Vorbe

          Mă întreabă cineva, nu ştiu dacă din plictiseală sau din curiozitate, tocmai când îmi culegeam gândurile pentru o poveste nouă: „Tu cum scrii?” Mi-au trebuit câteva clipe să mă hotărăsc în privinţa răspunsului. Ce era să zic, „Dezbrăcat, în costum de nuntă, îmbrăcat ca eschimoşii, cu alcool, cu ceai, cu cafea, cu gândul, cu gânduri, cu mintea, cu fapta, cu cerul, cu pământul, cu hotărâre -nu! – cu îndârjire, cu poftă, cu minte, fără minte, aproape deloc, aproape perfect, oricum”? Mi s-au succedat întrebările ca fulgerele pe un cer sufocat de furtună. Până la urmă mi-a venit răspunsul: „Cu mâinile”, zic.

 

Acces de beţie

          Mă mai împunge din când în când câte unul, ba prieten, ba cititor, ba scriitor, ba critic literar, şi mă împovărează că prea sunt mereu apăsat de dileme. Cică şi oamenii, sau creierele lor, mai au nevoie de câte o pauză, de câte o poveste sterilă, de câte un nimic aruncat pe vreo sută şi ceva de pagini pe care să le numească, apelând la emfază, roman. Într-o noapte, gândindu-mă vârtos la o asemenea posibilitate, atât de vârtos încât aproape mă luase cu transpiraţii – poate şi pentru că în barul în care îmi băusem paharele fusese prea cald, sau poate pentru că din cauza paharelor băute mi se făcuse doar mie cald – am hotărât să încerc să îmi schimb modul de abordare. Adică: de ce să mai apelez la dileme care au legătură cu moralitatea, cu sufletul, cu logica?! Eu fără dileme nu mai sunt om, dar îmi pot găsi puterea de a le schimba. Aşa am şi făcut, am transformat totul, am devenit reducţionist, până când, păşind agale – ritm prielnic gândirii – am descoperit-o pe prima: „Eu cu ce mă duc acasă, cu autobuzul sau cu metroul?!” Era într-o noapte de sfârşit de săptămână, trecuse de unu. Tot cântărind, tot întorcând subiectul şi pe o parte şi pe alta, i-am găsit rezolvarea înainte ca destinul să mă forţeze să îi las puterea de a decide în locul meu: „La ora asta nu mai circulă nimic, clar ar trebui să iau taxiul”. Mândru de mine, şi hotărât să includ această dilemă în viitorul roman, alunecând ca o umbră prin faţa unei cârciumi mi s-a făcut sete. O sete mai cumplită ca aceea a omului aflat pe patul de moarte, care nu ştie ce să implore, încă o clipă de viaţă sau un pahar cu apă. Deşi, cert este, dacă imploră paharul cu apă şi moare până să îi fie adus, implorarea i-a fost nu numai ruşinoasă, ci şi inutilă. Am hotărât, fără să existe obiecţii de la niciunul din forurile mele interioare, să intru să îmi sting setea cu încă nişte băuturi. Zis şi făcut. Lume multă, muzică, hărmălaie plină de bună dispoziţie, era exact atmosfera de care aveam nevoie pentru a mai scăpa de gânduri. Mi-am rotit privirile în căutarea unui loc în care să mă aşez. Nicio masă liberă, toate ocupate. „Ce să fac, beau la botul calului, mi-am zis, este mai bine decât să mă sting de sete”. Deodată, îndreptându-mă înspre bar, la o masă care mi se păruse plină, am văzut stând o femeie destul de tânără – nu mai mult de treizeci – trecută bine de 150 de kilograme. Nu ştiu dacă mi-a jucat imaginaţia feste sau picioarele scaunlui de sub ea chiar se îndoiseră puţin. Când am privit a doua oară mai cu atenţie, mi s-a părut că stă pe ambele scaune de pe partea aceea a mesei, iar în faţa ei, între zid şi masă, rămăsese un loc mic, atât de mic încât, dacă s-ar fi aşezat cu mare greutate un scaun, nu ar fi încăput decât un individ subţire, costeliv, supt în obraji şi cu burta lipită de spinare. Adică exact ca mine. M-am îndreptat înspre ea şi cu un zâmbet larg am întrebat-o dacă este singură. M-a privit cu atenţie crezându-se victima vreunei farse. M-a cântărit din cap până în picioare şi s-a mai liniştit. Nu prezentam niciun pericol de agresiune pentru ea, şi dacă ar fi fost vorba de glume proaste, cu siguranţă m-ar fi liniştit cu o singură palmă aplicată cu sete. Din fericire nu îi era sete ei, ci mie, şi m-am bucurat când mi-a permis să mă strecor, ca un şoarece în vreo gaură dintr-un zid, la masa ei.

          Pe când îmi beam liniştit al doilea pahar, sau al treilea, cine ştie, m-a surprins privindu-i ochii. Încercam să le disting culoarea şi nu reuşeam, erau de un albastru-gri-cenuşiu, cam aşa cum îmi închipui eu că ar fi culoarea tristeţii. Dar în noaptea aceea eram vesel şi nu îmi doream să văd tristeţe în ochii nimănui. „De ce eşti singură?am întrebat-o cu cea mai mare curiozitate. Mi-a turnat repede o poveste din care nu am înţeles decât mici frânturi pentru că, uneori, ochii îmi zburau către o masă alăturată unde, mi se părea, se aşezase o frumuseţe pe care aş fi putut să o iubesc până când ar fi îmbătrânit şi s-ar fi urâţit. Pentru că omul, ca să scape de ei, trebuie să îşi înfrunte demonii, m-a lovit o nouă dilemă – drept în bărbie, ameţindu-mă mai rău decât un upercut primit de la Muhammad Ali (aş fi spus de la Rocky, dar el era mai degrabă încasator): pe care să o aleg, companioana mea sau silfida? Mi-am amintit de un prieten care, cu o anumită ocazie, ne prezentase iubita lui. Îndrăznisem să gândesc că femeii nu i se potrivea nimic siropos, nici vreo melodie cântată de Celine Dion, nici vreun Chopin (probabil ar fi luat-o somnul), aşa că i-am cântat prietenului, şoptit în ureche, mai toată noaptea, dedicaţia pe care i-o găsisem potrivită: „are mama o fetiţă ca un tanc rusesc”. M-am hotărât pe loc, parcurgând în gând justificările lui, şi recunoştinţa birui spaimele. Cu atât mai mult cu cât, privindu-mi compania de masă, nu am simţit nevoia – aşa cum mi se mai întâmplă când văd câte o femeie supraponderală înfulecând pe cine ştie unde, începând din octombrie, să îi strig în gând cu exuberanţă: Crăciunul! Aşa, mănâncă, vine Crăciunul!”

          După ce am cerut încă un pahar mi-am pironit privirea în ochii ei puţin uimiţi care parcă nu mai aveau culoarea tristeţii. I-am zâmbit şi, cu îndrăzneală, i-am prins mâna peste masă. „Nu te teme”, spunea gestul meu. Şi recunosc, nu m-am temut, una din puţinele dăţi în care îmi înfruntam demonii fără spaimă. Am încercat să o adulmec, şi mi s-a părut că pielea îi miroase a gogoşi pudrate cu vanilie. O îmbrăţişam cu privirea, sperând ca mai târziu, în intimitate, să reuşesc să o cuprind complet în braţe. Nebunia dă de multe ori aripi, şi m-am convins că, dacă nu voi reuşi cu braţele, o voi acoperi cu aripi de înger. Îmi închipuiam sânii, mari, imenşi, din care mi-ar fi curs între buze nu lapte, nici iubire, ci miere cu gust de ciocolată sau cine ştie ce alte minunăţii de dulciuri cărora le-am uitat gustul. Îmi imaginam cum, în faţa abdomenului ei dezgolit, m-aş fi extaziat copilăreşte ca în faţa unei budinci tremurânde, şi apoi… apoi, între coapsele ei, aş fi descoperit raiul pantagruelic, aşa cum bietul Rabelais nici nu şi-ar fi putut închipui că există. Mere coapte cu scorţişoară, tort cu coajă de portocală, croissant franţuzesc, biscuiţi cu cremă, frişcă, bezele! Mă închipuiam cuprins de braţele ei, strâns febril până când nu mi-ar fi rămas niciun oscior întreg în tot trupul zdrobit de pasiune. Sau cu pasiune…

          Aşa cum se spune în popor, că nu există femeie urâtă numai bărbat care nu a băut destul, în acele clipe îmi părea cea mai minunată dintre muzele pe care le poate invoca cineva. Simţeam cum sufletul îmi tresaltă în pofta de a scrie, lăsând-o să îmi inspire pagini întregi, cărţi nenumărate… de bucate: icre negre pregătite în cele mai minunate feluri, ciorbiţe, supe, sărmăluţe, fripturi, costiţe, specialităţi cu care nu se poate lăuda nicio altă bucătărie apreciată de marii gurmanzi. Dar peste toate îmi rămăsese stăpână setea. Îmi părea că devine din ce în ce mai puternică şi nu mi-o mai puteam stinge, oricât îmi căutam prin buzunare portofelul şi cuvintele. Pentru că, pe sub pleoapele care mi se lăsau grele peste ochii tulburi, dincolo de bătăile de inimă şi de orice fel de pofte, înţelegeam cât de mic sunt. Îmi înţelegeam inutilitatea vieţii şi a fiecărui act de care m-aş face responsabil, cu o singură excepţie: acela de a umbla mereu ca şi cum aş pluti, dependent nu de propria persoană, nici de viaţa mea de om simplu care nu interesează pe nimeni, doar de beţia scrisului.

Indecenţe

          Mă simt uneori indecent. Încerc să mă mint, minunându-mă de simţirile mele, spunându-mi că nu am uitat de unde am plecat, că nu mi-am uitat învăţăturile primite şi că am învăţat, pe lângă ce nu am uitat, lucruri care să nu îi facă pe ceilalţi să întoarcă în cealaltă parte capul, cu silă, atunci când au de-a face cu mine. Dar este o voce interioară, una nebună, diabolică de-a dreptul, de care nu pot scăpa niciodată, oriunde m-aş duce şi orice aş face.

         Mă simt indecent, de exemplu, atunci când zâmbesc. Pentru că şi zâmbetele conţin mesaje ascunse, şi dacă nu sunt percepute, cu siguranţă ar trebui explicate. Eu nu o fac – nu, nu mă consider fals, mă simt doar indecent de permisibil. Mă mai simt indecent şi pentru că… Of! Dar pentru ce nu mă simt indecent?! Se întâmplă să mă simt aşa şi gândindu-mă că locul meu nu este pe metrul pătrat pe care îl ocup ci în altă parte. Nu îmi spun că sunt hoţ – pentru că acela care ocupă locul altuia înseamnă că îl fură – ci pentru că accept să trăiesc cu mine într-o delăsare continuă convingându-mă că îmi voi găsi cândva locul. Doar că, până şi asta este indecenţă! Acela care nu este mulţumit de sine trebuie să înveţe să se schimbe, iar eu, aşa cum spunea altcineva, nu fac decât să mă suport de seara până dimineaţa. Să mă suport şi să îmi storc creierii de cuvinte care, cântărindu-mă, mă tem să nu devină lături. Asta da indecenţă, să arunci cu cuvinte în oameni confundându-i cu porci pe care trebuie să îi hrăneşti deşi nici măcar nu le mai este foame.

        Dacă ar exista un tribunal care să judece indecenţa, m-aş autodenunţa, m-aş judeca şi m-aş condamna singur, m-aş închide undeva şi aş arunca pe fereastră cheia. Dar nu pot. Cumva, simt mai degrabă chemarea cuvântului decât a sihăstriei – deşi, fie vorba între noi, şi viaţa este un prizonierat, şi cuvântul şi viaţa lui. Vă daţi seama, să vrei să stai mort liniştit şi, după câteva sute de ani, să te mai pomenească prin vreo crâşmă unul, cu mintea puţin aburită, citându-te, invocându-te. Indecenţă! Nu, nu din partea ipoteticului personaj, ci a mea, pentru că spunând asta lovesc în rădăcinile motivaţiei multora: „scriem ca să ne supravieţuim; scriem ca să nu fim uitaţi; scriem ca să învăţăm pe alţii”. Pe dracu! A fost o vreme în care, atunci când eram întrebat de ce scriu începeam să mă bâlbâi. Aş fi găsit zeci de motive, toate reale, şi nu ştiam pe care să îl invoc. Eram tânăr – deja se ştie cum îmi place mie să spun, eram tânăr, crud am devenit mai târziu… Dar până şi cruzimea sincerităţii poate fi considerată indecenţă – o spun doar aşa, pentru a divaga puţin, ca să îmi adun ideile.

        „De ce scriu eu?” m-am întrebat într-o noapte. De fapt, de ce să nu fim indecenţi?! „De ce dracu’ scriu eu?” m-am întrebat într-o noapte. Răspunsul a venit şoptit, ţâşnind din mine, din puterea întunericului, din adâncurile lui: „Pentru că în felul ăsta pot fi indecent”. Să nu fiu înţeles greşit, nu este vorba de indecenţa limbajului, ci de cealaltă, a vieţii. Omul comun este sortit să stea între norme, să îşi respecte statutul social, să le zâmbească vecinilor, şefilor, să îşi ducă la şcoală copiii, sau la grădiniţă, să le trăiască emoţiile la examene, să se arate util în mecanismul în care este angrenat, de fapt, drept cea mai insignifiantă dintre rotiţe. Pe când scrisul acordă un altfel de statut, aprinde o altă aură, crează o altă impresie – aceea de inutilitate, de bufonerie. Mereu scriitorii au avut voie să fie sărmani cu duhul. Chiar unul, scandalizându-şi vremea, s-a îndrăgostit de-o mulatră şi, culmea!, a ajuns să fie lăudat pentru asta. Scriitorul are dreptul acordat de societate să fie indecent, să îi spargă barierele, să fugă dincolo, departe, în fantezie – asta pentru că toată lumea ştie că, într-un fel sau altul, mereu se va întoarce înfrânt. Poate de-asta scriu, că m-am obişnuit cu gustul înfrângerii, sau poate cu cel al nebuniei. Sau cu cel al indecenţei, pentru că nu este aşa cum îmi spuneau unii, că avem nevoie doar de cap ca să creăm fraze. Nu e cum spunea cineva, că scriitorii nu au nevoie de  pătrăţele pe abdomen, pot să îşi rupă oasele în cursul zilei, iar noaptea să bea până cad sub masă (mens insana in corpore sano, ce dracu’!). Sau ziua pot să fie cât se poate de lunatici, în timp ce noaptea să îşi ascută nu numai creioanele, ci şi minţile. Dar cel mai mult, încep să cred că scriitorii pot fi indecenţi prin decenţă. Nu prin decenţa vieţii, nici prin cea a limbajului, prin decenţa spiritului.

         De aceea mă mai mint uneori, încercând să mă conving că sunt scriitor, nu un biet profesor de română trecut de şaizeci de ani care de o vreme încoace se pretinde un soi de tânăr cu cine ştie ce aspiraţii nebune. Pentru că aşa cum sunt, indiferent cum sunt, dacă aş fi scriitor mi-aş permite să îmi răsară din apele unei fântâni arteziene o femeie cu piele arămie, cu tricou alb, ud, din sfârcurile căreia, dezgolind-o, să mă hrănesc acolo, pe loc, cu toamnă şi cu mine. Ştiţi ce ar zice lumea, ocrotitor, despre o asemenea indecenţă? Am auzit că era scriitor. Nebunii…

Lamentări şi proteste firave

          Personal, încerc să mă feresc să dau sfaturi. Atunci când îmi sunt cerute le dau cu nesiguranţă, cu jumătate de gură şi cu un soi de excitare, aceea de a fi introdus în intimităţile altora. De ce să minţim? Nu e cum cred diverse personaje, că scriitorii ar fi stane de piatră. Deşi eu mă feresc în continuare să mă declar scriitor, prefer să o facă alţii. E adevărat, îmi este mai uşor să vorbesc despre excitare decât despre statutul meu. Totuşi, pentru că aici nu mă adresez nimănui în mod special, îmi permit să emit o părere. Anume că este mai indicat să se citească două, chiar trei cărţi în acelaşi timp, atâta vreme cât au profiluri şi teme diferite, în aşa fel încât să nu creeze un talmeş-balmeş în mintea cititorului. O spun mereu, deşi se mai râde pe la colţuri, uneori citesc câte trei cărţi. Câtă vreme nu se amestecă informaţia, e numai bine. Sincer, să citeşti numai Kant (nu că aş citi aşa ceva!) ţi-ar trece cheful de citit pentru toată viaţa. De Nietzsche ce să mai vorbesc, laşi cărţile pe vecie şi te duci pe crestele munţilor să te împrieteneşti cu vulturii. În partea de beletristică, dacă dai peste vreun bou pe care ţi-l recomandă un altul, Makine de exemplu, îţi vine să îţi smulgi părul şi să te faci de profesie chelios, orice, numai cititor nu. Şi câte altele – nu le mai spun ca să nu par cine ştie ce snob intelectual.

          Revenind la una din lecturile mele, recunosc, deloc acaparatoare, am început să parcurg cărţulia (sau mai bine spus cărţuloiul) unuia care, dacă în adâncul său şi-ar fi dorit, din partea mea, mai bine se făcea electromecanic, sau chiar ciocănar la CFR, doar aşa, ca să mă scutească pe mine de chinuri. Dar literatura, fiind supusă subiectivităţii, eu îi accept statutul de scriitor, accept gusturile altora şi sper doar să nu se arunce cu roşii zborşite în mine numai pentru că nu îmi place ceva.

          Din câte am citit în anul ăsta, cărţi pe gustul meu şi cărţi actuale, m-a frapat un lucru. Nu la morţii mei, la viii ăştia. În cel puţin trei cărţi scrise de români, profesia personajelor principale era aceea de profesor. Profesor simplu, de şcoală, indiferent că ar fi fost de română, de matematică, de fizică, de religie sau de sexologie. Toţi erau profesori. Ce poate fi mai uşor decât să fii profesor?! Din anumite privinţe (degeaba vă pregătiţi ouăle stricate, domnilor profesori)! Într-o carte, un profesor poate spune orice, poate face orice, nu are nevoie, pentru a exista, de o documentaţie prealabilă, are nevoie doar de o viaţă. O viaţă care ar putea fi, la fel de bine, a unui muncitor de la Distrigaz, atribuită, în paginile cărţilor, cu mici retuşuri, unui profesor. Să spunem lucrurilor pe nume, Dorel de la Distrigaz poate iubi cu pasiune, dar un profesor nu va bea fostul aşa-numit coniac Unirea. Aşa că, iubind cu pasiune, domnul X va bea, probabil, măcar un pahar de Stalinskaia. Problema cu aceste cărţi româneşti, că la ele mă refer, nu este că fac din profesor Dorel, nici din Dorel profesor. Problema este că ele nu fac decât să redea crâmpeie (cel puţin!), zile, săptămâni ani şi mai ştiu eu cât din viaţa celui care le scrie. Vedeţi?! Sunt de acord că nu ne putem detaşa de noi, că, noi, ăştia care scriem, ne ascundem cumva între rândurile noastre. Dar nu trebuie să ne îmbrăcăm numai în trenciuri, cu nimic pe dedesubt, pe care să le deschidem brusc în faţa oricui ne trece prin faţă. O asemenea acţiune nu mai este literatură, ci exhibiţionism.

          Nici măcar nu sunt împotriva exhibiţionismului literar, singura mea dorinţă este ca exhibarea să fie însoţită de fantezie. Pentru că eu, personal, nu mă doresc a fi voyeur decât în cazul femeilor care prea îmi plac. De aici şi sfatul, dacă mai gândeşte cineva ca mine: de ce să citeşti o singură carte care să îţi mănânce ficaţii, când poţi foarte bine să citeşti mai multe care să nu se amestece?!
Încă nu sunt pe deplin lămurit, dar când şi cărţuloaiele mult-lăudate sunt simple exhibări împănate cu pretenţii de-a dreptul hilare la Nobel, încep să mă întreb: „eu de ce mama dracului mai port haine?!” Pentru că altfel,
chiar dacă pe mine nu, scrisul o să mi-l respect întotdeauna.

….

          Mă mai ascund din când în când în cute de noapte, pretinzându-mă scriitor. Ce spun alţii, că oi fi sau nu, că oi fi mai bun sau mai slab, nu contează. Partea frumoasă a literaturii este (sau de fapt partea rea?!) că lasă mereu loc subiectivismului. Spre exemplu, am fost şocat de oameni care mărturiseau că îl urăsc pe Marquez, dar afirmau că îl divinizează pe Dumas tatăl, cu romanele lui adolescentine de capă şi spadă. Nu i-am dispreţuit niciodată – dimpotrivă, i-am apreciat; de dispreţuit i-am dispreţuit doar pe cei care consideră cărţile inutilitate. (…)

         Oare de ce m-oi fi legând eu mereu de alţi oameni în loc să mă leg de mine? Cu siguranţă am şi eu hibele mele, şi totuşi mereu mă leg de alţii, raportându-i la mine. Poate pentru că – ce minciună! ar striga unii – în opinia mea scriitorul trebuie să se disocieze de sine atunci când îşi scrie opera. Vremea memorialisticii vor hotărî alţii dacă este cazul să vină, nicidecum sentimentul de proprie importanţă care ne dă de multe ori ghes să ne facem personajele principale în poveştile noastre. Cred că de-asta mă feresc să mă arăt multora, pentru a nu fi învinuit că nu mă împart cu nimeni, este mult mai bine să planeze doar bănuiala – acea bănuială de care ascunzându-mă, cum spuneam,  în cute de noapte, îmi permit să râd în hohote şi cu lacrimi. Cu lacrimi, uneori, pentru că mi se mai întâmplă să îmi doresc să fiu câte unul dintre personaje, nicidecum cel care le crează.

          M-am gândit să scriu câteva rânduri despre scris – mai mult despre scris decât despre mine, pentru că stăteam cumva strâmb încercând să judec drept. Mă întorceam la obsesia mea în ceea ce priveşte aşteptarea şi îmi spuneam că tare mi-aş fi dorit să fiu om. Genul acela de om la care să mă uit şi să exclam: „Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia”! Poate aşa ar şi trebui să îmi spun, privindu-mă adânc în ochi în faţa unei oglinzi imaginare care să transmită reflecţii până în cele mai întunecate cotloane de suflet. Cred că mereu mi-a plăcut să mă declar om. Om nerăbdător, căruia îi displace aşteptarea. Chiar dacă toţi aşteptăm ceva, nu trebuie să ne şi placă să o facem, nu? Problema este că, aşa cum spun unii, măsura scriitorilor este dată de posteritate. Or, pentru aşa ceva, sărmanii de ei trebuie să îşi aştepte doar moartea. Ce diferenţă, spre deosebire de alţii care ştiu cu adevărat ce aşteaptă!

De pe tărâmuri de platfus

          Într-o noapte, terminându-mi-se motivele de sărbătoare, m-am trezit singur cu mine, spunându-mi că ar fi cazul să mai scriu câte ceva. Măcar un cuvânt. O vreme am stat mut privindu-mi umbra pe un perete gol – un perete gol de idei, pe care îl simţeam asemănător creierului meu. Nu, să nu râdă nimeni, de multe ori am impresia că fac ce fac şi reuşesc să mă pricopsesc nu cu vreo răceală, ci cu platfus la creier. „Început de an, se pun în mişcare atât de greu toate”! Îmi cercetam fraza şi căutam cuvântul de ordine; Cuvântul. Le priveam pe rând, pe fiecare – „greu”; toate”; „început”. Şi care dracu’ este legătura lor cu scrisul”?! Aşa mi-am urlat mie, şi cine nu mă crede, să mă pună să jur că aşa este. Am început să râd, mai întâi cu răutate, de mine. „Platfus la creier, ce să mai vorbim, şi cine ştie pentru câtă vreme”! Apoi am început să râd de alţii. M-am oprit, de exemplu, asupra unui personaj pe care l-am considerat mereu lipsit de orice atribute care să îl deosebească de primate şi care, scriind câteva rânduri despre sine, nu multe, nu mai mult de 20, mărturisea că nimic altceva nu îi fusese mai greu. Am început să mă întreb: “este vorba de falsitate pură, sau de o persoană incapabilă să găsească în sine ceva de povestit”?! Atunci m-a lovit Cuvântul. Cred că m-a lovit cumva chiar peste platfus, ameninţându-l cu o corecţie. Când nu găsesc nimic de spus încep să mă prefac că scriu despre mine. Şi totuşi, nu de noi avem nevoie ca să scriem. Nu noi ne suntem de trebuinţă, ci o Furtună. Una pe care să avem nu curajul(!) ci tupeul să o privim în ochi.

Via Nocturna

          Nici nu mai ţin minte de când am luat calea nopţii. Într-un fel, de când m-am născut – probabil de fiecare dată când îi vine vremea, nu ar trebui să îmi sărbătoresc ziua, ci noaptea de naştere. Cu atât mai mult cu cât legătura dintre noi, dintre mine şi nopţile mele, s-a înfiripat de prea multă vreme ca să mai poată fi cu adevărat ruptă de ceva. Dar despre asemenea memorii este vreme să scriu – se spune că scriitorii sunt blestemaţi cu viaţă lungă şi eu uneori mă mai simt încă acolo la noi între dealuri, unde viaţa nu este deloc grăbită şi este timp pentru toate. Amintindu-mi de asta! Nu demult, vorbind la telefon cu o persoană de care mă leg tot mai mult, a venit şi concluzia: „Noi avem nevoie de nopţi ca să putem scrie. Ziua trece prea repede şi suntem atât de grăbiţi că nici să gândim nu mai avem vreme”!

          Posibil ca o asemenea concepţie să mi-o fi însuşit de mult, de aceea prima dintre iubirile mele a fost Noaptea. De-asta am luat calea ei, ca să îmi pot acorda gândurilor timpul cuvenit. Că tot am pomenit de Gânduri! Dacă tot este să se nască, ar trebui să vorbesc puţin despre ele. De parcă nu mereu mi-aş rosti gândurile! Dar aici e diferenţa, sunt gânduri şi Gânduri. Ideea unei cărţi de eseuri mi-a fost dată de doamna Aurora Georgescu, „născătoare” de poezii şi poveşti pentru cei mici, dragă mie atât pentru felul ei de a fi cât şi pentru efortul pe care l-a depus o bună bucată de vreme ca să îmi alunge neîncrederea şi lenea în ale scrisului. Ezitant, m-am apucat de lucru, până când prea măcinat de alte idei mi-am lăsat proiectul în aşteptare. După câţiva ani buni se dovedeşte, totuşi, că nu este în totalitate neadevărat principiul conform căruia lucrurile bune se întâmplă celor care aşteaptă. Pentru că uneori ajungem să aşteptăm atât de mult o clipă încât ne trezim că a trecut de mult pe lângă noi – aşa sunt unii oameni, mai preocupaţi să aştepte decât să împlinească! – într-o noapte Gândurile au început să mă strige cu nerăbdare şi teamă că se vor pierde. Şi jur, de atunci cel mai greu a fost de ales titlul. Iniţial mă gândisem la un altul, „Via Nocturna”. Dar căile se schimbă, mai puţin aceea a Nopţii mele pe care nu o voi abandona nici după ce am transformat-o în Gânduri.

Variabile

          Pentru că se spune bine, după autobuze şi după femei nu trebuie să fugi niciodată, cu pas moderat, încet şi grăbit deopotrivă, am ajuns la o crâşmă într-o companie de zile mari, deşi se înnoptase. Ceea ce m-a înciudat cel mai tare, dacă se poate spune că m-a înciudat ceva – este o exagerare plină de adevăr! – este că mereu se găsesc întrebări la care ori nu putem să găsim un răspuns, ori suntem nevoiţi să ni-l dăm noi înşine, cu posibilităţile noastre, periodic.

          Spun periodic pentru că – iată una dintre înciudări! – timpul trece şi orice bătălie pornită împotriva acestei treceri este pierdută din start. Partea bună este că prin această trecere, dacă avem noroc, ajungem să ne schimbăm şi noi, nu numai fizic ci şi din punct de vedere mental. Lucru care ne permite să ne reluăm întrebări cărora să le răspundem mai bine, sau mai complex, cu „mintea de acum”, nu cu “mintea de atunci”. Eu, din păcate, sau din fericire, neavând ce face cu timpul meu – doar nu o să îl pierd luptându-mă împotriva trecerii lui! – ca să mi-l umplu cu ceva, mai în joacă mai în serios, îmi pun tot soiul de întrebări.

          Spre exemplu: „dacă tot scriu (e ciudat, pentru că scrisul înseamnă inclusiv o încercare de a păcăli timpul, o luptă de gherilă, nu un război declarat), ar trebui să scriu ceva care să dureze, să rămână; deci, ce dă valoare unei cărţi, o asemenea valoare încât, dacă eu nu pot, ea să învingă pentru o vreme timpul”? Fără să mi se reproşeze asemenea dileme, dimpotrivă, mi s-a atras atenţia că ar trebui să încetez cu copilăriile şi să mă ocup de lucruri serioase, adică de scris. Păi cum”?! Este adevărat, scriem ceea ce suntem, ceea ce avem în vene, în inimă şi în minte, or o transpunere a acestui mod de gândire ar duce la concluzia că o carte lipsită de valoare nu putea fi scrisă decât de un om lipsit de valoare. Ceea ce, să mă ierte toată lumea, este imposibil să fie adevărat. Şi dacă, pentru a putea vorbi despre valoarea cărţilor, ar trebui să ne întrebăm ce este Literatura”? Cred că răspunsul pe care l-am primit îl voi păstra în minte multă vreme; sintetizând: să te întrebi ce este literatura este o prostie. Cred că este adevărat, Literatura poate să fie multe lucruri; poate să fie totul şi nimic; totul sau nimic. În definitiv, şi Sandra Brown şi Danielle Steel fac literatură; adevărat, nimicuri pentru bucătărese, pentru gospodine nefutute şi neglijate, pentru oameni a căror singură grijă este să îşi spele creierul sau să citească numai cum prinţesa, după ce îşi strecură mâna în pantalonii lui Făt-Frumos, a trăit fericită alături de el până la adânci bătrâneţe fără să mai moară vreodată. S-ar putea spune că şi asta este o înfrângere ipotetică pe care o suferă Timpul. Dar este o ipoteză stupidă. O asemenea înfrângere, cum ziceam, ipotetică, nu echivalează deloc cu aceea suferită în faţa lui Don Quijote. Sau în faţa lui Cervantes. Orice s-ar spune (şi s-ar putea spune orice!), chiar şi fără a i se putea demonstra ştiinţific valoarea, într-un studiu făcut de Institutul Nobel din Norvegia pe un eşantion de o sută de scriitori din cincizeci şi patru de ţări, „Don Quijote de la Mancha” s-a clasat pe primul loc într-un clasament al „celor mai bune şi de referinţă cărţi din literatura universală”.

          Deşi iniţial aş fi vrut să scriu despre ceva ce mi s-a spus despre psihologie – enormitate, din punctul meu de vedere – am renunţat momentan. Pentru că o enormitate mai mare ca aceasta, de a spune „eu am învins timpul”, nu cred că există. De învins nu învingem, doar unii dintre noi, cei favorizaţi, îl mai putem minţi cu câteva sute de ani. Poate chiar mii.