Trăire

          Sunt lucruri care se întâmplă fără să spună nimic şi lucruri care nu se întâmplă tocmai pentru a spune totul. Eu, de exemplu, se întâmplă să mă simt analfabet. Nu ştiu nici să scriu nici să citesc, şi atunci mi se întâmplă să încep să gesticulez. Gesticulez, exact ca o incipienţă a naturii umane care se manifestă în mine. Gesticulaţia, deşi deopotrivă vulgară, este cea din care s-a născut limbajul modern, acesta care ascunde cuvinte pretenţioase şi trăiri exprimate altfel, prin vorbe, nu prin trup. Poate de aceea mă simt analfabet, pentru că nu îmi stăpânesc nici vorbele, nu îmi stăpânesc nici trupul. Tresare la gânduri, tremură după vise, înfloreşte în gânduri şi se usucă de dor. Îmi amintesc că mi s-a întâmplat să mă ningă. Un fulg de nea îmi poposise pe buze, ca un fel de sărut îngheţat pe care a trebuit să îl dezgheţ cu răsuflarea aburindă. Şi mi-a rămas în gust a lacrimă, lacrimă visător-sărutătoare. Să mă contrazică oricine o vrea, pentru că nu mă interesează. Eu, deşi analfabet, aşa cred: sărutul generează visul, visul înrădăcinează ideea, ideea naşte dorinţa, iar dorinţa trezeşte nebunia gestului. Nebunia gestului care se poate transforma în gesticulare; în gesticularea pasională a sărutului care îşi uită şi dorul şi analfabetismul şi vulgaritatea. Nu a văzut nimeni vreun sărut vulgar?! Nici eu. Uneori mi se pare mai vulgar să spui “te iubesc” decât să săruţi în modul care să dovedească sentimentul. Ah, şi legile astea! În perioadele calde ale anului, precum luna asta, aş rupe contractul social, aş renunţa la legile proprii şi la cele ale învăţaţilor, şi aş institui o singură tiranie – aceea a sărutului. Cuvintele pot să fie de prea multe ori vulgare, sentimentul nu este niciodată.

Gură şi suflete

          De la o vreme am mereu impresia că îmi lipseşte ceva. Este ca un blestem pe care sunt condamnat să îl trăiesc, parcă să nu fiu mulţumit cu ceea ce am, să îmi doresc, să îmi doresc să obţin şi după aceea să îmi dau seama că tot ceea ce am nu îmi este deloc suficient. Am cuvintele – vă dau cuvântul meu că le am, mi-au revenit! Îmi am şi hârtia, gata mereu să se umple, şi pixul alergător pe necuprinsurile ei albe. Oricât de limitată ar părea o hârtie, ea este de fapt nelimitată în tot ceea ce ar putea cuprinde. Am învăţat de mult, de când eram neexperimentat, nu crud, că hârtia poate suporta orice. Hârtia nu este ca omul, ea poate să suporte orice şi oricât, pe când noi, oamenii, avem cu adevărat dimensiunea lipsei totale de decădere numai atunci când ne spunem: “nu mai suport”.

         Aşa mi-am spus şi eu, gândindu-mă la gura ei şi la urmele invizibile pe care mi le-a lăsat pe piele şi pe buze. Ea are gură frumoasă, cu buze perfecte şi flămânde chiar şi atunci când i se destind în zâmbet. De multe ori zâmbetul, deşi îi este demonic, promite eternitatea Raiului şi a fericirii veşnice. Aşa este ea întreagă, o fericire, iar gura ei este modul de exprimare a fericirii. Ce folos să simţi ceva şi să nu exprimi niciodată? Am făcut această greşeală şi gura ei mi-a rămas mută până când, într-o seară, abia îndrăznind, mi-a şoptit ceva ce mi-a schimbat definitiv viaţa. De fapt nu ştiu daca gura sau sufletul ei mi-a şoptit dar, în definitiv, gura ei nu mai este altceva decât un mod de exprimare al sufletelor noastre – al sufletului ei, pentru că îmi poate spune ce simte; al sufletului meu pentru că, nefiind scriitor, buzele mele, sărutul, pot spune gurii ei şi sufletului mai mult decât ar putea-o face vreodtă cuvintele.

           Gura ei are buze moi şi perfect arcuite în forma şoaptei care îmi cuprinde cu fierbinţeală numele. De puţine ori mi-am reproşat egoismul tocmai din cauza asta, că printre buze ea respiră înspre mine bucăţi întregi de suflet pe care nu mai vreau să le las niciodată să se piardă. De aceea, egoist, le sorb pe toate, de pe buzele ei, dintre ele, din adâncurile răscolite de exprimarea a ceea ce am ajuns să numesc adoraţie.

            Mi-am amintit, pentru o clipă, de momentele în care gurile noastre nu se exprimau nicicum pe înţelesul celuilalt, ca şi cum nu am fi vorbit aceeaşi limbă. Cuvântul este de cele mai multe ori nu numai trădător, ci şi insuficient, ascuns şi de neînţeles. Dar asta am învăţat mai târziu, atunci când, crezându-mă om al cuvintelor, am aflat că limba sărutului este universală.

          Mă întreabă într-o zi: “Ce faci”? “Mă gândesc la tine”, răspund. “Cine ţi-a dat voie să faci asta”?!

          De parcă vreodată, cineva, ar putea pune interdicţie vreunui gând!

       “Şi dacă mi-ai interzice chiar tu, şi chiar dacă mi-aş interzice eu mie (şi surprinzându-mi gândul cuprinzându-te m-aş mustra), nu cunosc secretul care să înlănţuie gândul şi să îl condamne la nefiinţă. Nici măcar tăcerea, pentru că dacă un gând este nerostit, nici faţă de sine nici faţă de alţii, nu înseamnă că nu există. Atunci te-aş cânta în linişte, ca un poet tăcut care, chiar dacă nu îşi scrie poemul, nu înseamnă că nu i-a găsit rime. Poate că singura menire a liniei orizontului este să ascundă de ochii indiscreţi ai curioşilor sărutul dintre pământ şi cer”.

Sărut

Avea pielea mai albă decât zăpada abia ninsă. Curba elegantă a gâtului se pierdea în umerii goi, puțin aplecați. Fire de păr, puțin zburlite și rebele îi acopereau albeața cu abanos. Parcă toți porii pielii ei strigau, cerând imperativ ultimul sărut. Capul i se lăsă pe o parte, leneș… privirea misterioasă mă chema, oferindu-și parcă stăpâna patimilor nesăbuite. M-am apropiat un pas, neîncrezător. Am întins mâna, pierzând-o în mătasea părului. Zâmbetul ei mă încuraja visător. Vena albăstrie pulsa nerăbdătoare, încurajundu-mă șoptit, chemându-mi buzele. Ochii mi s-au închis, capul mi s-a aplecat înrobit către ea, răsuflarea fierbinte a început să îi mângâie pielea. Buzele mi s-au întredeschis, uscate, căutând să respire parfumul pielii ei și, într-un final, s-au prăbușit fără nici o speranță pe catifeaua aceea de lapte. Au gustat încet, savurându-i aroma dulceagă, apoi și-au dorit mai mult, din ce în ce mai mult. Iar ea, cu ochii întredeschiși, zâmbea diavolește. Primise ultimul sărut, ultima barieră care ne despărțea de căderea în uitare a trupurilor noastre.

Suflarea distructivă

Când am sărutat-o buzele ei aveau gust de cafea şi de cer. Gustul acela de cer care, privit îndelung şi prea multă vreme, poate să sădească în suflet convingerea că este interzis. La fel ca un măr care poate aduce cunoaşterea, la fel de interzis ca o privire aruncată în ochii suveranei de un sclav care nu îşi cunoaşte locul.  Ajunsesem să ştiu foarte bine unde trebuie să fiu, suspendat între cer şi pământ, între acel cer veşnic interzis şi pământul flămând, gata să înghită praful de oase măcinate. În zadar încearcă să zboare cei care nu au aripi, şi nu ştiu dacă este ceva care să macine mai tare decât neputinţa.

Dar, în acea clipă în care am sărutat-o, mi-am dat seama că cerurile nu pot să aibă alt gust decât cel de cafea şi de ruj. O aromă ciudată, o combinaţie anormală din care rezultă o culoare ciudată, tare şi, în acelaşi timp, dulce-amară. Oare de aceea în literatură văzduhurile se numesc “tării”? Tăria cafelei de pe buzele ei, împreună cu tăria care parcă mi se zbătea în pahar, dăduseră naştere unui zbor pe care de mult îl uitasem, eu, victima unui complot universal sortit să îmi apuce sufletul şi să îl prăpădească în trăiri lipsite de valoare.

“Poate acum”?! Aşa îmi spuneam în timp ce îmi potoleam foamea cu buzele ei, în timp ce setea arzătoare îmi era ostoită de suflarea ei… şi apropierea noastră părea din ce în ce mai mult o resuscitare a unui fost cadavru al cărui suflet poate, în sfârşit, să guste tăriile de care avea atâta nevoie. Sub pleoape ochii i se zbăteau şi când ni se depărtară buzele scăpă un geamăt scurt de nemulţumire. Şi ea zbura, doar că ea o putuse face şi înainte, dorind numai să continue acea ocupaţie care îi era la îndemână. Sărutul… sărutul nu este doar un schimb de suflare, este regenerare. O regenerare de care aveam nevoie, pe care o doream, chiar dacă cei ridicaţi din iaduri nu pot să nu lase în urma lor victime.

Un trup nu poate cuprinde mai multă suflare decât îi este îngăduit. Atunci când de pe buzele ei am simţit gust de cafea şi de ruj, o parte din suflarea tăriilor pe care le ascundea trupul ei a trecut în al meu. Iar din calcinarea pe care i-am ascuns-o cu prea multă perfidie, i-am transmis şi eu ei… atât cât să îi umple golul de suflare dăruită, exact atât cât era necesar ca să nu se mai piardă în necuprinsul văzduhurilor.

Pseudoerotic

          Îmi era dor de trupul ei, deși nu părăsise așternuturile decât cu o oră în urmă. Plecase, înainte să mă trezesc, înainte să apuc să îmi desfăt nările cu parfumul cafelei și al pielii ei. Îmi aprinsesem o țigară, când am auzit ușa deschizându-se. I-am recunoscut pașii ușori, mișcările ezitante, care îi trădau teama de a mă trezi. Am tușit, ca să nu o sperii apărându-i în față din senin, dar m-am făcut că nu am auzit-o. M-am întors cu spatele spre ușă și am continuat să îmi fumez țigara. Am auzit-o apropiindu-se cu pași ușori de mine și, când m-a cuprins în brațe,  am simțit că mirosea a frig. Parfumul părului ei, al pielii fine și străvezii, al frigului, amintirea aceea atât de actuală și de proaspătă a clipelor în care fusese a mea m-au făcut să reacționez. Simțeam cum dorințe nestăpânite și nestinse încep să mă invadeze.

          Brațele ei mă cuprinseseră, iar palmele i se opriseră pe pieptul meu, căutând parcă să simtă, să numere, să contorizeze bătăile inimii, intensitatea și rapiditatea lor. Mă cunoștea mult prea bine ca să nu își dea seama că o doream, deși abia mă atinsese. Ni se întâmpla, uneori, să ne gândim unul la celălalt când nu eram împreună, pentru ca, atunci când ne găseam față în față, să lăsăm pasiunea să ne transforme în torțe vii, care încearcă să se devoreze una pe cealaltă.

          Și-a lipit obrazul rece de ceafa mea, și, împreună cu mirosul de frig, mai mult i-am simțit șoapta. Nu acel bună dimineața din ureche, ci șoapta trupului ei, care părea că îmi spune “știu că mă dorești, la fel de mult cum te doresc și eu”… Am încercat să mă întorc cu fața la ea, dar m-a cuprins și mai strâns în brațe, strivindu-și sânii de spatele meu. “Nu te întoarce…” părea să îmi spună, în timp ce mâinile ei începură să îmi alunece pe piept, acoperindu-l din ce în ce mai mult cu mângâieri. Am tresărit când degetele ei au început să îmi alunece pe gât, în timp ce cu cealaltă mână îmi atinse abdomenul. Era în continuare strivită de spatele meu, dar mirosul de frig se diminuase, o căldură ușoară și vinovată luându-i, treptat, locul.

          Am tras un fum din țigara aprinsă, inspirându-l adânc în piept, în timp ce răsuflarea ei îmi alerga pe ceafă și pe gât, însoțindu-i săruturile. Simțind slăbiciunea strânsorii ei m-am întors brusc și am cuprins-o în brațe. Ochii îi trădară surpriza, dar aceasta nu reușise să șteargă flăcările dorinței care o stăpânea. Și-a ridicat buzele spre ale mele, zâmbea și îmi aștepta sărutul. I-am mângâiat obrazul, încă rece, apoi gâtul. Mi-am lăsat degetele să îi alunece pe braț, căutând să îi prind mâna în a mea. Apoi mi-am aplecat puțin capul spre ea, neslăbind-o din priviri, urmărindu-i mișcarea genelor care începeau să îi acopere scânteile ochilor. I-am privit nările fremătânde, buzele întredeschise, pieptul palpitând, ridicându-se și coborând în ritmul unei respirații puțin precipitate.

          Buzele ni s-au apropiat, din ce în ce mai mult, în timp ce trupurile se strângeau unul în celălalt, căutând parcă să devină unul. Avea ochii închiși și buzele întredeschise când am reușit să o privesc pentru ultima oară. Și buzele ni s-au apropiat și mai mult, până când i-am simțit respirația. Atunci m-am oprit din nou, căutând să mă bucur de acea clipă – o prelungire a unui chin plăcut. Îmi doream, ca și ea, să îi gust din nou buzele, să le ating încetișor cu limba, să le sărut… Îmi doream să o sărut pe ea, pe ea întreagă, buzele ei fiind doar începutul. Și simțeam cum dorința mă împinge către ea, cum mă face mai nerăbdător… dar îi rezistam. O chinuiam și pe ea, în același timp chinuindu-mă pe mine… I-am simțit tremurul în brațele mele, nerăbdarea și în același timp plăcerea pe care i-o provoca jocul. Își întinse și mai mult gâtul înspre mine, atingându-mi buzele cu ale ei. M-am retras, nehotărât dacă să continui rezistența sau să cedez dorinței… în timp ce, dintre buzele ei, respirația care îmi atingea fața devenea din ce în ce mai precipitată. Am început să îi mângâi părul, apropiindu-mi buzele de ale ei. I le-am prins între ale mele și am strâns ușor, lăsându-mi, apoi, limba să le atingă… le-am eliberat, dar numai atât cât să îi pot gusta respirația fierbinte. Flâmânde, buzele ni s-au strivit, căutându-se nebunește, resimțindu-și absența pentru fiecare secundă în care fuseseră despărțite.

          Brațele ei mi-au cuprins gâtul, strângându-mă din ce în ce mai tare, în timp ce mâinile mele începuseră să îi exploreze trupul deja cunoscut, dar atât de dorit. Mi-am lăsat degetele să îi alunece pe spate, atingându-i omoplații, apoi coloana vertebrală. Cealaltă mână îi atingea tandră obrazul, bărbia, gâtul… și ne strângeam amândoi unul în celălalt, încercând să anticipăm, să grăbim, unirea trupurilor tremurânde și înfierbântate.