Prima poezie am scris-o la nouă ani, şi de atunci multă vreme l-am urât pe Coşbuc. Era vară, spre sfârşitul anului şcolar; eram acasă, în Cymeria noastră, şi pentru că eram prea zurbagiu şi bătăuş am fost înscris cu forţa la un concurs de recitare. Considerându-mă prea inteligent ca să mă amestec cu toată lumea, în loc să nu pot dormi noaptea de grija poeziei pe care trebuia să mi-o aleg pentru recitare, mi-am compus singur una. Era despre ploaie – înafară de nopţi şi de femei, mai iubesc ploile. Am fost pe primul loc în preferinţele tuturor (da, a contat că era poezia mea, cu siguranţă!) până la ultima strigare. Pe când mă vedeam mare câştigător şi mă umflam în pene, ultima recitatoare a declamat „Mama” lui Coşbuc. Nici acum nu ştiu de ce nu am mai fost câştigător, poezia mea era mai bună!
L-am urât, spuneam, vreme îndelungată, şi pentru că nu acceptam să fiu numărul doi, am renunţat la poezie şi m-am apucat de roman. Pe la unsprezece ani scrisesem o continuare demnă de luat în seamă a romanului Winnetou. L-am terminat într-o săptămână, parcă, şi avea exact dimensiunile unui caiet dictando de patruzeci şi opt de file. Bineînţeles că succesul pe care îl aşteptam a luat proporţii dezastruoase când aplauzele şi laurii s-au transformat într-o altoire serioasă a subsemnatului. Pentru că în neastâmpărul meu proverbial la vremea aceea am înţeles să îmi sărbătoresc încheierea romanului cu o încăierare din care am ieşit cu un ochi vânăt, ajuns acasă am fost primit cu o mamă de bătaie ruptă din rai: „Numai de bătăi şi de prostii te ţii, ne faci de ruşine în tot oraşul”! striga bună-mea, încercând să îmi bage minţile în cap.
Nu ştiu dacă a reuşit ea pe moment sau mi s-a părut mie că efectele literaturii sunt prea dureroase; cert este că am renunţat pentru o vreme. Am devenit elev conştiincios şi cuminte – învăţasem să mă feresc de încăierările în văzul lumii şi cred că ani buni, trei sau patru, o singură dată am fost văzut cu ochii vineţi. Şi o dată cu nasul spart, dar nu din cauza mea. Şi o dată cu capul spart, dar tot nu din cauza mea. Şi poate şi alte câteva vânătăi, dar nicidecum din cauza bătăilor, ci din motive complet diferite.
Apoi am ajuns la liceu. Nu mă întrebaţi cum, nu mi se prevedea un viitor aşa de strălucit. Concepţia nu era datorată faptului că m-ar fi crezut cineva încet la minte, dimpotrivă, mă declarau ascuţit ca un brici. Dar la capitală cine să aibă răbdare să asculte un copil venit dintre dealuri care, ca să motiveze de ce se întorcea cu mâna goală de la cules de melci, spunea: „apăi, domnule dragă, până să mă aplec eu şi să îl prind, melcul o făcut ţuşti”!
Poate dacă nu intram la liceu – nu, de fapt cu siguranţă! Dacă nu intram la liceu nu îmi scriam al doilea poem. Ni s-a cerut în clasa a noua, la teorie literară, să încercăm să scriem o poezie. Deşi îmi dorisem să intru la mate-info, nicidecum la filologie, ideea mi s-a părut mult mai interesantă decât Pascalul căruia îmi era prea greu să îi descifrez chichiţele în studii paralele. Am încercat, mi-a ieşit şi, pentru că un rău nu vine niciodată singur, am fost trimis la olimpiada de limbă română. Unde bineînţeles că am fost depunctat şi, ulterior eliminat, pentru o exprimare nefericită: „Coana Chiriţa se crede sexy”… Nu ştiu dacă blasfemia a constat în folosirea literei „y” sau în folosirea întregului cuvânt, dar jur că eu aşa înţelesesem de la conul Alecsandri. Nu l-am urât, dimpotrivă, cred că am fost motivat. „Să vedeţi ce poet mare aţi eliminat voi din olimpiadă”! Nu mi-am spus aşa, dar atitudinea mea asta transmitea. De câte ori mă plictiseam, la ora de matematică, la ora de fizică, de chimie, de… De fapt, ca să fiu sincer, înafară de câteva materii umane eu mă plictiseam la toate orele. Aşa că, de câte ori mă plictiseam la ore, îmi încercam puterile cu o poezie. Am aruncat o grămadă de rebuturi, dar au fost altele care mi-au rămas. Le citeau colegii şi le plăceau, ceea ce mă motiva şi mai mult, acordându-mi nu numai superioritatea zurbagiului în pericol să repete anul din cauza notei scăzute la purtare, ci şi a poetului. Spre fericirea tuturor, am terminat liceul fără repetiţii şi mi-am luat şi bacul. „Filologie, scriitor scrie pe mine!”, mă dădeam mare în faţa oglinzii. „Nu fi tâmpit să mori de foame”, mă sfătuia bună-mea, între ameninţări cu două pe cocoaşă. Mama a fost mai fermă – „o meserie din care să poţi trăi bine”. Şi pentru că poetul fusese prea nedreptăţit de profesorul de matematică, am ales Dreptul. De multe ori colegii îmi spuneau „poetul pulii”, fie-le iertată expresia. Nu pentru că eram vai de capul meu, ci pentru că uneori vorbeam în versuri şi pentru că vulgaritatea menţionată mi se strecura destul de des în distihuri. Mulţi îşi mai amintesc de mine, câţiva mă iubesc încă…
Apoi a urmat testul – cel de potenţial scriitor adevărat. Legi poate cunoaşte oricine, frazele strălucitoare erau, însă, specialitatea mea. Devenisem cunoscut şi printre adversari, şi printre judecători şi printre prieteni. Cred că datorită „compunerilor” mele de instanţă mi-am făcut o adversară prietenă. Cine ştie?! Poate ea. La un anumit punct, după ce scrisesem avocăţeşte şi continuasem să scriu pe ascuns din când în când, m-am hotărât: „scriitor scrie pe mine, dă-o dracului de viaţă bună şi nedreaptă”. Aşa că am lăsat totul baltă şi mi-am schimbat drumul. Drumul meu nou m-a adus în punctul ăsta, în care îmi pot privi satisfăcut copiii şi mă pot chinui în durerile facerii să nasc alţii. Şi oricât de greu este, îmi este drag şi drept.
Vor spune unii că am scris prea mult şi prea plictisitorşi chiar laudativ. Dar dacă cineva mă întreabă de ce scriu, cred că această poveste este cel mai bun răspuns pe care îl pot da. Îmi spun des că scrisul m-a însoţit mereu şi, mai ales, a scos tot ce e mai bun în mine. De-asta scriu, pentru că aşa simt, omul care am devenit este varianta mea ideală.
Nevermore 