Scenetă

          M-am trezit pe la amiază, aşa cum îi şade bine oricărui artist care se respectă. Bine, o făceam şi înainte, pe când eram student, şi uneori chiar mai târziu, pe vremea în care se presupunea că la nouă dimineaţa trebuia să fiu la birou.

           Pentru că mugea în mine spiritul civic, dar şi pentru că făcusem o promisiune, după ce mi-am băut cafeaua m-am hotărât să ies la zăpadă cu lopata, că deh, trebuia să fac lucrul ăsta de vreo două zile. Am început să mă gătesc, gândindu-mă că efortul meu fizic ar putea atrage atenţia vreunei mimoze, a vreunei căprioare, veveriţe sau cum mai doriţi să le spunem. Nu, nevăstuici nu, pentru că vorba ‘ceea, la omul sărac nici boii nu trag. Şi am nişte vecine tare sărace – de cum dă primul fir de iarbă se preumblă tot cu decolteuri, cu pantaloni foarte scurţi şi cu fuste tip centură pentru că nu îşi permit haine confecţionate din mai mult material.

           Ei, după ce m-am gătit îmi iau la spinare lopata – vorba vine lopată, că e lungă cât braţul – şi pornesc voios şi plin de speranţă să îmi fac datoria. Spre dezamăgirea mea, nici picior de vecină, doar vreo doi-trei vecini, şi ei întârziaţi ca mine şi deloc sfinţi în cele civice. Îmi trag fesul pe ceafă, dau cu lopata de două ori în zăpadă îngheţată şi mă opresc să răsuflu. “Greu”, dau să îmi spun, dar unul din vecini mă întrerupe: “Ce faci, vecine, ai venit la groapa cu nisip”? Îmi dau tichia şi mai pe ceafă şi mă uit la el cu sprânceana ridicată. “Care nisip, îmi spun, în mijlocul lui februarie”! Îl scanez iute cu privirea, cu sprânceana tot ridicată. Apoi o simt ridicându-se şi mai mult, până spre mijlocul frunţii. Avea vecinul ăsta o lopată de neam prost, de-aia de pe vremuri, cu coadă lungă de lemn şi cupă de fier; o lopată de-aia capabilă să cureţe un loc de parcare în doi timpi şi trei mişcări. Văzându-l şi pipăindu-mi lopăţica din mâini, chiar m-am simţit ca un copil la groapa cu nisip… sau ca un client dezbrăcat căruia o damă de consumaţie mai lipsită de delicateţe îi râde în nas măsurându-i cu privirea dimensiunile. Normal, am vrut să îi spun că poate îmi iau jucăriile şi plec acasă, dar nu am fost în stare decât să îngân, gâtuit, un “Aha” lipsit de politeţe. Şi să mă bucur, în sinea mea, că nu era picior de vecină.

           Cu privirea înfiptă în pământ, de fapt în zăpadă, mai mult ruşinat de lopata mea decât concentrat, mi-am continuat treaba. După douăzeci de minute, timp în care a pipat şi o ţigară, vecinul cu pricina îşi termină treaba şi, salutându-mă, porni cu pas agale spre o ştampă de ţuică. Sunt sigur că o considera binemeritată, deşi, din punctul meu de vedere, meritate erau numai înjurăturile pe care i le-am transmis printre dinţi. Eu eram abia la jumătatea corvoadei…

           Am încercat să mă motivez singur, gândindu-mă cu speranţă la ţigara de după, la cafeaua şi la duşul fierbinte şi cuvenit după truda la care îmi supuneam trupul. Deodată, opintindu-mă cu lopata într-o movilă mai îngheţată, am auzit cum trosneşte ceva. “Spatele!” mi-am spus pregătindu-mă să mă tăvălesc prin zăpadă şi să gem de durere. Nu era spatele meu, doar cel al pantalonilor. Bineînţeles că am mai înjurat o dată, gândindu-mă din nou la vecinul care, cu siguranţă, îşi luase deja ştampa de ţuică…

            Aplecându-mă mai cu grijă, mi-am intensificat eforturile, dorindu-mi să termin mai repede treaba, uitând cu desăvârşire de mimoze, căprioare, veveriţe sau cum mai doriţi să le spunem. Productiv fiind, am mai înjurat o singură dată… fără oprire timp de vreo zece minute, când a trebuit să deszăpezesc şi o porţiune vecină cu tomberoanele de gunoi – care, din păcate, nu fuseseră golite. Pe când eram aproape gata, şi din punct de vedere al sarcinii, dar mai  ales din punct de vedere fizic, un ţigan se opreşte în dreptul meu şi mă întreabă: “Barosane, nu ai nevoie de ajutor”? Văzându-mi faţa, care era cam verzulie, nicidecum îmbujorată, s-a răzgândit şi a plecat repede. Nu am mai apucat să îl înjur nici în gând. “Dacă nu mi-a zis “patroane” sau “meştere” ci „barosane”, înseamnă că nu am dat jos chiar atât pe cât credeam din kilogramele luate la Crăciun”, mi-am spus, uitând senzaţia de leşin provocată de miasma resturilor menajere şi înlocuindu-o cu cea provocată de teama pentru silueta mea. Dar am rămas în picioare, vă asigur!

            La final m-am depărtat puţin de locul proaspăt curăţat şi am privit cu satisfacţie rezultatele muncii din ultima oră. Îmi sclipeau ochii de fericire, de mulţumire, eram ca un copil în faţa bradului de Crăciun! Apoi a început să ningă puternic…

Scenetă

          Dacă românul ştie să facă ceva, acel lucru este “Orice”. Orice la modul bezmetic. Şi dacă s-ar spune că există ceva mai bezmetic decât o coadă, eu nu cred, pentru că nu am văzut. Spunea cineva că, nu de mult, turma rupsese uşa de la intrare a clădirii cu pricina. Am râs, neîncrezător, ignorând avertizarea pe care mi-o arunca, cu priviri tâmpe, gloata.

          Se înghesuiseră unii în alţii şi toţi la un loc înghesuiau uşa neclintită. “Iar ne călcăm în picioare”! am auzit de undeva. Atunci am înţeles că fărâma de bun simţ care să ne spună “Să nu ne călcăm în picioare!” se topise sub soarele arzător. M-am tras deoparte. Apoi şi mai deoparte când am auzit ideea salvatoare: „Listă”! “Pentru ce listă? Ce listă”? Nu am avut curajul să dau glas întrebării, dar au făcut-o alţii. “La orice”, veni hotărât răspunsul.

          Nu mint, clădirea are patru etaje şi chiar nu îmi pot imagina câte birouri sunt. Dar vreo treizeci de oi, conduse de un măgar – mai degrabă bou – vroiau listă, indiferent că mergeau la etajul unu sau la patru. Gloata murmură şi vălureşte în căutarea unui pix şi a unei coli de hârtie. Nu ştiu cum să spun, din cauza sau datorită unor prezenţe feminine aş fi fost de acord cu lista, dar dacă se trecea şi numărul de telefon. Nu! Fără număr, fără număr… aşa se buluceau rumânii să se înscrie pe lista “La Orice”. Noi, câţiva cârtitori, ne minunam timid şi râdeam amar în barbă. Eu în barbă, ceilalţi, mai bătrâni, în bărbia netedă. Unul chiar a îndrăznit să se uluiască într-atât încât şi-a făcut cruce.

          După râs, însă, vine plânsul, aşa se zice. Nu vă grăbiţi să anticipaţi, chiar dacă mă minunez de obicei timid, am o oarecare doză de nesimţire pe care o folosesc cu sfioşenie şi completă nevinovăţie. Reluând… Uşile abia deschise au rezistat greu torentului. Dar m-am bucurat puţin, gloata îmi recâştiga respectul. Apoi m-am întristat, măgarul – mai degrabă bou – era, cu lista “La Orice”, chiar la biroul la care mergeam eu. A început să bată din palme, să ceară linişte, apoi să strige nume şi să ordoneze berbeci şi mioare. Cu o singură problemă – înţelepţii, cei care râdeau amar în bărbii netede sau în bărbi, erau hotărâţi: lista “La Orice” nu se aplică, rămânem în ordinea sosirii la uşă. Ce naiba, doar nu suntem în faţa biroului “La Orice”!

          Ne-am atras noi, ăştia trei-patru rămaşi din grupul de cârtitori de la intrare, oprobiul mulţimii, dar vă spun, dacă Lăpuşneanul nu ar fi vrut capul lui Moţoc, ar fi spus altfel – “mulţi, da’ proşti”. Ca atare, coada a continuat să se întindă în spatele grupului “înţelepţilor/deştepţilor”, scrâşnind din dinţii celor frustraţi de apariţia anarhiei, şoptind blesteme şi cine mai ştie ce alte ocări. “Anarhiştii!” şi, mărturisesc, şi eu aş fi reacţionat la fel dacă Cerul nu m-ar fi ferit de boala stupidităţii. “Anarhiştii/înţelepţii/deştepţii” (şi alte asemenea adjective), în schimb, râdeau din nou, în bărbii netede respectiv într-o barbă, mulţumiţi că au refuzat cu deplin succes ridicolul. Acel ridicol ajuns la apogeu când măgarul – mai degrabă bou – declama emfatic în spatele nostru: “Bretoiu! Unde-i Bretoiu”? “Bretoiu era la alt birou”, spune o voce mai curajoasă şi bine informată. “Păi să vină aici, că pierde rândul”!

Despre una din condiţiile genialităţii

          Deşi întunericul se lăsase şi începea să devină din ce în ce mai dens, zăpuşeala era sufocantă. Priveam fruntea îngustă a celui aflat în faţa mea, acoperită de câteva broboane de sudoare care nu apucaseră acelaşi drum cu cele care i se prelinseseră de pe tâmple. Ochii mici priveau, din când în când, gânditori, figurile celor de la mesele alăturate. Îşi mângâie mustaţa îngrijit tunsă, străbătută pe alocuri de fire cărunte, apoi degetele îi alunecară pe bărbia ascuţită, proaspăt rasă. Arătă cu mâna spre mine şi, întorcându-se spre cel din stânga lui, spuse:

          – Are dreptate, domnule… Ce atâta poetul românimii, poetul neamului! Eminescu e umflat cu pompa. Ce geniu pustiu, luceafărul poeziei româneşti pe naiba! Avem poeţi mai buni care au avut ghinionul să nu se nască atunci când trebuie. Sau să moară atunci când trebuie, spuse, luând o înghiţitură din sticla de bere rece.

          – Eu, am intervenit, nu spun că Eminescu nu a fost geniu. Dimpotrivă, înclin să admit acest lucru. Dar nu sunt de acord să fie aşezat pe un soclu atât de înalt…

          – Nu e, domnule, mă întrerupse gesticulând larg cu braţele puternice şi ridicând vocea. Nu e nici geniu! Sunt alţii genii, nu el. El e umflat cu pompa, ţi-o spun eu, care sunt inginer, apăi alţii!

          Cel din stânga lui râse:

          – Degeaba. Orice aţi spune, nu mă puteţi convinge niciunul. Eminescu e geniu şi merită să fie considerat cel mai mare poet român.

          Am tăcut. Inginerul îşi şterse de transpiraţie gâtul scurt şi gros, apoi fruntea. Luă în mână sticla de bere şi şi-o lipi de tâmplă, parcă încercând astfel să se răcorească. Oftă adânc, apoi, ca străfulgerat de o idee, se întoarse spre comesean şi îl interpelă cu cea mai mare seriozitate:

          – Bine, domnule, atunci spune-mi tu… ce ştia Eminescu despre vagoane?!

Scenetă

          Miercuri m-am trezit vitejește: ora 16.00. “Bun”, îmi zic… „noi să fim sănătoși, că boala vine”. Pipa de „dimineață”, duș, două cafele la foc automat, că mă grăbeam să o savurez pe a treia. Verific mailul și văd că primisem unul de la o nemțoaică. Ceva de pe un site de sport – pariuri virtuale. Pariuri doar pe onoare, că pielea de pe mine nu o dau. Ceva de genul “cine zici că bate? Eu pun pariu că Bayern”. Și atât, nicio altă miză. “Domnule”, îmi zic, „doar n-oi paria pe Inter”. Că mai bine beau berea și după aceea înghit și sticla. Și nu mi-ar sta în gât așa cum îmi stă Interul, sau echipele italiene în general. Sau italienii… dar asta e altă problemă, se leagă de experiența care m-a făcut puțin homofob. Nu, nu asta recentă, aia veche de mai bine de zece ani, din Timișoara.

          Buuuun… am mai dat o raită prin bloguri, să văd ce mai zice lumea, și, nu știu cum, văd că s-a făcut de 18. Așa că pun mâna pe telefon și îl sun pe Amicu’: “Domnu’, vedem meciul în oraș?”. Ăsta, bezmeticit de cât trăsese la rame pe ziua respectivă – era la birou, nu se pregătea să plece -, zice că da, bineînțeles. În consecință, încep să mă fac frumos. E mult de muncă, așa că am terminat pe la 20. Așa frumos eram, că picam. Mă împiedicasem de firul de la laptop și am fost tare fericit că nu mi-am rupt gâtul. Cucuiul din frunte nu-i problemă, trece până mâine.

          La 20.30 aveam întâlnirea cu Amicu’, și cum mai jos de 45 de minute până la barul nostru nu am scos nici în fugă, nu m-am mai grăbit. Că acum, să recunoaștem, că întârzii cinci minute sau întârzii treizeci, tot întârziere se cheamă. Ca norocul, nu a trebuit să aștept mult în stație după autobuz. A trebuit să fug după el, și mai că nu mi-a închis șoferul ușile în nas. A fost domn, mi-a prins numai puțin piciorul… Oricum, îmi sună telefonul – era Amicu’ numărul doi. N-are tangență cu meciurile, dar când este ceva cu miză, e numai bun. Cu cine ține el, ăia pierd. Așa că îi spun înflăcărat: “Ții cu Inter, da?!”. Răspunde afirmativ, dar puțin ezitant. “Haide, zic, la bere, să fiu sigur că ții cu cine trebuie”. Refuză, era obosit. Și pedepsit. Nevastă-sa nu a uitat că s-a întors acasă la 4 dimineața de la semifinală. Aia la sfârșitul căreia Interul a sărbătorit cu apă de la sistemul de irigare de pe Camp Nou. În fine, îi spun să transmită acasă salutări cordiale, el spune că transmite dar nu are curaj să spună de la cine, și închid telefonul.

          Autobuzul era destul de aerisit, că deh, vreme cam rea, nu transpiră călătorii, încă. Decât dacă se gândesc la reformele lui Boc. Ca paranteză… Boc, mori! Dar să revenim, nu vreau să intru în probleme politice.

          Autobuzul era destul de aerisit, nu era prea mare aglomerația, așa că un domn de vreo cincizeci de ani ascultase liniștit întreaga mea conversație telefonică. Zâmbea ștrengărește, și m-am gândit să îi spun despre noțiunea de conversație privată. Dar nu apuc să îmi termin gândul, că îmi zice: “Despre ce meci vorbeați?”. Mă gândesc că o fi vreun picat din lună. „Finala Ligii”, zic. Mărește ochii, surprins: “Azi se joacă?!”. Ce să-i mai zic? Zâmbesc, superior. Net superior. Îl văd că pune mâna pe telefon. Sună. “Auzi, coboară și tu jos și ia vreo două beri pentru meci. Mă grăbesc și eu, ajung în juma’ de oră, da’ nu mai am timp să mă duc și la magazin”. Închide telefonul și îmi zâmbește. Îi zâmbesc și eu, superior, totuși. Net superior. M-a făcut să mă simt bine recunoștința care i se citea în ochi. Ajungem la metrou, dau să cobor. Mă salută condescendent. Îl salut și eu – nu condescendent, superior. Net superior.

          Fără să mai trec prin alte peripeții ajung la bar. Ora 21. Amicu’, roșu la față, mă privește. Îmi fac cruce cu limba în gură și îl întreb: “Ți-au dat bere expirată?”. Se stăpânește, deși nu cred că maică-mea ar fi încântată de ce a zis în gând. Mă așez și începem să povestim. Domnișoara care se ocupa de servire se apropie să îmi ia comanda. Ne cunoaștem. Nu în sens biblic. Nu încă… O bere, ceva sărat, că așa se văd meciurile. Televizorul era pus pe muzică. Vorba vine muzică, dacă gemetele orgasmice ale unei blonde românce se pot numi muzică. “Nu dăm pe meci?” o întreb când vine cu berea, privind-o languros. Se uită la mine uimită: “Dar azi e miercuri”… Zâmbesc superior. Net superior. “Da, e finala”… Ea, nedumerită: “Astăzi se joacă”? Mă uit la ea, tot nedumerit: “Nu e azi miercuri”? “Ba da”, răspunde. “Și miercuri nu sunt meciuri în Ligă”? Deja o priveam superior. “Ba da”, zice. “Deci, nu se joacă astăzi finala”? “Eu știam că sâmbătă”. M-am scărpinat în cap. De ce sâmbătă? Când s-a jucat finala Ligii sâmbătă? Niciodată, de când mă știu…

          Eram amândoi nedumeriți, și eu și ea. Doar că eu pierdusem din superioritate. Amicu’ se uita și el la noi. Roșu și nedumerit. De fapt, nu, nu era încă roșu. Ea se întoarce către barman și strigă cale de vreo 4 mese: “Când e finala, astăzi sau sâmbătă”?! Am simțit cum mă ardeau privirile celor din jur. Apoi a barmanului. Apoi a ei când i s-a răspuns: “Sâmbătă”! Am privit-o. Am zâmbit încurcat. Net încurcat. Îmi venea să îi spun să ne facă nota. Două domnișoare care vreme de câteva minute îmi făcuseră ochi dulci se uitau la mine pe furiș. Apoi își lăsau bărbia în piept și râdeau. Amicu’ era roșu. Pe lângă el, un rac fiert numai roșu nu este.

          Mi-am păstrat, totuși, cumpătul. Am mulțumit pentru informație și am încercat să-mi beau liniștit berea. Și să mănânc sărăturile. Nu că ar fi fost rele, dar simțeam un gust amar. Mă uit la Amicu’, apoi la fata care ne servea. “Să îl sun pe Amicu’ numărul doi, să nu mai țină azi cu Inter”? Ea râde. Isteric. El își pune mâinile în cap. Superior. Net superior. Fetele de la masa alăturată râdeau. Le redevenisem simpatic.

          Mă lămurisem. Finala e sâmbătă, nu e miercuri. Deși, în viața mea nu am mai pomenit așa ceva. Poate îmi amintește și mie cineva să mă uit…