Uman

          Cândva, în inocență, ne-am fi plâns unul pe altul cu lacrimi de sânge. Și lacrimile nu s-ar fi scurs într-un pahar, ar fi căzut pe pământ și s-ar fi transformat într-un lan de maci care să-ți condamne absența. Degeaba își strigă oamenii unii altora “Îmi e dor de tine”! Sunt doar cuvinte. Natura acționează altfel, cu foșnet de frunze, cu plânset de flori. Concluzia va rămâne mereu aceeași. Ca și cum ar șopti, primăvăratic, “Nu îți e dor?! Nu exiști”.

Eliberări

          Adevărul este că în viață toți pierdem câte ceva – inocențe, oameni, speranțe. Și nu știm cum să ne ducem la capăt pierderile decât pierzându-ne pe noi, într-un fel sau în altul. Dar de multe ori fețele noastre spun totul. Un zâmbet amar poate ascunde minciuna, la fel cum o urare de “noapte bună” ascunde căderea. Căderea din visul în care ne spunem că viața ne-a fost dată ca bucurie. De fapt, unii ar spune că viața ne-a fost dată ca învățătură: să nu furi din alții, pentru că doar așa vei rămâne aici, în așternuturi pătate de lipsa sentimentului.

Doar puţin gotic

          Îmi atrăgea cineva atenţia că nu mai scriu cu atâta poftă cu câtă scriam cândva, pe vremuri. Nu pot să spun dacă m-a surprins sau nu. Mai degrabă mi-a venit să mă întorc în mine şi să mă gândesc; nu neapărat dacă este adevărat sau ba, doar dacă fac ceea ce fac aşa cum mi-am dorit. În faţa neputinţei nu poţi să accepţi că lucrurile sunt diferite de ceea ce simţi: ce nu se întâmplă se surpă. Iar visele sunt mai fragile decât o strângere de mână venită din partea unei personalităţi de melc.

Acces de beţie

          Mă mai împunge din când în când câte unul, ba prieten, ba cititor, ba scriitor, ba critic literar, şi mă împovărează că prea sunt mereu apăsat de dileme. Cică şi oamenii, sau creierele lor, mai au nevoie de câte o pauză, de câte o poveste sterilă, de câte un nimic aruncat pe vreo sută şi ceva de pagini pe care să le numească, apelând la emfază, roman. Într-o noapte, gândindu-mă vârtos la o asemenea posibilitate, atât de vârtos încât aproape mă luase cu transpiraţii – poate şi pentru că în barul în care îmi băusem paharele fusese prea cald, sau poate pentru că din cauza paharelor băute mi se făcuse doar mie cald – am hotărât să încerc să îmi schimb modul de abordare. Adică: de ce să mai apelez la dileme care au legătură cu moralitatea, cu sufletul, cu logica?! Eu fără dileme nu mai sunt om, dar îmi pot găsi puterea de a le schimba. Aşa am şi făcut, am transformat totul, am devenit reducţionist, până când, păşind agale – ritm prielnic gândirii – am descoperit-o pe prima: „Eu cu ce mă duc acasă, cu autobuzul sau cu metroul?!” Era într-o noapte de sfârşit de săptămână, trecuse de unu. Tot cântărind, tot întorcând subiectul şi pe o parte şi pe alta, i-am găsit rezolvarea înainte ca destinul să mă forţeze să îi las puterea de a decide în locul meu: „La ora asta nu mai circulă nimic, clar ar trebui să iau taxiul”. Mândru de mine, şi hotărât să includ această dilemă în viitorul roman, alunecând ca o umbră prin faţa unei cârciumi mi s-a făcut sete. O sete mai cumplită ca aceea a omului aflat pe patul de moarte, care nu ştie ce să implore, încă o clipă de viaţă sau un pahar cu apă. Deşi, cert este, dacă imploră paharul cu apă şi moare până să îi fie adus, implorarea i-a fost nu numai ruşinoasă, ci şi inutilă. Am hotărât, fără să existe obiecţii de la niciunul din forurile mele interioare, să intru să îmi sting setea cu încă nişte băuturi. Zis şi făcut. Lume multă, muzică, hărmălaie plină de bună dispoziţie, era exact atmosfera de care aveam nevoie pentru a mai scăpa de gânduri. Mi-am rotit privirile în căutarea unui loc în care să mă aşez. Nicio masă liberă, toate ocupate. „Ce să fac, beau la botul calului, mi-am zis, este mai bine decât să mă sting de sete”. Deodată, îndreptându-mă înspre bar, la o masă care mi se păruse plină, am văzut stând o femeie destul de tânără – nu mai mult de treizeci – trecută bine de 150 de kilograme. Nu ştiu dacă mi-a jucat imaginaţia feste sau picioarele scaunlui de sub ea chiar se îndoiseră puţin. Când am privit a doua oară mai cu atenţie, mi s-a părut că stă pe ambele scaune de pe partea aceea a mesei, iar în faţa ei, între zid şi masă, rămăsese un loc mic, atât de mic încât, dacă s-ar fi aşezat cu mare greutate un scaun, nu ar fi încăput decât un individ subţire, costeliv, supt în obraji şi cu burta lipită de spinare. Adică exact ca mine. M-am îndreptat înspre ea şi cu un zâmbet larg am întrebat-o dacă este singură. M-a privit cu atenţie crezându-se victima vreunei farse. M-a cântărit din cap până în picioare şi s-a mai liniştit. Nu prezentam niciun pericol de agresiune pentru ea, şi dacă ar fi fost vorba de glume proaste, cu siguranţă m-ar fi liniştit cu o singură palmă aplicată cu sete. Din fericire nu îi era sete ei, ci mie, şi m-am bucurat când mi-a permis să mă strecor, ca un şoarece în vreo gaură dintr-un zid, la masa ei.

          Pe când îmi beam liniştit al doilea pahar, sau al treilea, cine ştie, m-a surprins privindu-i ochii. Încercam să le disting culoarea şi nu reuşeam, erau de un albastru-gri-cenuşiu, cam aşa cum îmi închipui eu că ar fi culoarea tristeţii. Dar în noaptea aceea eram vesel şi nu îmi doream să văd tristeţe în ochii nimănui. „De ce eşti singură?” am întrebat-o cu cea mai mare curiozitate. Mi-a turnat repede o poveste din care nu am înţeles decât mici frânturi pentru că, uneori, ochii îmi zburau către o masă alăturată unde, mi se părea, se aşezase o frumuseţe pe care aş fi putut să o iubesc până când ar fi îmbătrânit şi s-ar fi urâţit. Pentru că omul, ca să scape de ei, trebuie să îşi înfrunte demonii, m-a lovit o nouă dilemă – drept în bărbie, ameţindu-mă mai rău decât un upercut primit de la Muhammad Ali (aş fi spus de la Rocky, dar el era mai degrabă încasator): pe care să o aleg, companioana mea sau silfida? Mi-am amintit de un prieten care, cu o anumită ocazie, ne prezentase iubita lui. Îndrăznisem să gândesc că femeii nu i se potrivea nimic siropos, nici vreo melodie cântată de Celine Dion, nici vreun Chopin (probabil ar fi luat-o somnul), aşa că i-am cântat prietenului, şoptit în ureche, mai toată noaptea, dedicaţia pe care i-o găsisem potrivită: „are mama o fetiţă ca un tanc rusesc”. M-am hotărât pe loc, parcurgând în gând justificările lui, şi recunoştinţa birui spaimele. Cu atât mai mult cu cât, privindu-mi compania de masă, nu am simţit nevoia – aşa cum mi se mai întâmplă când văd câte o femeie supraponderală înfulecând pe cine ştie unde, începând din octombrie, să îi strig în gând cu exuberanţă: „Crăciunul! Aşa, mănâncă, vine Crăciunul!”

          După ce am cerut încă un pahar mi-am pironit privirea în ochii ei puţin uimiţi care parcă nu mai aveau culoarea tristeţii. I-am zâmbit şi, cu îndrăzneală, i-am prins mâna peste masă. „Nu te teme”, spunea gestul meu. Şi recunosc, nu m-am temut, una din puţinele dăţi în care îmi înfruntam demonii fără spaimă. Am încercat să o adulmec, şi mi s-a părut că pielea îi miroase a gogoşi pudrate cu vanilie. O îmbrăţişam cu privirea, sperând ca mai târziu, în intimitate, să reuşesc să o cuprind complet în braţe. Nebunia dă de multe ori aripi, şi m-am convins că, dacă nu voi reuşi cu braţele, o voi acoperi cu aripi de înger. Îmi închipuiam sânii, mari, imenşi, din care mi-ar fi curs între buze nu lapte, nici iubire, ci miere cu gust de ciocolată sau cine ştie ce alte minunăţii de dulciuri cărora le-am uitat gustul. Îmi imaginam cum, în faţa abdomenului ei dezgolit, m-aş fi extaziat copilăreşte ca în faţa unei budinci tremurânde, şi apoi… apoi, între coapsele ei, aş fi descoperit raiul pantagruelic, aşa cum bietul Rabelais nici nu şi-ar fi putut închipui că există. Mere coapte cu scorţişoară, tort cu coajă de portocală, croissant franţuzesc, biscuiţi cu cremă, frişcă, bezele! Mă închipuiam cuprins de braţele ei, strâns febril până când nu mi-ar fi rămas niciun oscior întreg în tot trupul zdrobit de pasiune. Sau cu pasiune…

          Aşa cum se spune în popor, că nu există femeie urâtă numai bărbat care nu a băut destul, în acele clipe îmi părea cea mai minunată dintre muzele pe care le poate invoca cineva. Simţeam cum sufletul îmi tresaltă în pofta de a scrie, lăsând-o să îmi inspire pagini întregi, cărţi nenumărate… de bucate: icre negre pregătite în cele mai minunate feluri, ciorbiţe, supe, sărmăluţe, fripturi, costiţe, specialităţi cu care nu se poate lăuda nicio altă bucătărie apreciată de marii gurmanzi. Dar peste toate îmi rămăsese stăpână setea. Îmi părea că devine din ce în ce mai puternică şi nu mi-o mai puteam stinge, oricât îmi căutam prin buzunare portofelul şi cuvintele. Pentru că, pe sub pleoapele care mi se lăsau grele peste ochii tulburi, dincolo de bătăile de inimă şi de orice fel de pofte, înţelegeam cât de mic sunt. Îmi înţelegeam inutilitatea vieţii şi a fiecărui act de care m-aş face responsabil, cu o singură excepţie: acela de a umbla mereu ca şi cum aş pluti, dependent nu de propria persoană, nici de viaţa mea de om simplu care nu interesează pe nimeni, doar de beţia scrisului.

Simţire

          Mai ştii cum este să priveşti în zare cu speranţă?

        Cu ochii plini de pasiune şi cu pieptul zbătându-se sub haine de nerăbdare, de respiraţie, de bătăi de inimă, de emoţie, de tine întreg – trup şi suflet care formează întregul; întregul acela care priveşte departe, aşteptându-şi depărtarea să se apropie; sau, mai degrabă, aşteptându-şi depărtarea să se îndepărteze atât de mult, complet, devenind apropiere eternă, în aşa fel încât ochii să poată fi acoperiţi de pleoape pentru ca buzele să îşi primească sărutul. Mai ştii şoapta? Mai ştii tremurul? Mai ştii…

          În mod cumplit, oricare se întreabă asemenea lucruri îşi uită uitările şi îşi simte inima. În mod ciudat, a mea bate încă. Şi bate mai repede, pentru că trebuie să mă ţină în viaţă ca să bată pentru tine.

Mărturisirea incoerentă a unui îndrăgostit

          Ţi-aş spune… Oare ce ţi-aş spune? M-am gândit mult, totuşi ajung la concluzia că de multe ori este mai bine să nu mai gândesc, doar să spun. Ce spun vei decide tu, cu tot ce laşi în mine. Uneori laşi tristeţe. Alteori laşi mânie. În unele clipe mă laşi pradă frustrărilor care nu mai au nici măcar mila de a mă sfâşia. Doar mă apasă. Sunt dimineţi în care mă laşi; după nopţi nebune, pline de incandescenţă mă laşi în braţele somnului în dimineţile răcoroase. Mă laşi când pleci – mă laşi aşteptându-te încă înainte de a se închide uşa în urma ta. Dar de cele mai multe ori mă laşi plin de iubire, plin de vis şi de speranţă, hotărât să sfidez tot ce îmi iese în cale doar pentru a arăta că iubirea nu este numai noţiune ci simţământ. Mă laşi să îţi arăt; mă laşi să mă arăt întreg în faţa ta, aşa cum nu m-a mai văzut nimeni niciodată, aşa cum nu credeam că pot să fiu, ca un cer care plânge ca să se însenineze, ca un soare care se acoperă de nori ca să poată străluci. Mă laşi ca o lume devastată şi reconstruită pe baze noi, pe principii noi, pe credinţe noi. Mă laşi să te las să mă locuieşti întreg, în minte, în inimă, în tremurul mâinilor, în auz şi în văz, în toate simţurile care nu de puţine ori aduc cu ele dorinţe. Mă laşi să te simt şi să te doresc, mă laşi să te am până când nu mă mai satur – tocmai pentru că în unele iubiri saturaţia nu ajunge să se manifeste decât atunci când iubitorul primeşte prea puţin. Mă laşi să te primesc toată, şi mă primeşti şi tu, tot, alături de tine, pe lângă tine, în tine, în tot ceea ce eşti, în tot ce ai vrea să îmi fii, în tot ce nu vrei să fii. În tot. Şi mă laşi să învăţ; învăţ că „tot” este un cuvânt uşor de spus şi greu de obţinut; învăţ să spun “te iubesc” aşa cum nu s-a mai spus niciodată, nici în mine, nici în tine, nicăieri între noi. Mă înveţi să spun şi să scriu – îmi scriu în forma buzelor sărutul şi în fiecare clipă ţi l-aş imprima pe piele, să ardă, să înţepe, să aprindă instincte şi plăceri, speranţe şi dureri şi să exprime tot – moliciunea buzelor, ascuţimea dinţilor, şoaptele oftate, tot. Mă înveţi să scriu în tine şi pe tine şi în ochii tăi, chiar dacă la începuturi iubirea nu ne-am scris-o niciunul, ci s-a scris în mod miraculos între noi – în tine o literă, în mine o literă. Aşa s-a întâmplat, poate de aceea oamenii nu pot să ne citească şi nu înţeleg ce scriem. Dar împreună – tu lângă mine, eu lângă tine, căpătând alt sens nu am fi mai uşor de citit – doar am da manuscrisului sens şi iubirea ar putea fi văzută de oricine, scrisă în noi, în tine “i”, în mine “u” şi tot aşa, până când nu ne-am mai opri niciodată şi cuvântul s-ar repeta la infinit, pornind pe urmele sentimentului. “Te iubesc infinit” – asta ar trebui să citească oamenii în mâinile noastre prinse una în alta; “te iubesc infinit” asta ar trebui să scrie buzele tale pe buzele mele. Iar celelalte, privirile, atingerile, săruturile prelungi, contopirea trupurilor, toate, ar fi mărturia că în iubire nu este loc de minciună, ci de simţire. Nici nu mai ştiu dacă este corect ce-ţi scriu – în iubire este loc de simţire. Şi totuşi, iubirea suntem noi, doar că în mine nu mai este loc decât de tine.

Sentimentele cumpănite ale unui om oarecare

         Plecasem în căutare. Începusem să caut ceea ce îmi lipsea de mult și nu știam unde pot să găsesc. Poate că, îmi spuneam, îmi lipsește speranța, sau poate că absolutul. Poate că îmi lipsesc amândouă deopotrivă și încă multe altele, precum un vis, o disperare, un gând, o vorbă. Cum, cum îi poate lipsi cuiva o vorbă, mai ales în condițiile în care vocabularul este atât de bogat?! Mie îmi lipsea. Multă vreme mi-au lipsit vorbele pentru că se împleticeau și se pierdeau dinainte să îmi iasă pe gură. Dinainte să reușesc să îl rotunjesc și să îi dau formă, cuvântul mi se rătăcea în laringe și se transforma fie în icnet, fie în strigăt. Când îmi lipsea cuvântul nu îmi lipsea disperarea. Când îmi lipsea disperarea nu îmi lipsea niciodată ideea. Când îmi lipsea ideea nu îmi lipsea niciodată dorința. Și am dus-o tot așa, mereu lipsindu-mi câte ceva, dar capabil să mă revolt și să caut să îmi acopăr golurile. Mă simt de multe ori ca o divinitate iubitoare care încearcă, dorește, caută să se cuprindă pe sine însăși în toate sferele ei, în toate straturile unei lumi pe care o crează, pe care o întrupează, în care se ascunde cu unicul scop de a viețui, de a trăi. Îmi doream să trăiesc, chiar și atunci când lumii mele îi lipsea perfecțiunea, și îmi doream să o stăpânesc, să o posed, chiar și atunci când încă nu îi născusem trupul decât în imaginație.

          Imaginația era lumea în care mă înălțam, deși însetat mereu încercam să mă nasc din ea, înafara ei. Și reușeam, uneori, eșuam, alteori, în funcție de cât de puternic îmi era edificiul, de cât de puternică îmi era credința – credința în mine. Credința în puterile sale este cea mai bună armă a fiecăruia chiar și împotriva nisipurilor mișcătoare ale disperării. Poate disperarea nu este altceva decât voința neîmplinită de putere. Iar puterea… Aici îmi vine să râd. Oare cum aș putea defini puterea? Puterea este un secret; un izvor care, la un anumit moment, poate să curgă din altă parte, din ochi care privesc și ne transformă sufletele în albie. În albie pentru râuri de lacrimi, în albie de energie, în albie de porci. Puterea vine de oriunde, atâta timp cât este dorită. Mereu mi-am spus, însă, că puterea de a renunța nu este altceva decât slăbiciune. Slăbiciune și disperare. Deși nu fac casă bună, cândva Puterea s-a întâlnit cu Renunțarea. Și a învins-o, pentru că Puterea rămâne, Renunțarea este cea care pierde întotdeauna; iar eu nu m-am mai pierdut nicio clipă, niciodată, de ea, de puterea mea.

….

          Sunt unele lucruri care se spun cel mai bine faţă în faţă, ochi în ochi. Am învăţat-o, în spaţiul dintre iubiri dezgustătoare şi iubiri mai curate decât albul norilor. Vorbele sunt vorbe, dar cuvintele valorează mai mult. Cuvintele sunt cuvinte, dar o atingere le poate ţine întotdeauna locul. Atingerile sunt atingeri, dar privirile parcă sunt şi mai valoroase. Iar privirile… Privirile nu sunt doar priviri, sunt modul în care cineva ajunge la ochii altcuiva, şi de acolo, cu mai multă sau mai puţină uşurinţă, ajunge la suflet. Când eram mai necopt, ca să bravez, spuneam că iubirea este apanajul creierului. Doar că, de fapt,  Iubirea se naşte în suflet, creierul doar o conştientizează; iar ochii… ochii întotdeauna o absorb sau o exprimă. Sau o plâng?