Ochi

          Au fost vremuri în care mă pierdusem. Timpuri în care mă uitasem, pe care le uitam trăindu-le, în care mă pierdeam ca un nenorocit într-un deşert în care nu exista nicio oază salvatoare. Am alergat, de multe ori, prin zile, prin luni de tăcere în care blestemam, mă blestemam, îmi blestemam nenorocul dorindu-mi o oază, căutând-o, sperând-o – acea oază pe care am crezut-o mereu salvatoare şi aducătoare de linişte. Şi în toată nebunia alergării, a pierderii mele, visam… visam la un ochi, un ochi de apă din care să îmi umezesc buzele, să îmi sting setea şi să îmi curm dorul. Fără să ştiu, în acele clipe, că atunci când cauţi cu insistenţă în ochi, ai oricui ar fi, în ei se vede prima undă de slăbiciune. De parcă nu s-ar spune suficient, normal, clişeu, că ochii sunt oglinda sufletului.

Poem (Răzvan Nicula)

Mi-e toamna în suflet şi vara sub gene,
E primăvară-n ceruri albastre şi deşarte,
Mi-e vântul în plete şoptindu-mi alene,
Mi-e gândul la tine şi iarna departe.

Mi-e gândul la tine şi-ţi bate în porţi,
Să-ţi umble pierdut prin lumi neumblate,
Ca un nebun căutându-şi fatalele sorţi
Sub umbre de nopţi cu luni argintate.

Mi-e dorul de noapte o umbră de vis,
Mi-e visul pahar de băutură amară,
Amar îmi e dorul, cumplit, nedescris,
Chemându-te-n taină să-mi fii primăvară.

Să-mi fii primăvara din ceruri deşarte,
Şi vara ţâşnită torid din privire,
Şi toamna din suflet să-mi fii pân’ la moarte,
Şi iarna întreagă, ningând de iubire.

Îmi este iubirea întreg anotimp,
Mi-e gândul la tine întreaga credinţă
Şi visul mă poartă – frântură de timp –
Spre raiul în care noi doi vom lua fiinţă.

Mi-e dorul de tine pumnal ascuţit
Cu care nebună în suflet mă sângeri,
Dar mâna-ţi pe frunte mi-e vis împlinit
Şi şoapta-ţi îmi este un cantec de îngeri.

De dragoste (Răzvan Nicula)

E o poveste lungă dar nu am cui o spune
Când noaptea mă cuprinde adâncă şi tăcută
Strângându-mă în gheara-i de dor ce mă răpune
Şi nu am cui îi cere: „iubito, mă sărută”.

Te mint, o ştii prea bine, sunt mincinos ca vântul,
Ca vântul şi ca ploaia cea de pervaz bătută,
Pentru că-n închinare, deşi nu îţi sunt Sfântul,
Mereu te am pe tine; iubito, mă sărută!

Sunt altul, simt în mine, mi-am scuturat din glezne
Pământul ce mă leagă de lumea abătută,
Şi deschizându-mi ochii, eliberaţi de bezne,
Mi i-am umplut de tine; iubito, mă sărută!

Cu vocea tremurândă, cu ochiul plin de vis,
Cu buzele de tine, în noaptea ne-ncepută,
Te strig să-mi fii aievea, nepământean înscris
Dăruitor de suflet; iubito, mă sărută!

Mi-e dor de-o mângâiere, mi-e dor de-mbrăţişări,
Vreau să îţi smulg din suflet distanţa netrecută,
Mi-e dor, muşcându-ţi buza, să-ţi dau înflăcărări,
Şi lumea să dispară; iubito, mă sărută!

Te mai aştept o noapte, te mai aştept o zi,
Te mai aştept o lume. Iubito, mă sărută!
Te mai aştept un suflet, acel pe care-l ştii –
Grădina-n care semeni iubirea absolută.

Gând; scurt

          Întotdeauna, pe vremea când îmi clocotea sângele în vine, am proslăvit iubirea ferindu-mă de ea din toate puterile. Mă comportam ca şi cum i-aş fi cunoscut efectele ulterioare, ca şi cum m-ar fi definit teama nedefinită de ceea ce ar urma după. Dădeam cu uşurinţă sfaturi pe iubirile altora şi pe timpul lor, şi pe efecte şi pe lipsa efectelor, ca şi cum le-aş fi ştiut pe toate. Dar le ştiam, ăsta este adevărul. Mereu am susţinut că nu este important numărul celor care ne iubesc, important este modul în care suntem iubiţi. Şi mai este important modul în care ştim să iubim şi să ne lăsăm iubiţi, şi intensitatea sentimentului şi durata lui. (Poate celelalte lucruri sunt vorbe goale şi gesturi fără noimă).

//

Trăire

          Sunt lucruri care se întâmplă fără să spună nimic şi lucruri care nu se întâmplă tocmai pentru a spune totul. Eu, de exemplu, se întâmplă să mă simt analfabet. Nu ştiu nici să scriu nici să citesc, şi atunci mi se întâmplă să încep să gesticulez. Gesticulez, exact ca o incipienţă a naturii umane care se manifestă în mine. Gesticulaţia, deşi deopotrivă vulgară, este cea din care s-a născut limbajul modern, acesta care ascunde cuvinte pretenţioase şi trăiri exprimate altfel, prin vorbe, nu prin trup. Poate de aceea mă simt analfabet, pentru că nu îmi stăpânesc nici vorbele, nu îmi stăpânesc nici trupul. Tresare la gânduri, tremură după vise, înfloreşte în gânduri şi se usucă de dor. Îmi amintesc că mi s-a întâmplat să mă ningă. Un fulg de nea îmi poposise pe buze, ca un fel de sărut îngheţat pe care a trebuit să îl dezgheţ cu răsuflarea aburindă. Şi mi-a rămas în gust a lacrimă, lacrimă visător-sărutătoare. Să mă contrazică oricine o vrea, pentru că nu mă interesează. Eu, deşi analfabet, aşa cred: sărutul generează visul, visul înrădăcinează ideea, ideea naşte dorinţa, iar dorinţa trezeşte nebunia gestului. Nebunia gestului care se poate transforma în gesticulare; în gesticularea pasională a sărutului care îşi uită şi dorul şi analfabetismul şi vulgaritatea. Nu a văzut nimeni vreun sărut vulgar?! Nici eu. Uneori mi se pare mai vulgar să spui “te iubesc” decât să săruţi în modul care să dovedească sentimentul. Ah, şi legile astea! În perioadele calde ale anului, precum luna asta, aş rupe contractul social, aş renunţa la legile proprii şi la cele ale învăţaţilor, şi aş institui o singură tiranie – aceea a sărutului. Cuvintele pot să fie de prea multe ori vulgare, sentimentul nu este niciodată.

Simţiri

          Cândva am învăţat că iubirea este un sentiment dual, unul capabil să ridice, să construiască şi, în acelaşi timp, să prăbuşească, să năruie. Fie că sunt oameni, fie că sunt piedici, fie că sunt impresii şi motive de orice natură, iubirea are această capacitate, de a ridica sau de a nărui. Am cunoscut oameni care îmi spuneau cât de stăpâni sunt pe iubirea lor. Nu ştiu dacă i-am crezut vreodată, mai degrabă decât dominatori i-am considerat sclavi ai sentimentului. Omul nu poate impune iubirea, Iubirea poate impune omului. Îi poate impune fapte, îi poate impune renunţări, suferinţe, momente prea greu de şters, care este mai bine să fie lăsate în praful uitării decât să se încerce să fie şterse cu buretele.

       Se mai spune, pe la colţuri, în şoaptă (sau poate nu) “ne-am consumat iubirea”. Nu ştiu dacă este adevărat, mai degrabă este o exprimare de conjunctură. Omul nu poate consuma sentimentul, doar îl poate împlini; îl poate trăi, simţi, se poate bucura de el, îl poate dori din toate puterile, dar nu mai mult. Pentru că realitatea este cu totul alta – sentimentul este cel care, după ce îşi începe dominarea, consumă. Consumă şi sufletul şi vlaga, şi roade, şi macină, şi chinuie şi arde. Dar cui îi mai pasă? Lumea trăieşte în grabă, iubirile se înfiripă una după alta stăpânind acelaşi trup până când, într-o clipă de uitare la porţile de iarnă ale înţelepciunii, s-ar putea – doar s-ar putea! – să realizăm că nu am iubit niciodată şi că nu am ştiut să o facem.

         Personaj: “A fost o vreme în care îmi doream un sentiment care să mă ucidă. Care să mă înflăcăreze într-atât încât să ard cenuşă şi să renasc pentru a arde mai tare. Doar să fie acelaşi vreasc care să îmi alimenteze focul. Să ardă şi el cu mine, şi să înviem amândoi, din cenuşa noastră, unul în braţele celuilalt”.

De profundis clamo ad te

          Om de litere nu m-am considerat niciodată. Stau pe un scaun, în răcoarea serii, ascult râul şi îl compar cu o şoaptă nestăvilită, îmi fumez tutunul şi îmi beau, cu înghiţituri mici, berea. În loc să îmi notez câteva impresii pe care am vrut să le reţin mi-am amintit de o vreme în care mi se spunea “aveţi cuvântul”. Aşa este, om de litere nu am fost niciodată, poate doar om de cuvinte, al cuvintelor. Mai mult decât prin acţiunile mele, mi-am apropiat şi am îndepărtat oameni prin cuvinte. Poate de aceea am ajuns să îmi închipui că eu trebuie să scriu, pentru că simt cuvintele revoltându-se în mine, lamentându-se, dorindu-şi să ia formă grafică şi să se tipărească în suflet. Mai întâi în suflet, abia mai apoi pe hârtie.

          Îmi dau seama că nu am timp, poate de aceea am fost mereu certat cu răbdarea. Nu am timp, am prea multe de înfăptuit – de făcut mai puţine. Urăsc să aştept şi nu o mai pot face, nu mai vreau. Atunci îmi las cuvintele să curgă, convingătoare, răscolitoare, revoltătoare şi provocatoare de teamă şi speranţă. Doar că speranţa, lipsită de concretizare, de înfăptuire, ajunge la un moment dat să fie doar o sfidare la adresa logicii. Dar tocmai ce este ilogic ajunge, de multe ori, să devină demn de crezare.

         Sunt om al cuvintelor, spuneam, pentru că aşa cum m-au părăsit, m-au regăsit şi au început să se manifeste şi să se chinuie. Cuvintele mi se transformă în doruri şi în idei, în dorinţe şi în frustrări, în iubire nerăbdătoare şi în chin nesecat. Ea, femeia, nu îmi este un cuvânt, îmi este toate cuvintele pentru că vreau să i le aştern în faţă sub formă de oglindă. Ea îmi este frumuseţea, ea îmi este temperamentul, bătaia inimii şi înflăcărarea cu care vorbele mi se grăbesc înspre ea. Poate că fără să mă schimb am devenit o altă persoană, mai plină, atât de plină încât simte nevoia să reverse sentimente şi vise.

          Asta cred că sunt şi cărţile, sentimente şi vise trăite sau spulberate, reţinute toate într-un mănunchi unitar, capabil să impresioneze. Am reînceput să scriu mai întâi frânturi pe coli de hârtie, apoi sentimente adânc săpate în suflet, iar în cap… În capul meu nu mai este vreme, nu mai e timp, e doar nerăbdare. Mă simt limitat, mă simt frustrat pentru că nu pot… Şi nu mai pot nici să aştept. Nu mai vreau să nu îmi mai trăiesc împlinirea, deşi în calitatea mea de om care se crede măsura tuturor lucrurilor, nerăbdător să îmi apară vorbele pe hârtie, am început, în minte, să mai scriu trei poveşti deodată şi doar una în suflet.

          Dar cine mă poate condamna? Cine poate râde de nerăbdările mele? Uneori, când mă simt omnipotent, şoptesc: “SCrisul meu, nu mai vreau, nu mai pot fără tine“!

Gând nocturn

          Aş vrea să mă îndrăgostesc – aşa îmi spuneam cândva, şi aşteptam. Nu ştiu de ce aşteptam, poate pentru că am învăţat să aştept. Am învăţat să îmi exersez răbdarea şi să îmi înfrâng nerăbdarea, chiar dacă rezultatul poate să pară inutil. Pentru ce să rămâi static în aşteptare şi să te transformi în stâncă? Determinarea şi hotărârea întăresc întotdeauna o voinţă şi o pot face de neclintit, ca un munte, chiar dacă totul nu se dovedeşte a fi decât pierdere de vreme. “Răbdarea este, îmi spuneam într-o vreme, pentru cei bătrâni sau pentru cei îmbătrâniţi”. Nu îmi pasă dacă greşeam sau nu, dar ştiu că tinereţii, dorinţei şi speranţei le este caracteristică nerăbdarea, nu răbdarea. Răbdarea este o investiţie pe termen lung într-o cauză care se poate dovedi mincinoasă. “Voi fi fericit, trebuie să am răbdare”, sunt sigur că aşa îşi spune fiecare om în sinea lui. Sunt mulţi, foarte mulţi care, scrutând orizonturile, uită să privească la floarea pe care din neatenţie o calcă în picioare. Aşa este şi răbdarea, o călcare în picioare a acţiunii concrete, o umilire provizorie a voinţei. Nimeni nu îşi spune “eu vreau acum”! şi obţine, toţi spunem “vreau, mai trebuie puţină răbdare”.

         Nu am fost niciodată răbdător, poate pentru că niciodată nu am fost bătrân. Dar m-am simţit bătrân, până când am învăţat că, indiferent de experienţa pe care consideră că o are, fiecare om se poate înşela. Fie că acţionează într-un mod greşit, fie că are o atitudine necorespunzătoare, fie că gândeşte într-un mod eronat, omul nu mai poate decât să corecteze, să îndrepte. Greşeala există şi nu poate fi ştearsă, dar poate fi asumată şi îndreptată în măsura în care este posibil. Fără răbdare, cu impulsivitate şi cu ură; cu ură, pentru că orice este greşit ne coboară din sferele la care tindem şi ne reduce substanţial la stadiul uman pe care credeam că l-am depăşit.

          “Eu nu greşesc niciodată”, îmi spuneam de multe ori, într-o siguranţă nebunească pe care mi-am însuşit-o. Nu ştiu dacă am deprins-o în timp sau, în nerăbdarea de a îmi dovedi mie că nu mă înşel, am adoptat-o ca postulat fără o verificare prealabilă. Asta nu mai ştiu. Ştiu doar că nu de puţine ori, chiar dacă undeva în ceea ce mă priveşte s-ar fi strecurat vreo greşeală, mereu cădeam în picioare – caz în care greşeala nu mai era greşeală ci, pur şi simplu, o simplă întâmplare neanticipată, dar rezolvată fără probleme.

          Aşa îmi spunea ea, Cineva, că importante sunt întotdeauna picioarele. Important este să te ţină ele şi să te poarte acolo unde te duce drumul. Nu drumul gândului, drumul către ceea ce alegi să fii, către ceea ce alegi să devii, către ceea ce vrei să faci. Dar eu, în lenea mea proverbială, îmi neglijasem picioarele. Stăteam întins, nemişcat, nici buzele nu mi se mai mişcau uneori, şi îmi spuneam: “Aş vrea să mă îndrăgostesc”. A fost prima mea greşeală, prima eroare de raţionament, pentru că nu îndrăgostirea este importantă, nu combustia capabilă să se stingă la primele picături stoarse de un nor, ci iubirea. Mi-am amintit într-o noapte în care şoptindu-mi dorinţa de îndrăgostire i-am aflat doar gustul de cenuşă. Pe când gustul iubirii… l-am cunoscut, este cu totul altul, chiar dacă în urma lui gura rămâne pustie de cuvinte şi ochii arşi de arşiţe ude. Ea m-a învăţat, într-un final, că iubirea este mai importantă decât altceva, tot spunându-mi că mă iubeşte, atingându-mă cu mâna slabă, încălzindu-mă cu privirea azurie, veghind asupra mea mai puternic decât ar fi capabil să o facă oricare dintre dumnezei. “Mă iubeşti”? “Te iubesc”, îmi spunea, şi, într-un final, vorbele ei şi-au găsit ecoul în mine: “Mă iubesc! Mă iubesc”! Abia atunci când omul se iubeşte şi se apreciază pe sine este posibil să apară cineva care să facă acelaşi lucru – să îl iubească şi să îl aprecieze.

         Atunci m-a cuprins dorul. Nu îmi mai doream să mă îndrăgostesc, îmi doream să îmi manifest iubirea de mine. Să manifest şi să revărs asupra ei iubirea de mine – produsul ei, al sufletului singurei femei care nu m-a trădat în niciun fel niciodată.