Literare

          Lumea literară e plină de legende pe care nu aș fi vrut să le știu. Nu știu ce nimic de scriitor a fost omorât de altul care s-a supus comenzilor, cică. Și nu știu mai care, și-o ține legată de genunchi. Clar nu vorbim de inteligență. Și, încep să-mi spun, decența e dată în pizda mă-sii. Doar pentru că nulitățile nu se luptă pentru supraviețuire. Se luptă să existe.

Ploi

          Eu nu am văzut ceruri descheiate la şliţ, numai oameni; dar se pornise să plouă. Părea mai mult că scuipă – cam aşa cum scuipă oamenii cu lacrimi pe visele neîmplinite, cele pe care simt că trebuie să le înlocuiască. Şi, în timp ce căutam cu disperare un pachet de ţigări, mi-a trecut prin minte că orice scriitor ar trebui să-şi caute răspunsurile la întrebări prin buzunare. Nu, nu pentru că l-ar găsi, doar pentru că de multe ori absenţa răspunsului nu poate naşte decât întrebări.

Clipe

          Unul din avantajele de a fi aşa cum sunt este că, dacă m-ar întreba cineva ce am citit ultima dată, aş putea răspunde numind vreuna din isprăvile mele literare. Şi pentru că nu putea fi altfel, am mai citit o dată, şi m-am bucurat pentru că am avut motive. E important să licăreşti, şi în faţa celor în stare, dar şi în faţa celor neînstare. Încă o lectură publică bifată, încă o clipă de glorie, apoi tăcerea. Pentru că mereu este neapărat nevoie să rămânem noi cu noi înşine, dorind. Dorind…

 

 

Plăceri

          Acum multă vreme, pe vremuri, când încă eram copil şi mai alergau dinozaurii pe stradă, mai auzeam pe câte unul cerând ploaie. Nu, nu îmi închipuiam că era posibil să mergi la magazinul din colţ şi să ceri: „o ploaie, vă rog”! (Pe vremea aceea, când cineva cerea ceva se spunea neapărat „vă rog” sau „te rog”, de la caz la caz). Tocmai pentru că ploaia nu putea fi cerută nici la magazinul din colţ, nici la chioşcul la care se vindeau integrame, nici la cârciuma aia albastră cu cafea bună, nici măcar în gară, acolo unde se făceau într-o vreme cei mai minunaţi hot dogi (o fi corect hot dogi?!) din judeţ, în mintea mea a luat – ea, ploaia – dimensiuni mistice. S-au păstrat – ele, dimensiunile mistice – şi mai târziu, când crescusem şi pe stradă nu mai alergau dinozauri, doar, când ploua, câte o femeie îmbrăcată în tricou alb care îşi uitase sutienul acasă. Şi chiar şi mai târziu, când am învăţat să nu mă mai las impresionat de tricouri albe şi ude, am privit ploaia ca pe o minune, una de care refuz să mă lipsesc, şi pe care o voi iubi mereu. Nu, nu pentru că aşa cum se spunea când eram inocent, ar face să crească porumbul şi cartoful, ci pentru că am învăţat cum să mă pună în legătură cu mine. Sau cum să mă dezlănţuie. Îmi spuneam cândva că poate îmi voi face curaj să scriu o carte numită „Ploi şi femei”, dar sunt momente în care îmi părea că titlul ar fi un pleonasm. Şi mă mai tem că m-ar pune cineva să aleg între o ploaie şi un cer senin. Nu mă tem pentru mine, mă tem că umanitatea ar sta murată tot timpul.