Arhive pe etichete: religie

De duminică

          Din nevoia omului de a se supune s-a născut Dumnezeu. Din nevoia de a fi supus Dumnezeu s-a născut Biserica. “Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoţilor decât toată puterea cerească”? se întreba, parcă, Ioan Gură de Aur. Aşa o fi, pentru că pe celelalte, inclusiv puterea pământească, şi le iau singuri. Acum ceva zile citeam că, într-o ţară în proporţie covârşitoare ortodoxă şi bananieră, religia a fost declarată serviciu public esenţial. Mai lipsesc lanţurile şi, cine ştie, rugurile (nu, nu aşa evidente ca în alte vremuri). Duminică suportabilă.

Dilemă

          Mă macină de la o vreme o dilemă. Nu sunt cel mai religios dintre oameni, dimpotrivă, atracţia mea către credinţă este doar rezultatul plăcerii de a îi arăta cu degetul lacunele. Sclavia, deşi mulţi nu au fost de acord, a fost abolită cu destulă vreme în urmă pentru a i se stinge orice speranţă de resuscitare. Sclavia fizică; în privinţa sclaviei morale şi psihice lucrurile stau altfel. Eu, personal, prefer să fiu sclavul viciului decât al unei entităţi închipuite – sau, dacă nu închipuite, mincinoase.

          Hula este păcatul pe care, se spune, Dumnezeu nu este capabil să îl ierte. Aşa aş spune eu, nu că nu ar vrea, pentru că bunătatea, oricât de ofensată, chiar dacă nu mai găseşte puterea să întindă o mână ofensatorului, iartă. Hula, deci, ar putea fi iertată de Bunătate, dacă aceasta nu ar fi mincinoasă, sau dacă ar înţelege că lucrurile nu sunt numai în alb sau negru, ci şi în alte nuanţe.

         Nu aceasta este însă dilema mea, deşi sunt atât de tentat să îmi dezvolt spusele! Dilema este alta. Văd în jur lucruri care îmi zdruncină din ce în ce mai mult credinţa în posibilitatea existenţei Dumnezeului creştin. Multă vreme şi de prea multă, însuşi reprezentanţii Săi pe pământ s-au arătat cele mai abjecte animale, cele mai înspăimântătoare cugete, cele mai netemătoare creaturi faţă de ceea ce propovăduiesc. Aceşti reprezentanţi nu hulesc cu vorba lor mieroasă, cu cuvântul măsluit şi prefăcut, ci cu fapta însăşi. Eu hulesc pentru că am oroare de autoritate, pentru că sclavia nu mi se potriveşte. Pentru că batjocura mea îmi alimentează nu numai orgoliul şi spiritul răzvrătit, dar mai ales, puterea şi dorinţa de răzvrătire.

        Dacă, însă, există Dumnezeu, la vremea Judecăţii îmi voi refuza pedeapsa, fiind complet nevinovat. Răzvrătirea este un motor al evoluţiei, nemulţumirea manifestată faţă de un sistem şi permanentizarea dorinţei de a îl înlocui, de a îi afla alternative. Hula mea are un scop măreţ, aş spune, având în vedere că religia este o manifestare bolnăvicioasă a fricii de libertate. Pe când ei, ceilalţi, hulitorii prin faptă, totodată instigatori, îmbrăcaţi în sutană?! Asta îmi este dilema, care este adevăratul vinovat – hulitorul în faptă sau hulitorul în gând?

            Ştiu, în dreptul penal existenţa instigatorului nu disculpă făptaşul. Dar justiţia divină nu funţionează după principii umane. Iar liberul arbitru este, mai degrabă, un mod de a ascunde neputinţa stăpânului cerului, decât libertatea individului de a dispune singur de propriul destin.

          “De profundis clamavit ad te, Domine”! Dar degeaba, mereu degeaba. Cât mai durează până să înţelegem că cerurile ne sunt goale, pline doar de pânze de păianjen?!

Peccatum mortiferum. Concluzie

          La nivel vulgar, de masă, adoptăm un ton plin de importanţă, emfatic, atunci când povestim altora despre cele zece porunci şi despre cele şapte păcate capitale. La nivel teologic, sau, mai bine zis, preoţesc, se adoptă un ton smerit, mângâietor, părintesc. Un ton care are mult mai multe şanse să supună o voinţă slabă sau pierdută.

          În definitiv, mă gândesc, este corect zis că cele zece porunci spun omului ce să facă, iar cele şapte păcate capitale îi spun ce să nu facă. De ce să nu facă? Pentru că îl aşteaptă chinurile veşnice ale focurilor Gheenei – accesul în grădinile Raiului nu este permis decât celor care nu îl mânie pe Domnul.

          Mintea umană şi voinţa sunt uşor de subjugat prin frică. Adevărat, unii oameni sunt mai neînfricaţi decât alţii, dar cu toţii ne înspăimântăm în faţa necunoscutului. Teama în faţa ipotezei unei eternităţi de suferinţă poate impune unei persoane renunţarea la sine, la propria raţiune. La acea raţiune care, dacă ar încerca măcar să înlăture vălul gros al îndoctrinării, ar putea înţelege că cele şapte păcate nu sunt într-atât de condamnabile pe cât se susţine.

          Normal, din punct de vedere religios, încălcarea unei norme atrage cu sine contabilizarea păcatului. Pentru că aşa este Dumnezeu, o entitate care pretinde iubire şi supunere. Iar omul şi-a creat mereu divinităţi din nevoia de a se închina, din teama de a fi propriul stăpân în totalitate. Este mult mai uşor să ne ascundem în spatele unei voinţe divine, în loc să ne recunoaştem greşelile sau neputinţa.

          Din nevoia omului de a se supune s-au născut religiile, acele instrumente care, puse în mâna anumitor tagme, au fost capabile de a transforma omenirea în turmă. Raţiunea a fost detronată de superstiţie şi de credinţă oarbă, nefondată pe cercetare. Şi, în creştinism, turmei i s-a cerut moderaţie – acea moderaţie care nu este potrivită, de fapt, decât pentru călugări.

          Aş spune că religia dezumanizează mai mult decât starea naturală a fiinţei umane, mai mult decât legea junglei. Pentru că omul trebuie să fie o flacără care să izbucnească nimicitor sau să pâlpâie, în funcţie de puterea pe care o are la un anumit moment, nicidecum să ardă în mod constant cu aceeaşi intensitate slabă. Senzaţia de viaţă, de trăire, nu este dată de fiinţarea monotonă, de supunerea în faţa unor reguli, uneori, de-a dreptul condamnabile. Viaţa nu presupune mereu alegerea căii de mijloc, ci, mai degrabă, atingerea extremelor, forţarea lor, împingerea către un punct culminant al suportabilităţii. Omul nu poate fi om dacă nu este mistuit de pasiune, dacă nu este îngenuncheat de durere, dacă nu are demoni pe care să şi-i înfrunte.

           Religia propune viaţa ca un curs slab de apă, monoton curgător, apatic, liniştit, ferit de chinurile cunoaşterii. Nu este nevoie să cerceteze nimeni, doar să creadă ceea ce i se cere să creadă. Şi să se supună. Poate de aceea oceanele turbate, mările zbuciumate, furtunile distrugătoare au puterea de a rămâne mai adânc întipărite în memorie decât calmul. În timpul lor pulsul se accelerează, sângele curge mai repede prin vene, mai fierbinte. Teama se instalează, încet dar sigur, înlocuind certitudinea, siguranţa şi lipsa de grijă.

           Oaia nu se teme de lup fără să îl vadă, pentru că nu îi conştientizează existenţa. Şi, urmând un set de reguli, omul nu se teme de furtunile proprii, dimpotrivă, la nivel ideologic le condamnă şi se fereşte de ele. Uitând, însă, că aşa stă scris în codul nostru genetic, că aşa trebuie, că este obligatoriu ca, pentru a deveni mai înţelepţi, să fim furtuni, nicidecum calmuri marmoreene. Poate adevăratul păcat capital al umanităţii este acceptarea oarbă a credinţei, renunţarea la raţiune.

Mândrie

Mândria nu poate fi decât caracteristica sufletelor puternice. A acelor suflete într-atât de tari încât să dea la o parte vălul care le interzice vederea şi să privească. Să privească adânc, departe, până când ajung să cunoască. Să cunoască ceea ce le înconjoară, dar mai ales să se cunoască pe sine.

În oglindă smerenia nu poate fi altfel decât ruşinoasă. Pentru că, atunci când privirea o întâlneşte pe aceea a reflexiei nu are altă cale decât să se lase în jos. Umilul nu are nici putere, nici curaj. Doar supunere. Şi mereu acea supunere îi va interzice să îşi oţelească voinţa. Sclavul nu poate şi nu are dreptul să privească în ochii stăpânului, i se permite doar să se prosterneze. O încovoiere izvorâtă din necunoaştere şi din slăbiciune.

Cel slab nu va face altceva decât să treacă, precum o umbră, şi să colcăie ca o viperă în întuneric. Ca o viperă căreia îi este teamă să ridice capul… sau ca una căreia îi lipseşte curajul să muşte, să otrăvească ignoranţa şi să facă loc cunoştinţei.

Omul este măsura tuturor lucrurilor şi are, faţă de sine, datoria să nu îşi plece privirea în faţa nimănui. Dacă vreodată voi ajunge la vreo judecată, ştiindu-mă fără pată faţă de mine, îmi voi privi Judecătorul, cu mândrie, în ochi! Pentru că singurul lucru care mă poate umili este să îmi fie ruşine cu mine; de mine…