Sărbătoristică

          Dintre toate împrumuturilepe care le-a făcut religia creştină, niciunul nu i-a adus mai mult succes precum elementul de noutate: propovăduirea iubirii. Iubirea aia veşnică, aia conform căreia Nimeni nu te lasă la greu. Şi te iubeşte, vorba ‘ceea, de nu te vezi. În consecinţă, aşa, ca o concluzie sărbătoristică, eu nu aş adăuga decât Doamne-ajută!Sărbătoare luminată să fie, dacă tot e sărbătoare. Şi iubire. Multă! Nesfârşită!

Sărbătoristice

          Îmi spunea cineva, nu de mult, nu mai devreme de astă vară, adică, pe când ne întindeam ca şerpii la soare: „tu pari să fii Îngerul Negru al literaturii române”. „De ce, bre (zic rânjind larg), pare că o sufoc?!Retorică întrebare, pentru că deşi nu mi-am declarat iubirea pentru literatura română, iubirea pentru literatură de calitate am evidenţiat-o cu fiecare ocazie. La fel cum mi-am arătat mereu iubirea pentru Iubire. Că deh, numai naivii au nevoie de un 14 februarie ca să îşi sărbătorească sentimentul, cu ciocolată, prăjituri, budinci, şampanii, băi înspumate, duşuri fierbinţi (nu, nu mă refer la temperatura apei) şi câte alte cele. Cred că dacă aş fi prea bătrân m-aş declara obosit, dacă aş fi prea tânăr, entuziasmat. Aşa cum sunt eu, în schimb, un soi de om al extremelor, mă declar perplex. Pentru că, văzând atâţia oameni prinşi în acest Triunghi al Morţii (14 februarie, 1 şi 8 martie) mi se face dor de un triunghi al bikinilor… pardon! al Bermudelor, în care toate necurăţeniile să dispară sau să se spele. Nu de alta, dar deşi ne declarăm iubire, uităm de ea ca să ne-o amintim de două trei ori pe an. Şampania!

……

          Îmi amintesc cu drag de unele lucruri care s-au întâmplat cu mult timp în urmă – poate prea mult; ciudat, aş spune – dacă vorbim de prea mult timp trecut, nu ar fi trebuit să intervină uitarea? M-am contrazis de multe ori, în câteva rânduri chiar mi-am spus că amintirile mele cele mai fragede sunt închipuire. Alteori mă admonestez, catalogându-mă de-a dreptul idiot dacă nu înţeleg că un om care se simte străin în toate ajunge să se refugieze, ca să se regăsească, în amintirile lui.

          Dar despre altceva era vorba; îmi amintesc cu drag de unele lucruri pe care se pare că le-aş fi trăit acum prea mult timp trecut. Într-o seară – pare-mi-se joi sau duminică – am fost luat aproape cu forţa, la o întâlnire a credincioşilor care, din punctul meu de vedere de atunci, ca şi de acum, erau mai degrabă prea-credincioşi. Nu ajunsesem nici măcar la vremea pionieratului, chiar dacă eram ditamai Cymerianul. Şi mi s-au pus, oameni buni!, (aş fi vorbit la plural, „ni s-au pus”, dar nu îmi mai amintesc cu câţi şi cu cine de teapa mea oi fi fost) nişte diapozitive educativ-religioase cu un Christos aruncat pe cruce din care curgea sânge mai abitir decât vinul dintr-o sticlă pe care s-ar chiti subsemnatul să o golească într-o clipită. Apoi mi s-a explicat – din nou singularul, dar mărturisesc că memoria îmi e păcătoasă în multe privinţe – cum fariseii cei ticăloşi au călcat în picioare Iubirea şi cum sufletul omului trebuie să tindă mereu înspre ceruri. Deşi nu îmi mai amintesc motivarea logică, sunt de acord; eu nu fac decât să visez că zbor, şi să zbor, şi să mă fac una cu Cerul, nicidecum una cu pământul.

          Cred că de aceea, de când aproape ni s-a recomandat autoflagelarea şi traiul în numele răstignitului, m-am cam dezis de sărbătoarea Învierii. Nu ştiu dacă vreodată, după ce mi-au mai crescut minţile, mi-am spus la modul cât se poate de sincer şi de raţional că o găsesc crudă. Mereu m-am raportat la coşmarurile provocate de acea seară din fragedă pruncie în care eram învăţat că Iubirea trebuie, neapărat, să fie arătată suferind pe cruce. „Dar vezi ce înseamnă experienţa de viaţă?”, îmi spun atunci când mă mai bag şi pe mine în seamă prin necuprinsul nopţii invocând amintiri dragi. Am învăţat să nu mai întreb pe nimeni ce este şi cu iubirea asta, e o întrebare prea incomodă. Aşa am învăţat, să am puterea să mă întreb numai pe mine.

Rock, mătuşă!

         Ce este atât de plăcut (cel puţin pentru mine) în urbea asta mică a noastră, este că nu avem distanţe mari. Între o urmă de maioneză încropită cu nerăbdare şi ceva hrană îmbietor mirositoare pusă în cuptor, oricine are vreme de o cafea – una nu sorbită în grabă, dar nici prea adăstată, la cafeneaua-crâşmă. Printre zâmbete şi rock-uri, mai mult sau mai puţin clasice, este imposibil să nu se simtă lipsa distanţelor.

          Deşi este adevărat că nu distanţele îndepărtează oamenii, la fel de adevărat este că lipsa lor îi apropie. De multe ori îi apropie acolo unde nu se vede, în suflet. Pentru că tot am amintit de gusturi şi pentru că altfel nu se putea… Rock, mătuşă!

La colindă

          Să vă afle Crăciunul încălziţi de iubire şi de bucurii, şi să vă intre în case plin de zăpada purităţii pe picioare, cu lumină blândă de lumânări în ochi şi în urechi cu zvon de colindă. Crăciun Fericit! Şi să primiţi şi colindul ăst’ al nostru, de aici, de la noi din judeţ.

Protestul de la limita răbdării

          Îmi trimite cineva un viral, nu cu multă vreme în urmă, cu o poveste în care Hristosul se plângea Moşului Crăciun că mare parte din lume îi aşteaptă doar lui cu nerăbdare cadourile, uitând cu desăvârşire de sfânta naştere. Bineînţeles, viralul conţinea şi o formă de pariu, anume că destinatarul nu îl va trimite mai departe din ruşine pentru înclinaţiile sale religioase.

         Din punctul meu de vedere, personajul de la care a emanat iniţial respectiva poveste auzise, de pe undeva, despre pariul cu Dumnezeu al lui Pascal dar în euforia creaţiei a uitat să se documenteze. Aşa cum, de altfel, ni se întâmplă multora dintre noi, atât de grăbiţi să spunem ceea ce am avea de spus încât trecem în plan secund posibilitatea (deloc de neglijat) de a spune o inepţie.

            Pe de altă parte, încă de mai bine de o lună, chiar oameni pe care îi apreciam ca inteligenţi mi-au scos peri albi cu manifestări nepotrivite vremii de aşteptare a Crăciunului, căreia i se dă din ce în ce mai des startul puţin după începutul lunii noiembrie. Nu, nu este o greşeală, noiembrie, nu decembrie. Faptul că sărbătoarea Crăciunului şi-a pierdut din substanţa ritual-religioasă devenind una de retail foarte frumos cosmetizată nu este întrutotul de condamnat; condamnabil este, mai degrabă, că din pricina labilităţii firilor plictisite sau debile peste câteva zeci de ani temerile mi se vor adeveri şi vom porni să aşteptăm Crăciunul încă de prin luna august.

         Să nu fiu înţeles greşit, retail-ul este prea puţin de culpabilizat în toată afacerea, foarte puţin, factorul condamnabil major fiind prostia omenească. În realitate, aceeaşi prostie care în îndoctrinarea şi în ignoranţa care o caracterizează a uitat că sărbătoarea Crăciunului are origini păgâne şi nu are cine ştie ce nici în clin nici în mânecă cu creştinismul – creştinism devenit religie “la modă” numai pentru că a ştiut ce şi cum să împrumute din miturile şi credinţele premergătoare, propagându-se în conştiinţa colectivă drept cult în baza unei promovări agresive. Cam aşa cum se întâmplă cu Crăciunul pornit spre sărbătorire de către retail(-eri) cel târziu de la jumătatea lunii noiembrie.

              Şi totuşi, în definitiv, ce contează de când sărbătorim Crăciunul, important este să o facem! Cam la fel pe cât de puţin important este că Hristosul nu s-a născut în decembrie.

              Mai bine lăsăm veninul şi îmbrăţişăm adevăratul spirit al sărbătorii, singurul important, de altfel. Aşa, să intrăm în atmosferă…

//