Relativităţi

        Am cunoscut cândva un personaj căruia i-am scos mulţi peri albi replicând cu deplină convingere atunci când aveam îndoieli: “Depinde”! Nu aş putea să spun nici de ce anume depindea părerea mea, nici dacă subiectul pus în discuţie prezenta vreun interes general sau particular. Mie aşa mi se părea elegant şi estetic, să nu refuz niciodată teoria relativităţii. În definitiv, dacă stăm bine să ne gândim, asemenea născocire este poate cea mai de seamă realizare a minţii umane. Relativitatea, acel “depinde” pe alocuri de-a dreptul enervant, îşi are rostul său unic, anume de a lăsa deschise mai multe căi pe care o opinie se poate declara, mărturisi, consolida sau nărui. Pentru că întotdeauna orice opinie depinde de capul din care emană, de mintea căreia i se adresează, de factori interni şi externi pe care îi ia sau nu îi ia în considerare.

          Să luăm un exemplu – Cea Mai Frumoasă Femeie din Univers. Majoritatea lumii nici nu a auzit de ea, dar eu o cunosc. Eu o cunosc şi poate că o şi îndrăgesc, poate chiar fac încercări disperate ca în fiecare noapte să mi-o apropii. Poate am făcut încercări să mă rup de lumea fanteziei şi să mă scufund în povestea lumii reale – care, însă, nu este o poveste ci un coşmar, sau o împietrire, sau o necesitate, sau pur şi simplu o viaţă comună. Depinde… vedeţi?! Depinde din ce punct de vedere înţelegem să privim lucrurile. Dar să revin… Poate că această cea mai frumoasă femeie din Univers este de fapt cea mai urâtă şi mi se pare doar mie a fi frumoasă – şi aici nu mai există loc pentru “depinde”, deoarece mie mi se pare cea mai frumoasă ca părere absolută – pentru că multe priviri pot aluneca peste ea fără să o ia în seamă, transformând-o într-o figură palidă, ştearsă, umbrită, care nu merită nici măcar o clipire din gene. Doar că aici revenim la “depinde”: frumuseţea de multe ori şade în ochiul privitorului, nu în faţa lui. Şi la fel de relative sunt şi puterea de a privi, şi percepţia, şi spiritul de observaţie. Frumuseţea poate adesea să treacă neobservată nu pentru că nu există, ci pentru că nu există interesul sau puterea de a fi descoperită. Ştiu şi eu?! Depinde… Poate depinde de starea în care mă aflu, şi în câteva minute poate voi ajunge la concluzia că frumuseţea nu mai există niciunde altundeva decât captivă în valurile lucitoare ale oglinzii mele. Poate nu mai există nimeni la fel de frumos ca mine – dar şi aici intervine relativitatea, pentru că aş putea fi cel mai frumos dintre încruntaţi, sau cel mai frumos dintre zâmbitori, sau cel mai frumos suflet pe care îşi poate aşeza ochiul vreo femeie, fie ea urâtă sau frumoasă, în funcţie de modul în care am chef să o privesc.

        Adevărul este că această mare găselniţă a minţii umane, relativitatea, lasă loc nu manifestării simţului estetic ci impulsului. Există impulsuri de a considera oamenii frumoşi, sau impulsul de a dori femei urâte. Sau impulsul de a ieşi pe uşă afară, ca să alergi unde vezi cu ochii şi să te prăbuşeşti departe, înfrânt de oboseală. Atunci numai depinde de vreme ci de stare, iar vremea, starea vremii, de multe ori nu depinde de manifestarea cerului ci de manifestarea sufletului. Pentru că mereu depindem de ceva sau de cineva, indiferent că vrem sau nu vrem să recunoaştem. Spre exemplu, sufleteşte mereu am depins de mine, deşi Eu, acel Eu de care depindeam, a făcut greşeli majore pentru care ar merita să fie aruncat în cea mai întunecoasă temniţă, spre a îşi aştepta înfrigurat executarea sentinţei – pedeapsa cu moartea. Şi totuşi, acele greşeli ale eului m-au făcut ceea ce sunt, m-au adus unde sunt, şi atunci greşelile parcă se dizolvă şi devin doar paşi pe care i-am făcut pe o cărare pe care am mers în felul meu, negând cu toată forţa predestinarea. Aşa spuneam, destinul depinde de noi. Şi oriunde am mers, oricâte cuvinte am rostit sau am ascultat, mereu le-am cântărit cu o urmă de îndoială. Întotdeauna relativitatea va exista, fie în evidenţă, fie în întuneric şi în dubiu.

          În baza obiceiului meu de a afirma cu convingere atunci când am dubii: “depinde”, am început să am rezerve în a pronunţa concluzii cu valabilitate universală. Poate că în asta constă frumuseţea vieţii, sau a spiritului, sau a logicii, sau a bunului simţ. Sau… Mi-am amintit, totuşi, una din convingerile cu care trăiesc – mereu valabil va fi umilitorul “ştiu că nu ştiu nimic”, pentru că acela care le ştie pe toate este cel mai mare dobitoc din istorie. Cât despre femei, mereu va exista Cea Mai Frumoasă Femeie din Univers, indiferent de relativitatea valorilor estetice.

Ambiguitatea timpului (şi fotbal)

          Înainte, cândva, demult, se credea cu tărie în timpul absolut. Aristotel, spre exemplu, era sigur că timpul scurs între două evenimente s-ar putea măsura cu precizie şi că rezultatul măsurătorii ar fi acelaşi, indiferent cine ar măsura, cu o singură condiţie: aceea de a avea un ceas bun.

*

          Mă trezisem de câteva ore, îmi băusem prima cafea la foc automat, pe a doua în grabă şi, fără a lungi povestea,  o savuram pe a cincea. Pun mâna pe telefon, să îl sun pe Amicu – era vreo şapte. Seara, normal.

          – Alo? vocea îi pare slabă, obosită, plictisită.

          – Bună dimineaţa! strig vesel.

          – Dimineaţă era când m-am trezit eu să mă duc la servici, dom’le. (acelaşi ton, slab, obosit, plictisit, dar parcă îi simt un zâmbet pe buze).

          – Ai terminat serviciul?

          – Da.

          – Aha, zori de weekend! Vezi că mâine seară ne vedem la finală!

*

          Mai târziu lucrurile s-au schimbat. În teoria generală a relativităţii, spaţiul şi timpul sunt considerate mărimi dinamice – în momentul în care un corp se mişcă sau acţionează o forţă, aceasta afectează curbarea spaţiului şi timpului. La rândul său, structura spaţiu-timpului afectează modul în care corpurile se mişcă şi forţele acţionează. Deci, spaţiul şi timpul nu numai că afectează, dar şi sunt afectate de orice se întâmplă în univers.

          E cam la fel ca acum doi ani, când am aflat într-o zi de miercuri că finala Ligii Campionilor se juca abia sâmbătă. Şi acum (după ce am aflat marţi că finala e sâmbătă), ca şi atunci, nu pot spune decât: “Forza Bayern”!

Egalitatea ca senzaţie

Noţiunea de egalitate este întotdeauna relativă. Se spune mereu că toţi oamenii sunt egali între ei, dar ni se demonstrează în mod constant că unii sunt mai egali decât alţii. Sau, dacă ne amintim postulatul conform căruia vrem egalitate, dar nu pentru căţei…

Chiar şi mişcarea feministă, care şi-a dorit aşezarea femeii pe aceeaşi treaptă cu bărbatul, pare că are hibele ei. Începând cu „Declaraţia drepturilor femeii” din 1791, cu obţinerea dreptului la vot pentru reprezentantele sexului frumos şi culminând cu dezgolirea sânilor, partea bărbătească afirmă că mişcarea mai sus amintită a omis un lucru: „Femeile nu vor fi niciodată egale barbaţilor până când nu vor putea să se simtă sexy în ciuda cheliei şi burţii de bere”. Nu ştiu din ce adâncuri de materie cenuşie a emanat o asemenea axiomă, dar pot afirma cu tărie că teoria relativităţii se aplică şi în cazul egalităţii. Poate că şi egalitatea este doar o senzaţie…

P.S.

Sexismul ridicat la rang de artă… sau doar amplificarea senzaţiei (?)

Relativitatea timpului

Nu m-ai mai întrebat de mult ce mai fac. Habar nu am ce aș putea răspunde. Ca să te mint, aș spune că bine. Ah, sincer…? Comprim zilele și orele, minutele și secundele. Încerc să le dau acea formă, acea esență care să le poată face cuantificabile. Încerc să le măsor în așa fel încât să nu ajung prea curând la limita de la care nu voi mai ști să număr. Dar supraviețuiesc. Sunt priceput la asta, știi bine… Stai, ca să nu uit notez mereu… S-a împlinit încă o eternitate de când ai plecat.