Jurnal

          Este ciudat, sau cel puţin aşa mi se pare mie, când te înţelegi cu cineva asupra unui lucru, ca apoi să afli că de fapt lucrurile stau cu totul altfel. Nu, nu voi pretinde niciodată că sunt cel mai de cuvânt dintre oameni, jurnalule. Şi totuşi, de prea puţine ori mi s-a imputat că nu mi-am ţinut vorba. Pe când eu… noroc că nu sunt omul reproşurilor. Decât să mă cert prefer să întorc spatele, ştiind, însă, că atunci când l-am întors…

          Unii oameni îmi par ciudaţi, cu ochii lor dubioşi, când albaştri, când mincinoşi, când stupizi şi miopi, lipsiţi de expresie. Dar asta poate să fie doar impresia mea, a aceluia care, închis între sferele sale, pierdut în lumi nedefinite şi nenăscute încă, refuză să se schimbe şi preferă să rămână acelaşi, şi cu bune şi cu rele. Pentru că, în definitiv, în groapă nu ducem nimic, iar în urma noastră nu rămâne nici măcar sufletul, doar amintirea. Şi una este să se spună “ce om bun”, alta este să se spună “ce om lacom”.

          Îmi vine să şi râd de naivitatea mea. Sunt primul care spune în gura mare că totul este supus schimbării, şi totuşi, nu am crezut-o niciodată. Poate că este adevărat, nu sunt în oraşul care trebuie… sau în braţe nu îmi stă femeia potrivită Deşi, nici măcar asta nu mai contează, important este să fie – şi un oraş, şi o femeie. Ştiu, de multe ori, de prea multe ori sunt lacom, deşi m-am schimbat…

Diverse rele, cu muzică bună

        Mă gândeam să scriu ceva despre un personaj care îşi plânge iubirea pierdută, dar nu m-am apucat, mi-a fost lene. De fapt, de ce să mint, am dubii. Uneori îmi vine greu să cred că mai există oameni care să fie plânşi. Până şi iubirile, cele mai multe, sunt imitaţii, sentimente pipernicite care se reflectă azi pe un trup, mâine pe altul, în funcţie de care anume apare în raza vizuală a iubitorului.

       De multe ori mi se pare că omul, cu cât mai mult avansează în timp, cu atât mai mult se îndepărtează de forma sa, de varianta sa ideală. Da, astăzi mi-am pus una din cele mai dragi măști, a întristatului de toate cele pe care le observă în jur. Și îmi răsună în minte întrebarea poetului – la care, bineînțeles, răspunsul, în orice timp ar fi dat, este aceeași negație hotărâtă – “Au prezentul nu ni-i mare”?!

         Mi s-a întâmplat de multe ori să mă întreb care este răul mai greu de suportat, manifestarea unei permanente nemulțumiri față de timpul prezent, sau lipsa de putere de a îl schimba? Răspunsul nu l-am aflat, îmi tot spun mereu să nu gândesc, să trăiesc simplu și superficial. În definitiv, acela care ar reuși să schimbe ceva într-o zi, nu face altceva decât să dea naștere nemulțumitului de mâine. Și atunci, chiar dacă este singurul lucru veșnic pe lume, ce rost are schimbarea?!

          “Ce ai schimba din mersul lumii dacă ți-ar sta în putere”?

       Nimic, atunci când îmi este prea lene și prea teamă să devin altul. Totul, atunci când îmi este prea teamă de cel care sunt. Adevărul este că sunt două tipuri de oameni – cei născuți să se conformeze și alții, care chiar fără a schimba mare lucru, reușesc să impună firescului mersul lor, poate de-a dreptul nefiresc.

Absolutisme (VII)

          Deşi continui să susţin că schimbarea este singurul lucru etern din lumea aceasta, nu pot să nu mă întreb dacă, la nivel micro, nu mai există unul: esenţa fiecăruia dintre noi. Îmi vine foarte greu să cred că oamenii se pot schimba. Adevărat, se pot şlefui, pot evolua, îşi pot dezvolta calităţile şi pot încerca să îşi controleze şi să îşi minimizeze defectele. Dar ceea ce zace în ei, ceea ce sunt de fapt, rămâne acolo, neschimbat, urmând să se manifeste într-un moment de neatenţie sau sub spectrul impulsului.

          Sunt sigur că fiecare dintre noi are capacitatea de a se cunoaşte pe sine însuşi (mai ales că acest lucru este o datorie pe care o avem faţă de noi înşine) şi poate să arate celorlalţi doar ceea ce vrea să arate. Un fel de aplicare a zicalei “pe afară-i vopsit gardul, înăuntru, leopardul”. Toţi putem să fim păcăliţi, sau să ne lăsăm păcăliţi de o mască, mai ales de una confecţionată cu migală. Sau, şi mai grav, putem să fim caracterizaţi de o naivitate care să ne convingă că oamenii se schimbă. Acum îmi vine greu să cred aşa ceva, deşi a fost o vreme în care eram sigur că poate să fie altfel.

          Omul are prea puţin timp la dispoziţie pentru a se schimba în interiorul său. Indiferent de ce i se poate întâmpla, indiferent de influenţele care pot să apară pe parcursul vieţii sale, va rămâne aşa cum este format de la început, în funcţie de mediu şi de anturaj. Era cineva care îmi spunea că greşesc, deşi au fost destule ocazii în care mi s-a demonstrat contrariul. Omul este în sine o structură, este ca o construcţie. Pentru a fi schimbat este neapărat să fie dărâmat ceea ce reprezintă, şi doar apoi pornită reconstrucţia. Dar viaţa fiecăruia dintre noi este prea scurtă pentru a ne oferi posibilitatea de a ne reinventa la nivel interior şi esenţial. Nu putem să fim altfel decât suntem, doar în ochii altora – sau chiar şi în ai noştri, dar asta înseamnă să ne minţim singuri.

          Poate că unul din principiile absolute ale vieţii este că nimeni nu se poate schimba în natura sa. Îmi amintesc de un exemplu foarte plastic – “poţi să iei un porc, să îl speli, să îl parfumezi, să îi pui fundiţă şi să îl scoţi la plimbare în mijlocul spumei societăţii. De cum va prinde ocazia, însă, se va arunca fără ezitare în prima mocirlă pe care o găseşte în cale”. La fel şi oamenii…

Veşnice schimbări…

Îi studiam fața inexpresivă și privirea goală, pierdută departe, dincolo de faldurile de eter ale realității. Așteptasem atât de mult să ne revedem! Mă “amenințase” că se schimbase, că este o persoană de nerecunoscut. Petrecuserăm despărțiți o perioadă echivalentă cu milenii de dor. Când ne-am revăzut nu mi-am putut stăpâni un gest de mirare, un fel de pas înapoi, o retragere din fața pericolului. Cel mai mult i se schimbaseră ochii. Acei ochi scrutători și întrebători, minunați prin puterea lor și prin dorința de a vedea. Acum sclipeau într-un alt mod, atât de diferit față de altădată… Liniile feței deveniseră parcă sculptate în nemișcare și în apatie, în nepăsare ca formă de dispreț.

Sprâncenele arcuite păreau puțin încruntate, căutând parcă să acopere inflexiunile nepăsătoare ale glasului ochilor. Un glas stins și calp, lipsit de sclipirile de altă dată. A început să se minuneze de fluctuațiile apărute în starea vremii, să își arate nedumerirea în legătură cu schimbările climaterice. Dar privirea îi era în continuare absentă, scrutând lumile întunecate, ascunse ochilor mei de perdeaua de nori.

Cu un gest absent duse ceașca la gură și sorbi. Nici cafeaua nu mai are același gust ca altădată, o știu… nu mă minunez, nu am de ce, răspunsuri sunt atâtea! Unul din răspunsuri este chiar blazarea cu care mă zdrobește, ce iubeam cândva a devenit amintire, micile plăceri din trecut au devenit copilării despre care nici nu mai are rost să vorbești. Și setea noastră de cunoaștere? O nebunie scurtă, în ziua de azi nu îți permiți luxul de a pune întrebări și de a le căuta răspunsul.

Îmi venea să îi urlu în față, să îmi năpustesc palmele către fața aceea inertă, să îi impun trezirea la viață. Nu am făcut-o… Am început să ascult doar frânturi din articulațiile sunetelor pe care le scotea. Treptat urechile au refuzat să mai asculte și s-au închis cu zgomot greu, ca o placă albă de mormânt asupra ultimei speranțe. M-am rezumat să îi urmăresc doar mișcările buzelor pline care gustaseră din fructul blestemat al suficienței și al dezinteresului. Din când în când dădeam aprobator din cap, urlându-i în gând trădarea, dezlănțuind în acea furie datoria față de sine, față de ceea ce poate… Nu am îndrăznit să întreb dacă nu se rușinează cu ceea ce este acum, doar i-am urmărit buzele parcă zbătându-se în căutarea oxigenului. Îi mai întâlneam privirea uneori, dar ceea ce nu mai vedeam în ea mă durea.

Ne-am spus la revedere pentru totdeauna așa cum ne cunoscuserăm cândva. Schimbarea era prea radicală, prea nemeritată, prea dureroasă, și m-a obligat să plec cu umerii împovărați de deziluzia de a fi cunoscut o persoană nouă. Nu, nu ne cunoaștem de ani întregi, e o minciună…

Am fugit repede acasă, în “universul închis din care nu vreau să ies, care mă ține prizonier depărtându-mă de realitățile vremii”. A trecut vremea capului în nori, a venit vremea calcatului pe cadavre…? Mi-aș fi luat hârtiile, caietele, bilețelele, toate notițele, le-aș fi strâns în mijlocul camerei și le-aș fi aprins – macabrul rug al credinței că nu mai sunt oameni care ascultă și care, când vorbesc, pot spune ceva. Nu am avut curaj sau încă am credință că nu sunt prea puțini?

Dar atât de mulţi sunt cei care doar vorbesc fără a spune ceva!

Renaştere (Răzvan Nicula)

Eu, cucerindu-mi moartea, mă duc spre alte zări
Deşi îţi port parfumul impregnat în nări,
În zbor înfricoşat pe aripi de cruntă nebunie,
Am şi uitat de toate, pornesc în pribegie.

Meleaguri nevăzute mi se perind’ prin faţă
Şi crede, niciodată, în searbăda mea viaţă,
Nu am visat vreodată aşa minunăţie
Ce îmi orbeşte ochii, m-aruncă-n veşnicie.

De unde vii, nălucă, şi încotro m-atragi,
Pe valuri de oceane şi prin păduri de fagi?
De stânci îmi zdrobeşti trupul şi îl depui pe nori,
Sau din văzduhul vesel în iaduri mă cobori?!

Nimic nu mai contează, nimic nu are-a face
Cu o aşa beţie ce-mi scurge-n vene ace!
Şi ochi-mi de vreodată n-or mai putea să vadă
Goliţi de scânteiere de moartea cea neroadă,

Pe moarte declara-voi, jurând pios, solemn,
Că viaţa ce mi-am dus-o ca un nebun nedemn,
Pornind de-acum încolo pe drum de veşnicie
Mi-o voi schimba în toate, zburând din colivie

Spre lumi îndepărtate de nimenea ştiute
În coruri de cimpoaie, de harpe, de-alăute,
Rupându-mă cu silă, definitiv, la urmă,
De toate cele care m-au aşezat în turmă.

Vedenia întinse o mână schilodită
Îndepărtând din pieptu-mi o inimă zdrobită
Apoi, cred, mi-am luat zborul către tăcut pământ,
Îmbrăţişând fantastic şi rece, un mormânt.

Simţeam o rădăcină cum drept în piept mă scurmă
Şi cum cenuşa-mi arsă se zvârcoleşte-n urnă
Dorindu-şi să ia viaţa, din nou, de la-nceputuri
Flămândă, însetată, de-atingeri, de săruturi.

Mi s-a mişcat un deget, apoi întreaga mână
Dorindu-mi ca o viaţă pe buze să-mi rămână
Suflarea renăscută, ceresc, în vechiu-mi trup
Ca ultimă albină care păzeşte-un stup.

Mi s-a mişcat o geană, clipire tremurândă
Care părea zadarnic că vrea să mai răspundă
La întrebări eterne, de nimenea rostite,
Cu rădăcini firave în cuget încolţite.

Cum, cum era posibil ca eu, plecând spre zări
Cu haina de pe mine şi-al tău parfum în nări,
S-ajung spre ce plecasem – al nefiinţei hău –
Cu zâmbetul pe buze şi tot la braţul tău?!

Şi cum este posibil ca geana-mi să clipească
Şi inima pulsândă să bată, să zvâcnească?!
În cartea grea a sorţii, cu palidă cerneală,
Semnat-am, vreodată, obscură învoială?!

Privirea ta cea caldă, şi ochii-mbătători,
Să fie doar iluzia de paradis în nori?
Să fie oare focul care în ei mocneşte
Un rug aprins de lemne vrăjite diavoleşte

Ca să îmi pară toate cerească mântuire?
Sărutul tău de rouă, a inimii zvâcnire,
Îmi întăresc credinţa: spre bezne am plecat,
Dar iată-mă cu tine, complet reînviat.

Azi zâmbetu-ţi îmi spune că n-am plecat degeaba,
Că mi-ai iertat, iubito, greşeala, ura, sfada,
Că undeva în moarte, cu-al tău parfum în nări,
M-am întrupat în mine din hăuri, lut şi mări.

Şi ştiu că pribegia, oricât a fost de grea,
Etern nerăbdătoare, pe mine m-aştepta,
Dar numai să-l preschimbe pe-acela care-am fost
În cel ce-ţi stă alături simţind că are-un rost.

Transformări

Am aşteptat, pierzându-mă într-o aşteptare care nu putea fi altfel decât inutilă, risipindu-mă în toate cele patru zări pentru a mă recompune, gândind că voi deveni mai bun, chiar dacă mai slab, mai al ei, chiar dacă nu aş mai fi fost al meu. Aşa că am renunţat la mine, reinventându-mă, făcând compromisuri peste compromisuri, luptând cu revolta şi cu lacrimile, cu mine şi cu ea, cu tentaţia de a apuca pe calea uşoară, cu piedicile pe care le întâlneam mereu în drum, cu oboseala, uneori cu dezgustul care mă cuprindea, dar, mai ales, cu sentimentul inutilităţii.

Ştiam că orice aş face, oricât aş lupta, lipsa de sens a gestului meu era zdrobitoare, dar, într-un fel, tocmai acest lucru îmi dădea putere. Renunţam la egocentrismul meu pentru a deveni un altruist convins, acea specie de visător încrezător în generozitate, care nu aşteaptă nimic, care pare că nu doreşte nimic… Eu doream, dar nu mai ştiu ce am dorit. Poate doar să scap de mine, acela care mă torturam în fiecare noapte lăsându-mă pradă unor dureri demonice sau doream să fac ceva, cât de mic, pentru ea? Nu ştiu, dar nu cred că acesta este lucrul cel mai important acum când, privindu-mă în oglindă, mă cutremur de puterea pe care am aflat-o în mine.

Nu mă credeam capabil să mă supun singur unor asemenea trăiri, deşi, de regulă, îmi răneam singur sufletul, doar pentru a îmi trage puterea din rana sângerândă a cărei cicatrizare venea într-un timp scurt sau niciodată. Eram un fel de nebun, de fanatic, un autoflagelator care dispreţuia fericirea, care nu şi-o dorea decât la nivelul superficial al unui vis imposibil de realizat. Dar, fără să îmi dau seama, prin acea aşteptare reuşisem să realizez imposibilul. Probabil dăruirea totală, fără rezerve şi fără temeri este, de fapt, fericirea despre care vorbesc oamenii cu atâta entuziasm, cu atâta dorinţă, cu atâta jind… Toţi ne dorim fericirea, doar că multora le este teamă să o obţină, se înspăimântă de lucrurile pe care trebuie să le facă pentru a o putea găsi. Iar eu, cel care nu mi-o doream, cel care renunţase la ea cu desăvârşire, am obţinut-o fără măcar să o urmăresc. Trezind uimire în nişte ochi care m-au privit altfel, aruncând un suflet într-o cumplită stare de confuzie, dărâmând evidenţe şi deschizând, magic, porţi în cele mai groase ziduri.

Şi atunci, aşteptarea mea nu a fost inutilă, chiar dacă a fost în zadar. Sau, poate, nu a fost în zadar, chiar dacă a fost inutilă. Este o dilemă prea grea, la care nu cred că voi putea găsi vreodată răspunsul. Ştiu că ceea ce am oferit nu mi se va mai întoarce, dar ce este mai surprinzător este că, în contradicţie cu regula, nu mă cuprind niciun fel de regrete. Dimpotrivă, pe buze îmi flutură un fel de zâmbet, puţin nerăbdător, în aşteptarea revenirii la vechiul eu, acela care eram înainte de aşteptare. Cel care am devenit este un om mai bun… dar cel care eram înainte are puteri nebănuite, mai ales puterea de a realiza orice.

Remodelare

O ura în acel moment – atunci când i-a luat mâna în a lui şi i-a sărutat părinteşte fruntea. Se simţea trădat de sine însuşi în faţa ei, neavând puterea de a recunoaşte nici măcar faţă de el cât de mult greşise. Se gândise că nicio bătălie nu merită să fie pierdută fără luptă, aşa că se înarmase cu răbdare şi cu raţiune, cu vise şi cu speranţe, hotărât să nu cedeze fără împotrivire nicio palmă de suflet în faţa tentaţiei, a îndoielii şi a descurajării.

Se înfrânsese pe sine însuşi în lupta pe care o purtase, renunţase la orice l-ar fi făcut să dea înapoi şi devenise, sau aşa i se părea, un om nou – variantă îmbunătăţită a celui vechi – pe care îl privise în oglindă, la început sceptic, apoi, cu trecerea timpului, din ce în ce mai mândru.

Îşi închipuia că mândria lui va fi împărtăşită şi de cea pentru care decisese să facă acest pas pe care, la început, îl considerase umilitor – un atac asupra propriei sale persoane care, deşi complexă, părea a fi atât de departe de perfecţiunea către care tindea. Aşa că hotărârea aceea, de a se recrea, de a se renaşte singur, de unul singur, îi dăduse o putere nemărginită alimentată de o singură dorinţă – de a fi privit altfel. Nu se gândise nicio clipă că efortul pe care se hotărâse să îl depună îi depăşea cu mult puterile. O pornise, pur şi simplu, pe un drum care l-ar fi dus către izbăvire – o izbăvire de el şi de imperfecţiunea lui. Îşi urmase calea cu îndârjire, deşi de multe ori întâlni piedici pe care i le ridica fostul său eu, sau piedici pe care i le ridicau alţii, din afară.

Era conştient că omul nu se schimbă, că o asemenea luptă poate părea nebunească, având în vedere că fiecare este format dintr-un lut anume, dintr-o esenţă care diferă, dar, la fel de bine, ştia că lutul nu a fost făcut doar ca să se nască şi să zacă sub ploi. Menirea lui este aceea de a fi modelat… fie de talpa tare a unui bocanc, fie de mâinile aspre, dar pricepute, ale unui sculptor. Bogăţia lutului, îmbunătăţirea sa, trebuie mereu urmărită, trebuie mereu dorită şi, dacă nu îşi dorise acest lucru pentru sine, de mult începuse să şi-l dorească pentru ea, datorită ei…

Doar că, după o luptă cu sine însuşi, cu remodelarea anumitor părţi ale lutului interior, după revolte îndreptate împotriva lui şi împotriva ei, împotriva schimbării, chiar împotriva îmbogăţirii sale, se trezise în faţa unei evidenţe neaşteptate. Îşi primise răsplata cu multă vreme în urmă, în clipa în care ea, cu o atingere suavă, cu un zâmbet, cu un sărut, îşi arătase uimirea faţă de rezultatul schimbării şi îşi exprimase, prin acestea, mulţumirea… “Doar mulţumirea, nu fericirea”… dar aşezarea fericirii într-un suflet este, de multe ori, un lucru dificil şi mult prea scurt, aşa că el amânase această dorinţă pentru o dată ulterioară.

O dată ulterioară care, însă, arăta privirea lui goală în momentul în care o sărută pe frunte, nu avea să mai vină niciodată. Îi prinse mâna într-a lui şi o strânse, un rămas-bun transmis fără vorbe, apoi îşi lăsă buzele să îi atingă pielea, pentru o ultimă dată în acel fel, închizând un ciclu al unei apropieri, deschizând, în acelaşi timp, eternitatea unei depărtări. Încercă să zâmbească, dar vag, fără putere şi fără convingere. Noul om înţelegea ceea ce până în acel moment nu fusese capabil să înţeleagă. Nimeni nu se schimbă în esenţă, sunt doar unii care au puterea să işi ia lutul propriu în mâini şi să îl remodeleze. Şi sunt alţii care, deşi cer altora asemenea remodelări, rămân mereu cu mâinile întinse pe lângă corp, incapabili să îşi mişte, măcar pentru o clipă, degetele.

(ne)Schimbări

Se poate spune că omul rămâne neschimbat, că toate întâmplările prin care trece nu îi schimbă esenţa, doar îi îmbogăţesc experienţele. Oare chiar nu ne schimbăm? Cred că nu. Cred doar că sufletul nostru este un loc în care rămân întipăriţi paşii şi acţiunile celor care ne înconjoară… Nu se schimbă niciodată, doar ia o altă înfăţişare, în funcţie de timp, de persoane, de simţăminte, creînd numai iluzia schimbării.

Sufletul nu se schimbă, poate doar se arată diferit, în funcţie de povara şi de urmele pe care le poartă, în funcţie de visele îndreptate spre depărtări…

… sau de moartea acestora.