Scurtă disecţie (I)

          Cumva într-o noapte m-am agăţat de o idee care la început mi s-a părut stupidă şi nedemnă de o atenţie deosebită. Totuşi, pentru că în anumite momente este mai obositor să trăieşti cu tine însuţi decât să te ocupi de alţii, mi-am spus că încercarea moarte nu are. Probabil şi aici ar fi o discuţie, anume ori că încercarea privită ca o acţiune generală nu are moarte (nu se spune degeaba că omul este dator să încerce, deci încercarea este universală şi mereu prezentă), ori că o încercare anume, chiar eşuată, continuă să fiinţeze prezumându-i-se nu moartea, ci doar o amânare pentru o dată ulterioară. Şi ar mai fi ceva de spus, o anume continuare a vorbei – încercarea moarte n-are, numai cine-ncearcă moare”. În consecinţă, obosind să mă suport mereu, indiferent că ar fi zi sau noapte, mi s-a părut interesant să mă aplec asupra ideii de încercare – indiferent de cât de prostească poate să pară.

           Mai prostească decât a mea, însă, şi automat considerând personajul mai prost decât mine, mi s-a părut zbaterea lui Orfeu, încercarea lui de a dribla (mai cu zel decât Messi în zilele lui bune) mersul lucrurilor, voia sorţii, rânduirile cereşti, viaţa, moartea şi orice alte atribute aplicabile bietei fiinţe umane. Cine vrea poate să mă contrazică, dar este o dovadă de prostie excesivă să te pui de-a curmezişul voinţei naturii şi să nu îi pricepi sau să refuzi să îi pricepi mesajele. Închipuindu-mi câteva dintre prostiile lui Orfeu, privindu-le cu ochii omului normal care sunt, aproape că mi-a venit să îl iau de urechi pentru obrăznicia lui şi pentru lipsa de ştiinţă. Pentru că orice om cu scaun la cap şi cu minţile la locul lor (mai puţin, deci, Orfeu) ar fi ştiut că acolo unde apare un şarpe dezastrul nu va întârzia să îl urmeze. Dezastrul prezumă eşecul – îl confirmă de fiecare dată, merge mână în mână cu el şi, îmi imaginez eu, chiar îşi şoptesc tandru, ca un cuplu de îndrăgostiţi, că nu pot exista unul fără celălalt. Iar semnul că acest cuplu de nedespărţit se apropie, nu poate fi altul decât şarpele – deci, Orfeu dacă nu ar fi fost fie necredincios, fie indolent, fie prost de-a dreptul, ar fi ştiut din legenda primilor oameni că şarpele a năruit Paradisul, şi a făcut-o cu atât de multă înţelepciune încât ne este pe vecie pierdut. Or, aşa cum se spune pe plaiurile noastre uneori, „să nu cumva să te muşte şerpele să faci aia sau cealaltă”, acest Orfeu sărman întru duh ar fi trebuit să priceapă că femeia muşcată de reptila mai sus numită nu îi mai poate aduce nimic altceva decât urgie.

           Aşa mă gândeam într-o noapte, scărpinându-mă, pe rând, când în cap când în barbă, încercând să înţeleg de ce încăpăţânarea omului – a unuia în special, a celorlalţi în general – ajunge să se însoţească în mod perfect cu prostia. Şi vedeţi, aşa cum a ales-o pe Eva, la fel şarpele şi-a ales cu înalt profesionalism victima, pe Euridice, ştiind că în încercarea stupidă de a învinge sorţii, Orfeu va oferi un spectacol tragic ieşit din comun pe care privindu-l, dacă ar fi avut mâini, s-ar fi apucat cu ele de burtă de atâta râs. Deci, să mai spună cineva că şarpele nu este simbolul înţelepciunii şi omul exponentul ideal al prostiei!

Imaginări

          Atlas e un mit. Acel uriaş despre care se spune că ar ţine Pământul pe umeri este o minciună. Doar prostia lui, aceea rămasă proverbială, este un adevăr. Nu ştiu cât de mult ne tragem din zei, câte scântei de dumnezeire avem în noi, nu ştiu dacă nu suntem decât plăsmuiri de lut eliberate din imaginaţia unui hoţ. Oricum ar fi, omenirea, întreaga omenire, are înscris în codul genetic furtul. Poate l-am moştenit, deopotrivă cu focul şi cu moartea.

          Şi cu minciuna, pentru că Atlas e născocire, doar prostia-i este reală. La fel ca aceea a mea, de care nu mă pot debarasa nici atunci când ştiu că este prea târziu, că deşteptarea nu mi-ar mai folosi la nimic. Era o vreme în care îmi deghizam prostia în încăpăţânare nebună. Mă minţeam, mă furam singur, mă muşcam singur de coadă.

          Mă simt uneori asemenea unui şarpe încolăcit în întuneric, muşcându-şi cu putere coada, luând astfel aşa-zisa formă a perfecţiunii, susţinând pe pielea-mi rece şi vâscoasă lumi care nu sunt ale mele, populate de fiinţe imaginare pe care le zăresc mai mult ca umbre. Sau poate chiar asta sunt, Şarpele care susţine Lumea muşcându-şi înverşunat coada, provocându-şi durere… Durerea nu vine din muşcătură, nici din veninul care începe să îmi curgă în sânge, ci din imposibilitatea de a mişca. Totul s-ar prăbuşi în neant dacă numai pentru o clipă aş da drumul cozii pe care o muşc cu înverşunare, asemenea unui disperat care îşi muşcă pumnii. La ce bun să susţii altceva decât pe tine? La ce bun să susţii lumi, să laşi în viaţă umbre, să aduci viaţă cu preţul propriei vieţi? Uneori veninul este atât de puternic încât îl simt ajungându-mi până la inimă. Oare şerpii au inimă? Nu ştiu, dar eu unul, am. Una pe care o înveninez clipă de clipă, muşcându-mi coada, muşcându-mi pumnii. Oare şerpii şi-ar muşca pumnii dacă i-ar avea?! Nu ştiu, ştiu doar că unii îşi muşcă înverşunaţi coada…

          Sunt un şarpe care, uneori, din greşeală, se simte om. De aceea spuneam înainte că îmi muşc pumnii. În înverşunarea de a lăsa Lumea să trăiască, de a o susţine pe spinarea mea, îmi imaginez, visând în secret, că sunt om. Un om ca oricare altul, cu bune şi cu rele, cu o anumită femeie alături, zâmbind atunci când zâmbeşte ea, bucurându-mă de bucuria ei. Aşa cum mi s-a şi întâmplat, de altfel, într-un alt vis pe care l-am visat în împietrirea mea sub Lumea asta greoaie, şi pe care aproape că l-am uitat.

          Încerc să mi-l amintesc, în culori şterse de vreme, cu goluri de memorie, cu amnezii autoprovocate, pentru a îmi mai uşura suferinţa de a îmi muşca nebun coada. Sau pumnii. Dar parcă aşa era, eram om – de-asta aminteam de muşcatul pumnilor. Unul pe pieptul căruia în fiecare seară se odihnea o faţă zâmbitoare. Parcă era frumos, era frumos să fiu îmbrăţişat şi să îmbrăţişez altceva decât o lume din care nici măcar nu fac parte. Era frumos să fiu privit cu ochi luminoşi, şi să răspund, la rându-mi, în acelaşi fel, să-i fiu raţiune, vis, speranţă, casă. Locuia în mine şi îmi adormea cu capul pe piept. Cel puţin aşa îmi amintesc. Singurătatea de multe ori joacă feste şi este capabilă să provoace o rătăcire atât de puternică încât oamenii se cred şerpi şi şerpii se visează oameni.

          Se întâmplă, în împietrirea mea, să mai adorm. Atunci visez, şi cred că uneori tresar. Am învăţat că este bine să rămân nemişcat. De câte ori mă mişc umbrele Lumii pe care o ţin în spinare intră în panică şi strigă “Cutremur”! Nu mă mai mişc, dar în vis nu mă pot abţine să nu tresar. Ca la o atingere, ca la un sărut, ca la o bătaie mai puternică de inimă. Am adormit cândva şi am visat vreme de ani de zile. Apoi m-am trezit. Am încercat să adorm din nou, să îmi continui visul, dar nu îmi mai era somn. Nici acum nu îmi este, doar mă plictisesc. Când mă plictisesc, muşcându-mi în continuare coada, şuier printre dinţi cuvinte. Uneori mă învăluie atât de tare încât mă conving pe mine însumi că sunt adevărate. Spre exemplu, într-o noapte în care populaţia lumii mele dormea, m-am strecurat într-un vis în care aveam pe cineva alături. Eram om. M-am dus să mă spăl pe mâini. Nu ştiu cum am reuşit, dar m-am spălat pe mâini, ca om, de întreaga mea viaţă. De pe degete, în loc să îmi picure apă, îmi alunecau cuvinte, de aceea nici nu am mai căutat prosop. Apoi am devenit şarpe.