Nebunie

Hai să ne întâlnim. Nu știu unde, nu știu când. Undeva într-o altă viață. Atunci când timpul se va opri. Să fim doar noi în mijlocul unei amețeli ucigașe. Rațiunea să se prăbușească în genunchi, sufocată de nerațiune. Realul să fie alungat de ireal. Doar mâna ta să fie reală. Să fie ea cea care îmi conduce trupul orb pe cărări ascunse. Pe acele cărări pe care le ascundem intenționat, pe care nu îndrăznim să le străbatem atunci când suntem unul fără celălalt. Ce ar fi dacă am da la o parte toate barierele și toate reținerile? Nu o să știm niciodată, pentru că tu nu mai vrei. Și chiar dacă uneori mai vrei, nu vreau eu. Vreau doar să fiu condus de tine, să mă împingi peste bariere în loc să le dăm la o parte. Să îmi deschizi în față un gol infinit pe care să îl decorez așa cum simt. Să înfig munții în pământ, să coborâm în adâncul unor gropi adânci ca să le găsim vârfurile. Și mările… să le arunc pe cer. Să vălurească cerul cu valuri cenușii și furioase, sau calme și albastre. Să iau norii și să îi așez jos, la picioarele tale, ca pe un covor moale care să te ferească să mai atingi pământul. Și iarba să o arunc pe cer, să prindă rădăcini, să se lupte cu apele și să dea naștere unor insule de un verde încântător. Să iau soarele și să ți-l prind în păr, ca pe un rubin inofensiv. Iar în părul meu să se oprească luna, pentru că așa trebuie, pentru că așa sunt meniți, să se caute mereu și să nu se întâlnească. Așa pletele noastre nu vor mai curge niciodată împreunate în aceeași direcție, împletind cosițe de lumină din mătasea firelor tale, din șerpuirea firelor mele. Apoi aș desena în aer flori de câmp, zburătoare și parfumate, iar din nori aș face să crească tulpini de fluturi colorați, care, înainte de a muri sub tălpile tale, să le sărute cu adorație.

Aerul l-aș presăra cu zâmbete și cu săruturi, să fie pentru totdeauna după chipul și asemănarea ta. Chipul tău zâmbitor și săruturile mele. Și peste toate aș zvârli tufișuri, păduri și râuri… Da, acolo, între munții îngropați și mările suspendate… și mereu câte un sărut te va atinge în treacăt. Vreau să oblig divinitățile uitate să mă ajute să creez această lume. Doar pentru noi doi. Zâmbești… mă crezi nebun… nu pentru asta aș fi nebun. Îți place lumea aceasta? Lumea în care mă asuprești veșnic? Întinde mâna… atinge-o… și arunc-o în hăuri pentru totdeauna.

Fantasma

Începu să își caute cu gesturi înfrigurate pachetul cu țigări. Strânse cu buze febrile țigara, continuând să caute cu ambele mâini bricheta. Ce vis… de unde apăruseră ochii aceia tocmai în calea lui? Se trezise transpirat, abia stăpânindu-se să nu strige. Nu știa dacă gemuse în somn, dacă îi vorbise, dacă încercase să o strângă în brațe. O aștepta de multă vreme, de multe doruri împletite cu vise, de o eternitate de singurătate. Nu o întâlnise niciodată, dar o cunoștea, îi cunoștea mersul, gesturile… îi inspira parfumul cald al părului de câte ori își atingea perna. Căuta în continuare bricheta gândindu-se la părul ei negru vălurind pe umeri, la buzele care promiteau miliarde de șoapte, la cerurile spre care zburase.

Nu reușise să o oprească deși întinse disperat spre ea brațele goale. Pieptul umplut de suspine și de vise nu reușise să o simtă lipită de el, nici palmele oarbe nu avuseseseră timp să îi descopere chipul în mângâieri. Ea a zâmbit, i-a dat părul după ureche, s-a aplecat să îi șoptească ceva și apoi s-a răzgândit. A plecat privindu-l, spunându-i prin tăcere că încă nu a venit momentul să o cunoască, să o întâlnească. Iar el degeaba a strigat către ea să se oprească, degeaba a implorat-o să nu îl mai facă să aștepte. Își aminti vag că în momenul în care se trezise auzise un geamăt. Fusese al lui sau al ei? Fusese geamătul temnicierului sau al prizonierei? Cine gemuse?

O prinsese într-o noapte de vară, în nebunia unui vis, și de atunci o ținuse prizonieră în imaginația lui, în fantasmele și dorințele sale. O păzise cu strășnicie, cu ură chiar, temându-se ca ea să nu se piardă, să nu se piardă din memoria lui ca unda unui val rătăcit pe un țărm însetat. Și dacă gemuse temnicierul? Nu îi mai era de ajuns să o privească prin zăbrelele nopții, la lumina difuză a lunii. O dorea în brațele sale, materială și fluidă, prizonieră pentru totdeauna într-o lume a realității ireale în care o chema de multă vreme. O chema, o ruga să vină, o blestema, o amenința, dar mereu totul se sfârșea cu geamătul său deznădăjduit.

Dar dacă gemuse prizoniera? Dacă i se întâmplase ceva și a trebuit să plece pentru totdeauna? Dacă acele corzi suave ale imaginației pocniseră surd, aducându-i ei durerea morții? Măcar o dată să o mai vadă, chiar dacă nu o poate simți alături de el. Regreta că a chemat-o, că a blestemat-o, că a amenințat-o… îi era de ajuns doar imaginea ei, dar abia acum își dădea seama că aceasta i-ar fi fost suficientă pentru întreaga viață. O viață presărată cu durere, cu dor, cu dorință, cu zvârcoliri nebune ale sufletului, dar alinată de chipul ei.

Dacă ea a gemut, răspunzând în acest fel chemării morții? Dacă ea s-a dus și nu va mai reveni niciodată? Dacă visurile îi vor deveni goale… Dacă… dacă….  Privi disperat luna, dorindu-și parcă să își aprindă țigara de la flacăra ei. Ochii neliniștiți o implorară tăcut să nu îl lase să trăiască fără ea. Visul nu trebuie să moară decât o dată cu el. Mult mai târziu după ce va deveni realitate.

Luna păru că îi înțelege dorința. Îi zâmbi privindu-l, învăluit în fumul albastru de țigară, în fumul transparent al visului… Iar el, părându-i-se că a înțeles că nu e nimic pierdut, că totul va continua, privi recunoscător către cer, cu soarta spânzurată de stele.

Reverie (Răzvan Nicula)

Sunt obosit; şi capul când aşez

Pe perna albă, moale, de satin,

Închid ochii, dar n-am ce să visez,

N-am ideal, n-am viaţa cui să-nchin.

 

Am obosit în jocuri de noroc,

Bând şi râzând fără să mai opresc,

Şi cu femei, în multe nopţi de foc,

Şi multe alte, ce nu le mai rostesc.

 

M-au obosit frumoasele femei

Ce c-o privire îmi stârneau fiori –

Iubiri de-o noapte, fără de temei,

Aşa toride, aşa fără culori…

 

M-au obosit paharele băute

În acelaşi loc în fiecare seară,

Şi muzica aceloraşi lăute

Şi povestea lor de dragoste amară.

 

Am obosit! Aşa am spus.

Şi-s stăpânit de gânduri sumbre,

Căci tu, frumoaso, m-ai sedus

Cu ochii tăi, căprui şi dense umbre.

 

Şi-aş da întreaga mea suflare

Un sărut să-ţi pot fura!…

Hai, vino, dă-mi o sărutare….

Sărută-mă, iubita mea.