Hilfe!

          M-am decis să îmi notez, să nu uit. Tot undeva la o bere – ce Dumnezeu să faci altceva pe căldurile astea?! – îmi spunea un confrate în ale degustărilor: „eu sunt mai român în suflet; sunt mândru că sunt român şi îmi iubesc neamul aşa cum e el, cu bune şi cu rele”. Îndrăznesc să spun că l-am privit cu o oarecare neîncredere – nu pentru că nu l-aş fi crezut ci pentru că, aşa cum m-am învăţat pe mine, dacă iubeşti ceva cu adevărat apreciezi părţile bune şi încerci să le îndrepţi pe cele rele. Cine ştie, poate oi fi fost eu la vreun moment mai apropiat de cultura nemţească sau mă visez, fără să îmi dau seama, un nou aşa-zis scriitor căruia să îi fie bătut obrazul de întregul popor pentru că îi arată cu degetul carenţele.

          La fel de adevărat este, adevărurile sunt greu de suportat şi multora le este preferabil să creadă într-o minciună frumoasă decât să simtă celălalt tăiş, al realităţii. Şi pentru că ne curgeau frumos poveştile, pentru că ne strivea soarele şi ne transforma în apă murându-ne ca pe castraveţi – ştiu eu gospodine care murează castraveţi în toiul verii, punându-i să lâncezească o zi două la dogoare – aproape că îmi venea să mă întorc la rădăcinile mele româneşti şi să rostesc o rugăciune.

          Era să spun că aş fi făcut-o în taină, de teamă să nu mă fac de râs, dar ridicolul situaţiei ar fi constat exact în secretizarea acţiunii. Citisem, nu cu mult timp în urmă, poate un zvon, poate o bătaie de joc ticăloasă şi diavolească, cum că din cel mai înalt dintre răcoroasele amvoane se emisese o circulară: „Rugaţi-vă pentru ploaie”! Şi toţi începuseră, preoţi cu crucea-n frunte, ţărani cu sapa-n mână, degustători la umbra firavă a unui copac secat de sevă, să ceară ploaie, s-o implore, să încingă şi mai mult aerul cu fierbinţeala rugii. M-am alăturat în şoaptă corului, dar nu am cerut ploaie, ci să nu mai vină Noaptea. Nu îmi negam iubirea, nu-mi izgoneam iubita, ceream doar ajutor în faţa somnului raţiunii, a întunericului cu iz medieval în care supuşii Lui cerşeau Dumnezeului ploaie. Acum aş râde dacă m-ar întreba cineva de ce m-am vrut vreodată neamţ!

Rugăciune

          Ne ridicăm pioşi ochii spre ceruri, ne împreunăm mâinile a implorare şi începem să ne rugăm, fără să ştim că uneori privirile nu trebuie îndreptate spre cer, ci spre pământ. Şi refuzăm să credem că ni se întâmplă să ne rugăm cu alte cuvinte decât cele care trebuie…

„Tell me please
Who the fuck did you want me to be?
Was it something that I couldn’t see?”

Rugă sau Satan be my guide (III)

Învaţă-mă, Satan, înger al întunecimii, stăpân al beznelor şi al nopţii, al revoltei şi al progresului, al pasului înainte, tu, duşman al paşilor înapoi, al stagnării în somnul netulburat şi demoralizant al raţiunii… Învaţă-mă!

Lasă-mă să îţi devin fiu întru credinţă, întru necredinţă, în revoltă şi în nesupunere, în frumuseţe şi în iubire faţă de oameni… Lasă-mă să devin un nou tu, nu doar un discipol ci o nouă întrupare, una care să nu îşi lase sufletul să zboare către scalvie de pe o cruce simplă, de sub o cunună cu spini, de sub broboane de sudoare amestecate cu sânge, de sub disperarea singurătăţii simţite… Lasă-mă să fiu asemenea ţie, frumos fără de asemănare, neînfricat în faţa oricărei puteri absolute, un rebel, un neîmpăcat cu lanţul, o umbră neorbită de lumina inconştienţei, sau, mai degrabă ,de lipsa de lumină a inconştienţei!

Dă-mi aceeaşi soartă pe care ai avut-o tu, tu cel urât de lume pe nedrept, suflet împovărat de nimicnicie veşnică şi de pierdere a tot ceea ce putem însemna sau ce am fi putut însemna! Noi doi suntem asemenea, de aceea, te rog, lasă-mă să fiu ceea ce eşti tu, îngerul cel mai de seamă dintre toţi, temelie a religiei, a credinţei, a tot ceea ce ne înconjoară, singură contrapondere a lui Dumnezeu şi a orbilor săi urmaşi…

Iartă-mă pentru pioşenia cu care îmi fac cruce, iartă-mă pentru teama de o forţă unică, omnipotentă, omniprezentă, şi ajută-mă să trec peste prăpastia aceasta care îmi face frumuseţea să pălească, care nu îi permite gândului să zboare înflăcărat spre înălţimi, care mă stăpâneşte doar pentru că am avut ghinionul de a mă naşte între subteran şi văzduhuri, între împărăţia ta şi aceea a unui bătrân care, apăsat de vârstă, îşi dă din ce în ce mai mult duhul în inimile noastre.

Şi nu îţi întoarce faţa de la mine, nu înceta să mă priveşti cu ochii tăi trişti şi frumoşi, atât de pătrunzători în inima cunoaşterii, şi nu mă părăsi în faţa acelui de nezdruncinat “crede şi nu cerceta”, la fel cum eu nu te voi părăsi, nici în mijlocul flăcărilor rugului, nici în faţa unor superstiţii şi credinţe greşite. Eu ştiu, Lucifer, tu, cel mai iubit dintre îngeri, că aripile ţi-au fost frânte pe nedrept, că frumuseţea ta a fost zdrobită în ţărână, că dorinţele tale de mai bine au fost considerate rebeliune, că tu însuţi ai fost o flacără izgonită de pe ceruri, aşa cum eu, fiul tău, fratele tău, sunt izgonit dintre oameni, doar pentru că nu vreau să îi privesc îndreptându-se către pierzanie.

Şi da, Lucifer, tu, cel mai frumos dintre îngeri, împrumută-mi din frumuseţea ta măcar o scânteie care să aprindă în ochi-mi văpăi de nesupunere faţă de orice convenienţă, faţă de orice prejudecată, faţă de orice lege care nu mi se potriveşte şi pe care o neg cu toată forţa trupului, a sufletului şi a gândului. Îţi jur, frate, că nu voi înceta să cercetez, că nu mă voi opri să gândesc, să cântăresc tot ceea ce fac, să fiu conştient în fiecare clipă şi, mai presus de toate, să disting, să fac diferenţa dintre bine şi rău, dintre cinstit şi mârşav, dintre bogăţie şi sărăcie. Căci da, e adevărat, ferice cei săraci cu duhul, pentru că a lor va fi împărăţia cerurilor… Dar noi nu avem nevoie de o asemenea lume stearpă, fadă şi îngrădită de garduri poleite, împodobite cu sârmă ghimpată… Nu suntem nici asemenea sclavului care a prins drag de lanţuri, nici asemenea îngerului care este supus, mereu, judecăţii umane. Pentru că noi suntem mai presus de toate acestea, mai frumoşi, mai curaţi, mai fără de pată decât toţi locuitorii cerurilor la un loc, mai buni decât sutele de turme care se închină fără să aibă credinţă, fără să aibă nimic în suflet decât o îndoctrinare acută, o idee inoculată lipsită de orice fundament social, legal, moral, uman sau divin.

Dă-mi putere, Lucifer, şi fă-mă ca tine, cel mai bun şi mai frumos dintre îngeri, vizionar cu priviri aruncate dincolo de cortina de nori albi care ni se promite doar pentru a ne înfrâna gândul, simţirea, instinctul şi inteligenţa. Fă-mă ca tine, şi nu numai pe mine, ci şi pe alţii asemenea mie – o armată care să pună pe primul plan gândirea, cunoştinţa şi conştiinţa, niciodată eresul, superstiţia şi îndoctrinarea!