multe. Importantă era ideea. O preluară și o adaptară, urmând ca în perioada Crăciunului să o pună în aplicare. Să se strângă toți cei care se hotărau să își încerce puterile, să facă quest-ul. Quest-ul!

         Quest-ul le-ar fi părut multora de-a dreptul imposibil, dar avantajul minților mature este că pot da naștere unor idei copilărești. Iar ideile copilărești, aproape întotdeauna, pot sfida și șansele de izbândă, și maturitatea. Și, dacă ar fi loc de mai puțină maturitate, însuși autorul acestor rânduri, dacă nu era ocupat cu scrierea lor, cu redactarea cronicii, și-ar fi suflecat mânecile și s-ar fi înscris pentru acea misiune imposibilă. Quest-ul, deci, presupunea ca toți cei care participau să bea câte o bere, cea mai ieftină, în fiecare cârciumă din oraș. Orașul era mic și liniștit, genul de oraș în care dacă ai răci ar ști toată lumea înainte să îți dai tu seama. Și totuși, cu toate cotloanele lui restrânse, cu tot centrul său minuscul, cu toată populația lui de tineri și bătrâni care ar fi scufundat Titanicul doar din pricină că ar fi fost cu trei sau patru mai mulți decât numărul maxim de pasageri admiși, orașul adăpostea nici mai mult nici mai puțin de douăzeci și cinci de cârciumi.

         Cum spuneam, ideea prinsese contur într-o seară de noiembrie în care plictiseala înecase tot orașul. Undeva într-un bar, la o masă, pe când trăgea fiecare de câte o bere, Mortu’ aminti de un film pe care îl văzuse nu cu mult timp în urmă la cinematograf. Cu ochelari 3D, cu crănțănit de popcorn în urechi și, bineînțeles, cu zgomotul înfiorător al paielor care nu mai găsesc pe fundul paharelor decât câteva rămășite de apă colorată. Spusese ceva despre extratereștri care urmăreau bețivii orașului, despre capete tăiate, despre câte și mai câte! Când amintise de capete tăiate lui Hailandăr îi sclipiră ochii. Era un bărbat de statură mijlocie, cu fața acoperită de o barbă din care nu îi mai răsăreau decât ochii. O lăsa să îi crească pentru a-i acoperi o cicatrice veche, una care pornea de la ochi, ca o lacrimă și, spuneau unii, se termina în dreptul inimii. Pentru că pe obraji avea barbă rară cumpărase o loțiune căreia o televiziune la care nu se uita nimeni îi făcea reclamă la fiecare cincisprezece minute. O loțiune de regenerare a părului care nu îl ajutase absolut deloc. Nemulțumit de ea, i-o făcuse cadou lui Sensei dar, spre surprinderea tuturor, nici chelia lui Sensei nu se acoperise. Doar îi crescuse barba. Mai aspră și mai deasă ca oricând.

         Sensei și Hailandăr își ridicară privirile de pe hârtia pe care o adusese Mortu’. El, Mortu’, fusese însărcinat să noteze toate cârciumile din oraș și să creeze o hartă după care grupul temerarilor s-ar fi putut ghida. “Mapează!” îi ceruse Sensei, și Mortu’, entuziasmat de idee mai ales pentru că îl pasionase din copilărie cartografia, ceru doar câteva zile pentru a duce la îndeplinire sarcina.

         În timpul care se scursese de la nașterea ideii, cei trei căutară să atragă și alți participanți. Inițial mulți se temuseră de o taxă de participare; apoi, când auziră că e vorba de o aventură în zilele Crăciunului, se retrăseseră fără drept de apel. Unul avea copil nou născut acasă și, dacă ar fi terminat quest-ul, și-ar fi transformat copilul în alcoolic doar intrând pe ușă. Sensei aminti un citat, că este mai bine să fii bețiv recunoscut decât alcoolic anonim, dar nu făcu decât să îi întărească proaspătului tată decizia. Un altul recunoscu că, oricât de mult i-ar plăcea să bea, nu ar face față unei asemenea tentative de suicid. Încă unul se scuză roșind, amintind că trebuie să își ajute nevasta la prepararea prăjiturilor de Crăciun. Și, oricât ar fi căutat, pe lista celor dispuși să se înscrie în ducerea la bun sfârșit a quest-ului, nu rămăseseră decât câteva nume. Șapte.

         Pe când Mortu’ își băuse abia jumătate de ceai, din capete diferite ale străzii, dar în același timp, apărură cei doi Pupu. Unii, nostalgici după vremuri de mult trecute, le spuneau Lolek și Bolek. Alții, mai tineri, deciseseră altfel, în funcție de natura profesiei fiecăruia dintre ei – Psihopupu și Pompipupu – psihologul și pompierul orașului. Probabil, cu mai mult noroc pentru cei doi, li s-ar fi spus numai Psiho și Pompi. Pupu se adăugase, cu siguranță, din pricina vreunui bețiv căruia, încurcându-i-se limba în gură, îi fusese greu să spună cuvinte vulgare fără să se bâlbâie. Se alăturară amândoi grupului celor trei și atmosfera deveni mai veselă. Lipseau doi, dar nici ei nu întârziară prea mult. Becu’ lumină aproape orbitor când intră pe ușa cârciumii și își scoase din cap fesul. Avea o chelie netedă ca în palmă, proaspăt rasă. Ochii căprui exprimau veselie și buzele, chiar și când era serios, parcă i se curbau în zâmbet. Pământ apăru după puțină vreme, ca din pământ, traversând în fugă strada, sărind peste bețele unor tufișuri lipsite de frunze. Se scuză pentru întârziere, motivând că băuse cu o seară înainte – fusese ziua verișoară-sii, nu putea să lipsească!

         – Cu măsură, măcar?! întrebă reticent Sensei, ca un conducător de expediție.

         – Cu măsura mare, răspunse Pământ hohotind.

         De după bar se auzi un “Doamne miluiește!” scuipat în silă, dar nimeni nu îl luă în seamă.

         Era miezul zilei și cârciuma era goală. Doar cei șapte stăteau îngrămădiți în jurul mesei, privind puțin ciudat la Mortu’ care își sorbea tacticos restul de ceai din cană.

         – Mergem? întrebă Sensei ridicându-se fără să mai aștepte răspuns.

        Mototolise harta în pumn și o înfipse în buzunar. Se întâlniseră în cârciuma în care obișnuiau să o facă dar, după o scurtă consultare a hărții, cu toții se puseseră de acord că nu de acolo trebuie să își înceapă aventura.

         Când ieșiră afară, o pală de vânt îi înfioră. Părea ca un semn rău care ar fi încercat să li se strecoare în oase.

         – E frig, fraaaaa’! strigă Mortu’, strângându-și capul între umeri.

         Sensei dădu din mână și niciunul dintre ceilalți șase temerari nu ar fi putut spune dacă fusese un gest de dispreț sau unul de lider care cere să fie urmat. Merseră pe sub cerul plumburiu din care începuse să ningă, vreme de zece minute. Se opriră într-o cârciumă sordidă, obosită de vreme și de prea mulți băutori cu nervii slabi. Pe pereți nu avea tablouri, doar găuri și zgârieturi. Arăta ca după un război pe care nu îl câștigase nimeni, dar ea cu siguranță îl pierduse. O fată fâșneață, de vreo douăzeci de ani, se repezi înspre ei cu zâmbetul pe buze, întrebându-i ce vor să bea.

         – Care este cea mai ieftină bere?! răzbătu întrebarea din mijlocul grupului.

         – Ce, Pompipupu, nu îți permiți una mai scumpă? înțepă Psihopupu scuturându-și părul alb de zăpadă.

         – Ce știi tu despre cotețe! răspunse hotărât Pompipupu.

         Hailandăr râse:

         – Dacă ar pleca cineva din orașul ăsta, și-ar da seama că timpul trece doar după Sensei și Psihopupu. Unu’ e tot mai chel, celălalt tot mai alb. În rest, vorbiți mereu numai de cotețe!

        Se opri cu respect când Sensei îi explică fetei, cu răbdare, care era scopul prezenței lor acolo. Nu numai să bea cea mai ieftină bere, dar să bea câte una în fiecare cârciumă din oraș. I se păru că aude același “Doamne miluiește” de dinainte, dar de data asta nu era scuipat, în el exista o urmă de ironie. Nu luă în seamă, doar începu să bată, nerăbdător, darabana pe masă. Și, ca și cum s-ar fi supus nerăbdării tuturor, berile veniră.

Suflul nopții (final)

          Hamel îl privi cu gura căscată cum se îndepărtează. „O fi nebun”, îşi spuse. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre apartamentul Amandei. Se întunecase şi sub luminile artificiale umbra i se prelingea diformă pe asfalt. „De ce o iubeşti aşa de mult? De ce mai mult decât pe mine? De ce mai mult decât pe tine?” îşi auzi Hamel gândul. Îl alungă departe privind un grup de copii veseli care purtau costumaţii ciudate. Râdeau, se împingeau, ţipau, erau fericiţi. Aşa cum ar trebui să fie toţi oamenii pentru totdeauna.

         Când intră în apartamentul Amandei în nări simţi miros de dovleac copt. Ea îl întâmpină bucuroasă, îl îmbrăţişă strâns şi începu să îi vorbească repede. Îi spuse că se simte bine şi că toată ziua a trebăluit prin casă pentru seara aceea. Făcuse curăţenie, pusese masa, gătise. Îl aştepta doar pe el. Îl rugă să stea pe un scaun şi ea se aşeză pe canapea în faţa lui.

            – Ce crezi, Hamel, există vrăjitori? îl întrebă zâmbind.

            Hamel se blocă şi trăgând adânc aer în piept bâigui:

            – Vrăjitori?

            Amanda râse şi veselia ei îl făcea să se bucure şi să se teamă.

          – Vreau să îţi spun ceva. Mă bucur că a trecut nemernica aia de boală, mă bucur tare mult, şi îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine.

            Hamel încercă să se eschiveze. Negăsindu-şi cuvintele, spuse că oricine ar fi făcut la fel, dar Amanda nu îl lăsă să continue.

            – Hamel, chiar dacă mi-am revenit… Ştii… Nu vreau ca lucrurile să se schimbe. Nu vreau să vin acasă, să încui uşa în urma mea şi să mă trezesc că sunt singură. Îmi plăcea când vorbeam, când îţi simţeam sentimentele în grija pe care mi-ai arătat-o. Şi aş vrea…

          Gândurile lui Hamel începuseră să zboare din clipa în care îşi stăpâni senzaţia de ameţeală. O vedea pe Amanda ridicându-se, dezbrăcându-se provocatoare în faţa lui, lăsându-l să o privească întreagă. Apoi, dezbrăcându-l şi pe el, toate cuvintele s-ar fi oprit şi noaptea ar fi fost brăzdată doar de gemetele lor de plăcere.

           – Şi aş vrea să rămână aşa, Hamel. Aş vrea să rămânem la fel de apropiaţi, cei mai buni prieteni, cei mai…

           Zâmbi înainte să îşi termine fraza. Ochii ei spuneau ceea ce buzele se codeau să rostească. În sufletul lui Hamel izbucni explozia entuziasmului. Ea, Amanda, îi dădea de înţeles că are sentimente pentru el. Că nu îi va cere să se îndepărteze de ea, că vrea ca lucrurile să rămână la fel. De fapt, să se schimbe radical, în sensul în care visase el atâta vreme. O privi cu ochii măriţi în timp ce ea râdea. Râdea de expresia care se întipărise pe chipul lui. Îi ciufuli părul rar şi îşi apropie buzele de faţa lui. Hamel tremura când Amanda îl sărută pe frunte.

            – M-a vrăjit sufletul tău, Hamel, îi spuse Amanda ridicându-se.

           Parcă pornindu-i din viscere, Hamel îşi simţi trupul zguduit de un hohot de râs. Un hohot de râs inuman, venit din adâncurile celei mai adânci uri. „Şi eu?! Hamel, nu o poţi iubi pe ea mai mult decât pe mine! Este imposibil. Nu o să permit niciodată!” Tremurul trupului i se accentuă şi auzea ca prin vis vocea îngrijorată a Amandei. Îşi scutură capul să-şi alunge ameţeala.

           – Eşti bine, Hamel?!

         Hamel se ridică în picioare. O privi, vedea cum seninul ochilor Amandei se tulbură cu suflul groazei. Lumânările pe care le aprinsese pâlpâiau acoperindu-i chipul cu umbre. Hamel se privi scurt în sticla ferestrei. Ochii negri, părul des, întunecat, buzele gata să fie sărutate. Se privi lung neîndrăznind să se mai împotrivească impulsului care îl înspăimânta. O privi din nou pe Amanda, care se retrăgea speriată, incapabilă să ţipe. Ar fi vrut să îi ceară iertare. Striga în sinea lui, îşi striga iubirea şi spaima, dar nu se mai auzea pe sine. Îşi simţea doar sufletul zvârcolindu-se. Împreună cu Amanda, alături de ea, nu s-ar mai fi putut iubi aşa cum se iubea în acele momente niciodată. Iubirile nu se împart niciodată între oameni, trebuie să fie una singură. Chiar dacă ajunge să ucidă. „Iubirea ucide?” se întrebă Hamel. „Pe cine ucide?”

         Amanda se retrăsese în bucătărie şi îl privea înspăimântată. Nu mai avea puterea să îl întrebe dacă era bine. Nici măcar nu mai putea să îi spună Hamel. Nu mai era Hamel, era altcineva, altul. Un trup care aluneca îngrozitor prin umbră, îndreptându-se înspre ea. Amanda îi simţi degetele încleştându-i-se pe gât. Nici atunci nu ţipă, doar făcea eforturi disperate să respire. Simţi senzaţia de leşin când o voce, una necunoscută, îi şopti în ureche:

            – Nu te poate iubi, el mă iubeşte doar pe mine, pe Hamel!

        Lama cuţitului cu care tăiase dovleacul copt luci în faţa ochilor Amandei. Pentru o clipă se bucură că strânsoarea degetelor slăbise, permiţându-i să respire. Imediat, însă, simţi sărutul morţii. Rece, sub forma unei lame de cuţit. Umed, sub forma sângelui care îi păta hainele şi se împrăştia pe gresia tăcută a bucătăriei. Se întrebă doar dacă sufletul îi iese ca o răsuflare, pe nas, pe gură sau prin tăietura de la gât. Ochii începură să îi sticlească, genunchii i se înmuiară şi se prăbuşi în neant.

        Hamel privi stupefiat cuţitul pe care îl ţinea în mână şi cadavrul de pe podea. O forţă nevăzută părea că îl atrage în adâncurile unui întuneric care îl strivea. Mai auzea doar întrebarea Amandei – ești bine, Hamel?! – şi un zgomot ritmic care creştea în intensitate în acelaşi timp cu durerea pe care o simţea cuprinzându-i gleznele. Din fundătura în care era, putea auzi zvonul străzii. Maşini şi oameni, copii râzând. Râsete normale de copii, nu altceva. Nu hohote piţigăiate sau înspăimântătoare. Îşi privi gleznele. Erau cuprinse de cărămizi. Încercă să privească cerul, să se roage. Deasupra văzu doar o firmă învechită, scrisă cu litere strâmbe: „Anticariat”. Recunoscu strada lăturalnică pe care se afla. Şi hohotul de râs pe care îl eliberă convulsiv. Recunoscu totul, zidul care îl cuprindea tot mai mult, tot mai sus, până la genunchi, până la coapse, până la brâu, până la piept. Recunoştea durerea, recunoştea spaima. Îşi simţea lacrimile curgând ca şuvoaie de sânge. Sângele Amandei. Recunoştea greşeala. Şi noaptea. Şi suflul ei. Recunoştea glasul care striga în el. „Iubeşte-mă doar pe mine, Hamel, pe tine, următorul anticar!”

Suflul nopții (V)

          Pe zi ce trecea Hamel ajungea să se iubească. Să se iubească din ce în ce mai mult. Începuse să petreacă mai mult timp în faţa oglinzii, studiindu-se. Îşi studia trăsăturile, trupul slab, studia posturi. Se hotărî să facă sport pentru a se întrema, pentru a-şi creşte ascendentul asupra Amandei cu ajutorul unui trup care să o atragă. Unul pe care să îi facă plăcere să-l privească şi pe care să îl dorească. Privea în fiecare zi cartea de magie pe care i-o dăduse bătrânul anticar şi îşi promitea că în următoarea seară va încerca să arunce vraja de iubire asupra Amandei. Dar era ceva ce îl împiedica să o facă, ceva ce îl reţinea. Dacă ea l-ar fi iubit, l-ar fi vrut mai aproape de ea, pentru mai multă vreme. Şi timpul lui pentru el s-ar fi diminuat până când ar fi dispărut în totalitate. „Şi eu?! Eu când voi mai avea timp de mine?!” Se întreba mereu acelaşi lucru, omiţând că lucrurile pe care le făcea şi le motiva, în mod conştient, prin dorinţa de a-i câştiga iubirea. „Ia mai dă-o dracului!” îi urlă într-o seară o voce care nu i se păru a fi a lui. Se opri din gânduri şi încercă să înţeleagă. Se privi în oglindă şi i se păru că buzele i se strâng a ură. „O slugăreşti de atâta vreme şi dacă încerci să pui mâna pe ea, ea te respinge. Dacă îi săruţi obrazul şi încerci să i te apropii de buze, ea se fereşte! Nenorocita! Ticăloasa!”

           Nu era vocea lui. Nu erau gândurile lui. Erau ale altcuiva. Ochii îi căpătaseră o expresie dură, metalică, aproape de ură. „Pentru ce să o iubeşti mai mult decât pe tine? Tu eşti tu, eşti al tău, ea… Ea cine ştie a câtora a mai fost şi tocmai pe tine, cel mai bun lucru din viaţa ei, te refuză. Astăzi să nu mergi la ea! Să o laşi să vadă cum este fără tine! Să înţeleagă ce pierde. Şi tu, ca un prost, te laşi umilit. Da, te laşi umilit de pretenţiile ei – fă ceai, adu-mi o carte, fă-mi cumpărăturile, spală vasele, pleacă, sunt obosită! Câtă ticăloşie!” Hamel simţi o mânie pe care nu o mai cunoscuse vreodată. Îi venea să înjure, să blesteme, să spargă totul în jurul său. Căzuse pradă în ghearele unei femei care se folosea de el şi care, cu prima ocazie, i-ar întoarce spatele. După ce îşi calmă bătăile puternice ale inimii, continuând să se privească în oglindă, Hamel derulă firul evenimentelor care îl apropiaseră de Amanda. Îşi aminti bucuria de a putea fi alături de ea, plăcerea pe care o simţea de când îşi petreceau serile împreună. Râsetele. Poveştile. Amintirile. Sentimentele. Nu se putea considera un prost, făcea totul doar din iubire. Din iubirea pe care o simţea pentru ea de când o văzuse. Iubirea care crescuse cu fiecare clipă în care îi cunoştea mai bine sufletul. Amanda merita de o mie de ori mai multă iubire decât îi oferise el în clipele de rătăcire în mânia aceea teribilă. Accesul de furie se repetă după două zile. Când trecu, înțelese că îşi cerea să se iubească mai mult pe el decât pe Amanda. Era ca şi cum în el se cuibărise o a doua persoană, una care căuta să îi impună ce să facă şi cum să simtă. Chiar i se părea că noul Hamel caută să îl convingă pe vechiul Hamel că iubirea pentru Amanda este o crimă dacă prin ea ştirbeşte mainfestarea iubirii de sine. Şi, mai mult, Hamel începu să simtă gelozie. Gelozie pe Amanda pentru că îl face să îşi împartă iubirea între ea şi propria persoană. „Poate ar fi mai bine să renunţi la ea, să o excluzi din viaţa ta”, îşi spunea în gând Hamel. Dar imediat pe chip i se întipărea teroarea, numai gândul la o viaţă fără Amanda îl înspăimânta mai mult decât moartea în cele mai cumplite chinuri. Într-o noapte se trezi să bea apă. Îşi văzu faţa în oglindă, în obscuritate, şi i se păru că nu era a lui. Obrajii nu îi mai erau supţi, părul din cap nu mai era rar, dimpotrivă, bucle dese, întunecate, îi încadrau chipul. Ochii îi erau mari, de un negru înfiorător şi atrăgător deopotrivă. Sprâncenele parcă îi erau desenate, erau perfecte, la fel şi nasul. Buzele pline de voluptate păreau că nu au altă menire decât să fie sărutate. Aprinse lumina tremurând şi se revăzu pe el. Vechiul el, Hamel cel care nu ar fi putut niciodată să atragă decât priviri dispreţuitoare din partea femeilor. Dar când se aşeză în pat, să adoarmă la loc, gândul cu care se lupta cu toate forţele reveni: „Cum să o iubeşti pe Amanda mai mult decât te iubeşti pe tine?! Dacă nu te opreşti, Amanda va trebui să dispară! Pe mine să mă iubeşti, pe tine, pe Hamel! Nu pe ea! Nu mai vreau să împarţi iubirea asta între noi, între tine şi ea. Vreau să mă iubeşti doar pe mine, să te iubeşti doar pe tine. Numai pe Hamel!”

            – Şi chiar dacă ai alunga-o, chiar dacă aş alunga-o, o voi iubi mai mult decât iubesc orice altceva! strigă Hamel într-o noapte propriului chip din oglindă.

            Adormi tremurând, ca şi cum războiul din interiorul său pornise şi nu mai era chip să se oprească în niciun fel.

            În ultima zi a lunii octombrie Amanda îl sună pe Hamel când era încă la serviciu. Îi spuse veselă că se simte bine, că pneumonia a trecut şi că îl aşteaptă să sărbătorească. Îl rugă să cumpere câteva lucruri necesare bucuriei, apoi închise telefonul. Hamel fu cuprins de o veselie fără margini. Amanda era în sfârşit bine. În următoarele zile urma să se întoarcă la muncă şi totul ar fi reintrat în normal. Ar fi avut-o în faţa ochilor pentru întreaga zi, i-ar fi privit zâmbetul şi ar fi purtat conversaţii scurte întrerupte de sunetul telefoanelor. Entuziasmul i se stinse rapid: “Şi serile?!” Îi era clar că Amanda, după ce ar fi condus-o până în faţa blocului, urma să urce singură, să închidă uşa în urma ei şi să îl lase în stradă. Ca pe un câine abandonat. Ca pe un obiect folosit de care nu mai avea nevoie. Nu ar mai fi putut să o sărute pe frunte văzând-o aşezată în pat. Nu ar mai fi putut să o ţină de mână, să îi răsfire părul sau să îi mângâie fruntea. Cariera lui de asistent medical se încheia aici. Aici, în clipa în care Amanda îl anunţa cu bucurie că vremea în care avea nevoie de el se încheiase. Iar el o iubea. O iubea nebuneşte şi şi-ar fi dorit ca apropierea dintre ei să nu se mai sfârşească niciodată. „Se bucură! se  auzi gândind. Ţi-am zis că nu merită iubirea, că greşeşti iubind-o mai mult decât pe mine. Pe mine Hamel, Hamel!” Îşi scutură capul ca să alunge gândul: „Du-te dracului, Hamel, Amanda e bine. Asta contează.” Îşi simţi trupul străbătut de un urlet sălbatic şi privi speriat în jur, neştiind dacă urlase de-adevăratelea sau doar îşi închipuise. Văzând că nu îl lua nimeni în seamă se linişti.

          Plecă de la birou, făcu toate cumpărăturile pe care le ceruse Amanda, apoi se gândi să îi ofere un cadou de însănătoşire. Încă o poveste de dragoste. Un gând tainic îl imboldea să meargă din nou în anticariatul din care cumpărase cărţile. Acum avea ocazia perfectă. Se minună când, intrând pe strada lăturalnică pe care se aştepta să îl găsească, nu află decât o fundătură. Ziduri, nimic mai mult. Niciun intrând, nicio uşă care să permită accesul în vreo încăpere, cu atât mai puţin un anticariat. Întrebă dezorientat câţiva trecători, formându-şi convingerea că nu aceea era strada pe care o căuta. Încercă pentru ultima oară, cu un bărbat de vreo şaizeci de ani pe care îl zări ieşind din clădirea de peste drum.

            – Dar anticariatul acela nu mai există de mult! Proprietarul a cerut să fie zidit acum mulţi ani, eram copil!

Suflul nopții (IV)

          Îşi aminti că văzuse pe o pagină, notat cu litere de o şchioapă, că acela capabil să folosească magia fără să dea greş a exersat-o mai întâi pe el. Teama de a îi face rău Amandei se împleti cu aceea de a nu îi izbuti încercarea. Fără să stea pe gânduri, se hotărî să încerce vraja de iubire pe propria persoană – oricum, cu excepţia clipelor petrecute cu Amanda, în care uita de toate, se dispreţuia şi se ura. Sub lumina artificială se aşeză în dreptul mesei pe un scaun care gemu plângător. „Nu e nevoie de un ritual complicat, trebuie doar să rostesc câteva cuvinte şi să spun ceea ce vreau să se întâmple. Nimic mai mult. Trebuie doar să îl invoc pe cel numit aici Eros şi să cer, să i-o cer pe Amanda. Dar mai întâi trebuie să exersez!”

            Bolborosi cuvintele urmărindu-l pe fiecare cu degetul pe deasupra paginii, apoi îşi spuse hotărât dorinţa: „Să mă iubesc!” Aşteptă. Trecu un minut, apoi două, apoi zece. Hamel încerca să simtă efectul vrăjii, închipuindu-şi că sângele ar fi trebuit să înceapă să-i clocotească, să simtă iubirea iradiindu-i prin toţi porii împreună cu impulsul căruia i-ar fi fost imposibil să îi reziste – de a se lua singur în braţe. Nu se întâmplă nimic. Închise cartea disperţuitor şi se ridică de pe scaun chiar în clipa în care becul din tavan explodă. Rămase în întuneric, simţindu-se şi mai singur în absenţa luminii. Bâjbâi până la pat şi se trânti în el fără să se mai dezbrace, spunându-şi doar că înainte de a pleca de acasă va trebui să schimbe becul. Adormi, dar somnul îi fu agitat, brăzdat de vise. Într-unul îl revăzu pe bătrân râzând. Cel mai probabil râzând de el. În ochi i se vedea străfulgerarea pe care Hamel avusese impresia că o observă. Străfulgerarea devenea tot mai puternică până când lumina totul în jur, camera, noaptea, devenea un fascicul de lumină orbitoare însoţită de un hohot de râs înfiorător. Lumina scăzu în intensitate o vreme şi apoi se stinse. Atunci, în penumbre, lui Hamel i se părea că zâmbeşte un chip, altul, cu păr lung, cu ochi care emanau căldură şi putere. Privirea aceea îl atrăgea şi îl secătuia în acelaşi timp, făcându-l să îşi simtă trupul greu şi cuprins de o oboseală nevindecabilă.

            Se trezi transpirat, când lumina dimineţii se întrevedea deja prin geamlâcul de deasupra patului. Ascultă un timp ropotul ploii mărunte care spăla caldarâmul oraşului. Îşi simţea capul greu, ca şi cum cu o seară înainte băuse prea mult, şi săgeţi de durere suportabilă îi străbăteau trupul. Se ridică şi se mustră în gând că nu se dezbrăcase. După ce îşi schimbă hainele şi înlocui becul spart se pregăti să plece spre serviciul care în ultimele zile îi devenise insuportabil. Privea mereu locul gol al Amandei şi se aştepta să o vadă revenind în orice clipă. Oricât îl bucura să aibă grijă de ea, absenţa ei de peste zi îi era din ce în ce mai greu de îndurat. Îşi încălţă pantofii, îşi aranjă părul şi porni cu paşi grăbiţi. Se întrebă dacă Amanda doarme. Dacă se gândeşte măcar la ce vorbiseră în ajun, dacă într-adevăr exclude posibilitatea de a îl iubi. Altfel. Ca pe un iubit, nu ca pe un prieten apropiat. Din nou haosul gândurilor începu să îl cuprindă, iar Hamel încercă să îi scape concentrându-se pe vitrinele magazinelor pe lângă care trecea. Se opri brusc când îşi văzu reflecţia într-o vitrină. Îşi studie postura, mai dreaptă decât de obicei. Îşi aranjă apoi hainele continuând să se privească atent şi zâmbi. Avu impresia că dinţii împinşi înafară i se dezvelesc altfel decât înainte. Şi îşi spuse că deşi nu este seducător, zâmbetul său e unul plăcut. Ajuns în clădirea în care lucra îşi salută colegii cu gesturi largi în loc să încerce să se strecoare neobservat la telefonul lui. Într-o pauză, contrar obiceiului, răspunse ironiei unui coleg cu o alta, ceea ce îi surprinse pe toţi şi îi făcu să râdă. Seara, în apartamentul Amandei, ochii lui zăboviră mai mult decât de obicei în ochii ei. Chiar îndrăzni să îi prindă mâna şi să i-o ţină în a lui în timp ce îi povestea cât de mult îi este resimţită absenţa. Înainte să i-o elibereze, îi sărută dosul palmei, în joacă, privind-o cum zâmbeşte puţin încurcată. Amandei i se părea puţin ciudată schimbarea pe care o observa la el, dar nu îl întrebă nimic. O tulbura mai degrabă durerea de cap şi tusea care, când începea, o sufoca.

            Hamel îi întinse medicamentele, o înveli până sub bărbie, o sărută pe frunte şi plecă. Pe drumul spre casă îşi reluă obiceiul de a privi oamenii în ochi şi chiar de a le zâmbi. Nu îl mai interesa cum reacţionează ceilalţi, nu îi era teamă de nimic, doar simţea că vrea să privească oamenii, să le zâmbească, să le transmită în felul acesta că el este altfel. Altfel decât ei. Că este altfel chiar decât el, cel care era cu o zi în urmă. Simţea o doză plăcută de încredere, de mulţumire de sine şi, în minte, în loc să i se mai îmbulzească dubiile şi suferinţele, îi apăreau planuri pentru un viitor mai bun. Unul care, bineînţeles, o includea pe Amanda. Când ajunse acasă îşi sună părinţii. Le spuse că  fusese angajat în sfârşit pe un post foarte bine plătit, cu responsabilităţi imense, în care calităţile sale erau necesare ca aerul. Le povesti despre iubita lui, Amanda, împreună cu care îi va vizita în curând, poate chiar de Crăciun. Exclamaţiile de bucurie ale mamei îl făceau să se simtă bine. Era împlinit, era în sfârşit un om care se simte bine în pielea lui şi, tot povestind, îi alimenta femeii manifestările de apreciere şi de bucurie. În conversaţia aceea a lor, oricât de mincinoasă ar fi fost, el devenise centrul universului. Totul era despre el, numai şi numai despre el, despre succesul lui, despre cum s-a ridicat din noroi ca să atingă norii. Când simţea că şuvoiul admiraţiei şi laudelor începea să slăbească, inventa o poveste nouă, una care să dea naştere altora. Asta îl interesa cel mai mult, mult mai mult decât suspinele pe care le auzea, din când în când, venind de departe, din pieptul maică-sii. Cu taică-su vorbi despre femei, despre cuceriri, despre Agnes, despre Amanda şi despre alte câteva care îl făcură pe bătrân să fluiere a mirare.

            – Tată, atunci când ştii să le arăţi femeilor aluatul din care eşti făcut, îţi vor cădea mereu la picioare. Şi nici nu trebuie să fii vreun prinţ frumos din poveşti, trebuie doar să le spui ce vor să audă, ce simt nevoia să audă!

            Taică-su, de la care probabil moştenise mare parte din înfăţişarea deloc atrăgătoare, care luase de nevastă prima femeie care îi ieşise în cale doar de teama de a nu rămâne singur, îl puse să jure că îi va povesti totul, cu lux de amănunte, despre fiecare femeie în parte. Hamel acceptă cu bucurie şi îl ameninţă că vor avea nevoie de multe pahare şi de o noapte întreagă. Nu simţi lacrimi de emoţie în tonul tatălui, doar un soi de admiraţie care, îşi spuse în gând, se împletea cu puţină invidie masculină. „Normal, dacă bătrânul nu s-a dedulcit cu veveriţe, îi e ciudă să ştie că eu am făcut-o”! După o vreme se plictisi. Îşi ceru scuze că trebuie să plece, dar treburi importante îi solicitau atenţia. Închise zâmbind. Se repezi la oglinda murdară din baie şi se privi în ea. Contrar altor dăţi în care îşi pleca ruşinat privirea, găsi armonie în trăsăturile sale. Nu, nu erau frumoase, nu erau ca ale bărbaţilor după care femeile întorc pe furiş privirile, la care se gândesc în întunecimi umede de noapte. Dar era un bărbat bine. Unul care, în curând, prin succesul pe care şi-l prevedea, va ajunge să îi domine pe ceilalţi.

            Zilele treceau şi schimbările prin care trecea Hamel deveniseră evidente, mai ales Amandei. În unele seri îi povestea pătruns de importanţă cum îl repezise pe unul dintre cei care sunase ca să îi ceară ajutorul. Sau cum îl pusese la punct pe un coleg pe care şi ea îl ştia de obraznic. Cum îi spusese şefului de tură că dacă nu este mulţumit de el, să se aşeze pe scaun în locul lui şi să vorbească el cu tot felul de clienţi bătuţi în cap. Ba chiar, completă, îi spusese că s-ar descurca mult mai bine în poziţia de şef, pe când bietul de el, „şefuleţul”, abia ar fi fost în stare să îngaime trei vorbe în relaţia directă cu clienţii. Pieptul lui Hamel nu îl mai încăpea, mintea sa nu mai putea să îl cuprindă şi, mai în glumă sau mai în serios, îi spunea Amandei că el este o binecuvântare pentru omenire. Devenise arogant, important, de neînlocuit pentru oricine care avea şi cea mai mică legătură cu el. Hamel era darul lui Dumnezeu pentru toţi cei care îl întâlneau.

            Deşi nu privea mereu cu ochi buni noua atitudine a lui Hamel, Amanda se bucura de schimbările în bine pe care le observa la el. Nu mai era închistat, dimpotrivă, devenise mai deschis, mai dezinvolt, chiar mai îndrăzneţ. Uneori prea îndrăzneţ, dar ea renunţase să îi atragă atenţia. Se întâmplase o singură dată, într-o seară în care Hamel o atinse mai îndrăzneţ ca oricând. Ochii ei împroşcară flăcări şi, cu câteva cuvinte spuse pe un ton dur, îi aminti care îi era locul. I se păru că atunci atitudinea lui Hamel și întreaga sa încredere în sine se năruiesc. Îl lăsă să plece ca un câine cu coada între picioare, deşi văzându-l, îi veni să îl oprească şi să îşi ceară scuze. Dar în seara următoare incidentul fusese uitat şi Hamel cel vechi se pierduse în amintire, lăsându-i locul încă o dată celui nou.