Egoism

Mă întreb dacă nu cumva egoismul face lumea asta să se învârtă. Fiecare dintre acţiunile umane pare să fie guvernată de un egoism împins de multe ori la extrem. Nimic nu mai poate scăpa de această atingere a unui lucru care, privit superficial, pare înspăimântător. Şi totuşi, fericirea se datorează în exclusivitate egoismului. Acea fericire care se citeşte în ochii îndrăgostiţilor, acele îmbrăţişări tandre, zâmbetele, cuvintele pline de căldură, toate nu sunt decât nişte instrumente prin care egoismul fiecăruia poate să fie satisfăcut.

Îndrăgostiţii nu caută un obiect asupra căruia să îşi reverse sentimentele doar pentru că simt nevoia dezinteresată de a iubi. Nici pentru că bogăţia unui suflet este atât de mare încât există posibilitatea ca acesta să nu mai fie încăput în trupul care îl adăposteşte. Este vorba de o manifestare a unui egoism deghizat, a unui orgoliu imens al fiecăruia dintre noi. Pentru că iubim numai ceea ce ţine de acel sine care ne caracterizează, nimic altceva… Iubim un om pentru că observăm sclipirea pe care i-o trezim în priviri, bucuria manifestată atunci când ne poate ţine în braţe, zâmbetul fericit apărut în urma vreunei dovezi de apreciere. Şi atunci, nu numai acele semne ne mulţumesc, ci şi gândul “EU am făcut acest lucru posibil”. Nu ne imaginăm că dacă noi nu am fi existat nu ar fi existat nici zâmbete, nici tresăriri, nici vise. Dar gândul că noi le generăm ne face să ne simţim puternici, ne mângâie orgoliul şi ne satisface egoismul. Acel egoism care ne împinge în braţele altora pentru că avem nevoie să ne înălţăm, să ne simţim utili, să ne simţim apreciaţi, chiar iubiţi…

Nu spun că nu există dragoste dezinteresată. Dar poate aceasta este cea mai egoistă, oferind în continuu fără a obţine avantaje dintr-o asemenea acţiune. Şi atunci, inconştient, egoismul zâmbeşte – “uite ce om mare sunt, uite cât de puternic, cât de dezinteresat” – dovedindu-şi superioritatea evidentă, dar şi satisfăcându-şi, astfel, o plăcere proprie. Aceea de a obţine aprecierea, iubirea celorlalţi.

Iubirea face pământul să se învârtă. Şi ne dorim acest lucru, chiar dacă, de multe ori, această mişcare de rotaţie capătă valenţe nebuneşti provocând uitări de sine, goluri în stomac, înălţări până pe cele mai înalte culmi ale visului, pierderi ale raţiunii, sacrificii, compromisuri, lacrimi, tristeţi, îndurerări, renunţări. În definitiv, toate culminează cu o plăcere proprie, o plăcere proprie fiecărui individ – aceea de a iubi şi de a fi iubit. Dar, deşi pare ciudat, unul dintre cele mai profunde, mai dorite, mai lăudate, mai admirate şi mai visate sentimente ia naştere, de fapt, din unul dintre cele mai mari vicii ale fiinţei umane: egoismul.

Apropieri și îndepărtări

          Sub diverse forme, cu diverse pretexte, cu sau fără voia lor, oamenii se leagă unii de alții, devenind, fiecare, parte din viața celuilalt. În timp, ei pot să devină din ce în ce mai importanți, ajungând să ocupe un loc special în sufletul celui de care se apropie. În general, apropierea dintre doi oameni, conviețuirea lor, drumul pe care îl fac împreună, are suișuri și coborâșuri, cotituri, sinuozități care ascund obstacole, uneori, sau evenimente care să îi apropie și mai mult. În funcție de modul în care fiecare tratează, în raport cu celălalt, toate cele care le ies în cale, relația dintre ei se îmbogățește, se întărește, sau, în cazurile nefericite, slăbește, devenind din ce în ce mai străvezie, până când ajunge să ocupe un loc prea puțin important în sufletul fiecăruia.

          Îmi spusese, cândva, cineva… fiecare lucru pe care îl faci, fiecare lucru pe care îl spui, poate ajunge să influențeze ansamblul, chiar dacă acțiunea în sine, sau vorba, nu au o importanță deosebită. Și m-am gândit… dacă o acțiune poate să clatine și chiar să dărâme un eșafodaj, oare o inacțiune are posibilitatea de a îl păstra neatins? Mă tem că nu. Pentru că nimic nu poate să fie menținut, în mod constant și definitiv, într-un stadiu anume – fizic, psihic, sentimental. Totul se schimbă, totul se îmbogățește sau pierde în intensitate, transformându-se în altceva, în baza unui curs firesc al lucrurilor.

          Mai greu este atunci când cineva se încăpățânează să conserve, să mențină totul în același stadiu, nepermițând intensității să crească, sugrumând-o, încercând să o arunce înapoi în bezna din care s-a născut, nu cu dorința de a o face să dispară, căutând, doar, să o păstreze la acel nivel, numit cinic, “convenabil”.

          Convenabilitatea, însă, în anumite situații, poate să devină neconvenabilitate, ca să nu spunem inconveniență. Atunci când convenabilitatea trece în extrema cealaltă, depinde de modul fiecăruia de a înțelege cum trebuie gestionate asemenea situații. Când oamenii nu gândesc la fel, în general trebuie căutat consensul. Pentru că, fără consens, fără acceptarea din ambele părți a unei anumite situații, ceea ce a fost creat cu eforturi comune riscă să se năruie. Și, atunci când ceva se năruie, atunci când o persoană simte că trebuie să plece, când pleacă fără să mai întoarcă privirea, în urma ei rămâne doar părăsire și ruină, deasupra cărora plutesc, imateriale, sentimentul ratării și durerea.