De sărbătoare

          Încă mi se reproşează că sunt intransigent şi intolerant, deşi războiul meu împotriva poporului român a început cu ceva mai bine de doi ani în urmă. O voi repeta mereu, cu deosebită plăcere şi cu regretul că nu am fost primul care a spus-o – “popor de hoţi şi de curve”.

           Şi de proşti care ţin prea mult seama de sărbători importate, că tot sărbătorim astăzi Valentains. Da, sărbătorim, pentru că Dragobetele, ca sărbătoare românească, având în vedere iubirea mea pentru popor, s-ar putea să îmi cam repugne. Poate ceva mai mult ca o invenţie evreiască trântită pe spinarea unui sfânt catolic şi celebrată de un popor în proporţie de 80%  ortodox.

           Totuşi, ca să nu fiu învinuit de antisemitism şi de vreun dinte împotriva catolicismului, mă voi abţine de la orice alte comentarii de natură să strice plăcerea sărbătorii. Pentru că astăzi este Valentains, ziua în care tot rumânul cu doza necesară de prostie şi cu doza mai mare, dar tot necesară, de nesimţire îşi scoate iubiţica, iubita, logodnica, nevasta etc. la un cico, la o cină romantică, sau la ce altă activitate plăcută îl mai duce capul, sărbătorind iubirea eternă care îi uneşte şi binecuvântând clipa în care sufletele lor gemene s-au întâlnit pentru prima dată, în principiu, la mall.

           Să mă ierte cei sau cele care mă consideră prea intransigent şi prea intolerant. Nu vreau să stric sărbătoarea nimănui, doar încerc să dau cu opinia, nicidecum cu parul. Deşi, poate, mai frumos din partea mea ar fi să îmi păstrez frustrările pentru mine şi să urez tuturor rumânilor să îşi sărbătorească iubirile în cele mai plăcute moduri pe care şi le pot imagina. Pentru că, bineînţeles, iubirea este un eveniment care se sărbătoreşte o dată pe an, adică azi, de Valentains.

           În consecinţă, cu scuzele de rigoare adresate sufleţelelor mai sensibile, dar şi în spiritul clicii de imbecili pe care tot noi, rumânii, o numim clasă politică, îmi reiterez, în felul meu, iubirea pe care o nutresc pentru poporul din care, cu onor, fac parte. Happy Valentains!

Concluzie de pre-sărbătoare

         Se spune că nu aduce anul ce aduce ceasul. Dar dacă nici ceasul nu aduce mintea de pe urmă a românului… Cel puţin aşa mi se pare, că ultimul ceas, respectiv ultimul an nu au schimbat mare lucru în atitudinea pur românească a plăvanului populator al spaţiului carpato-danubiano-pontic.

         Respectăm mereu acelaşi principiu, primim să se revizuiască, dar nu schimbăm nimic prin punctele esenţiale. Şi, în acelaşi timp, să se schimbe primim, dar nu suntem de acord să revizuim pe ici pe colo.

         Profesorul de istorie de care aminteam în treacăt prin vara anului trecut, cel care îmi spunea că nu e bine să porneşti război (chiar şi ideologic) împotriva propriului popor, mi-a spus cu câteva luni în urmă, la adresa românilor, nişte cuvinte pe care pudoarea îmi interzice să le reproduc. S-a schimbat… iar eu mi-a revizuit atitudinea. Nu sunt adeptul renunţărilor, dar, în acelaşi timp, am un dram de intuiţie care îmi cam spune când trebuie să mă resemnez.

         Aşa că, române, îmbracă-ţi hainele de sărbătoare, să fii gata de-o fasole cu ţuică, mâine-i zi de sărbătoare. Şi, vorba cântecului, “With my cunning and with my stealth I don’t need a brain”! Adică, suntem români, la ce ne mai trebuie creier! Aşa-i, dom’ profesor?! Doar muzică, tot de cârciumă infectă, logic…

Scenetă

          Dacă românul ştie să facă ceva, acel lucru este “Orice”. Orice la modul bezmetic. Şi dacă s-ar spune că există ceva mai bezmetic decât o coadă, eu nu cred, pentru că nu am văzut. Spunea cineva că, nu de mult, turma rupsese uşa de la intrare a clădirii cu pricina. Am râs, neîncrezător, ignorând avertizarea pe care mi-o arunca, cu priviri tâmpe, gloata.

          Se înghesuiseră unii în alţii şi toţi la un loc înghesuiau uşa neclintită. “Iar ne călcăm în picioare”! am auzit de undeva. Atunci am înţeles că fărâma de bun simţ care să ne spună “Să nu ne călcăm în picioare!” se topise sub soarele arzător. M-am tras deoparte. Apoi şi mai deoparte când am auzit ideea salvatoare: „Listă”! “Pentru ce listă? Ce listă”? Nu am avut curajul să dau glas întrebării, dar au făcut-o alţii. “La orice”, veni hotărât răspunsul.

          Nu mint, clădirea are patru etaje şi chiar nu îmi pot imagina câte birouri sunt. Dar vreo treizeci de oi, conduse de un măgar – mai degrabă bou – vroiau listă, indiferent că mergeau la etajul unu sau la patru. Gloata murmură şi vălureşte în căutarea unui pix şi a unei coli de hârtie. Nu ştiu cum să spun, din cauza sau datorită unor prezenţe feminine aş fi fost de acord cu lista, dar dacă se trecea şi numărul de telefon. Nu! Fără număr, fără număr… aşa se buluceau rumânii să se înscrie pe lista “La Orice”. Noi, câţiva cârtitori, ne minunam timid şi râdeam amar în barbă. Eu în barbă, ceilalţi, mai bătrâni, în bărbia netedă. Unul chiar a îndrăznit să se uluiască într-atât încât şi-a făcut cruce.

          După râs, însă, vine plânsul, aşa se zice. Nu vă grăbiţi să anticipaţi, chiar dacă mă minunez de obicei timid, am o oarecare doză de nesimţire pe care o folosesc cu sfioşenie şi completă nevinovăţie. Reluând… Uşile abia deschise au rezistat greu torentului. Dar m-am bucurat puţin, gloata îmi recâştiga respectul. Apoi m-am întristat, măgarul – mai degrabă bou – era, cu lista “La Orice”, chiar la biroul la care mergeam eu. A început să bată din palme, să ceară linişte, apoi să strige nume şi să ordoneze berbeci şi mioare. Cu o singură problemă – înţelepţii, cei care râdeau amar în bărbii netede sau în bărbi, erau hotărâţi: lista “La Orice” nu se aplică, rămânem în ordinea sosirii la uşă. Ce naiba, doar nu suntem în faţa biroului “La Orice”!

          Ne-am atras noi, ăştia trei-patru rămaşi din grupul de cârtitori de la intrare, oprobiul mulţimii, dar vă spun, dacă Lăpuşneanul nu ar fi vrut capul lui Moţoc, ar fi spus altfel – “mulţi, da’ proşti”. Ca atare, coada a continuat să se întindă în spatele grupului “înţelepţilor/deştepţilor”, scrâşnind din dinţii celor frustraţi de apariţia anarhiei, şoptind blesteme şi cine mai ştie ce alte ocări. “Anarhiştii!” şi, mărturisesc, şi eu aş fi reacţionat la fel dacă Cerul nu m-ar fi ferit de boala stupidităţii. “Anarhiştii/înţelepţii/deştepţii” (şi alte asemenea adjective), în schimb, râdeau din nou, în bărbii netede respectiv într-o barbă, mulţumiţi că au refuzat cu deplin succes ridicolul. Acel ridicol ajuns la apogeu când măgarul – mai degrabă bou – declama emfatic în spatele nostru: “Bretoiu! Unde-i Bretoiu”? “Bretoiu era la alt birou”, spune o voce mai curajoasă şi bine informată. “Păi să vină aici, că pierde rândul”!