Cred că într-o noapte voi cădea la pace cu mine însumi – am început deja tratativele. „Bucătăreasă, dacă trebuie!” îmi spun scrâşnind din dinţi. „Ocnaş, dacă trebuie!” îmi spun amintindu-mi ce spunea Rebreanu, că scrisul e ocnă. Brusc mă opresc şi îmi întind împăciuitor o mână imaginară. O viaţă nu trebuie trăită sub semnul lui „trebuie”, şi mai cred că unele vieţi ni se dăruiesc abia când ne dăruim noi lor.
Atunci când nu pot scrie, ca să mă adun, îmi caut printre obsesii. Poate din acest motiv mi-am şi amintit că îmi propusesem să ascult unele muzicalităţi neglijate; şi m-am întrebat dacă nu cumva şi obsesiile, pe lângă că devin parte din noi, îşi au muzicalitatea lor, mai mult sau mai puţin auzită, mai mult sau mai puţin ascultată, întotdeauna consumatoare. Obsesiile…
Nu ştiu de ce, uneori creştinii, credincioşii activi, îmi par cei mai egoişti dintre oameni. Aproape la fel de egoişti ca mine. Aproape. Dacă este aşa… duminică suportabilă. Şi Domnul fie cu noi, egoiştii!
Se spune că numai atunci când ajungi o ruină poţi înţelege ruinele; indiferent că ruinarea survine pe plan fizic sau psihic. Pe plan material nu e important, acolo mereu se poate lua totul de la capăt.
– Va urma –
Nevermore 