Auzisem de la unii că sfârşiturile sunt începuturi noi. La fel de bine poate să fie şi invers, începuturile pot să fie sfârşituri definitive ale unor lucruri care au fost – care au fost şi nu îşi mai află locul decât în trecut. Aşa ca vara asta care moare. Aşa ca aşteptările mele de care scap ca să mă pregătesc să fiu locuit de altele.
Este cert, un anumit curent muzical poate să echivaleze, inclusiv, cu un stil de viaţă. Nu este neapărat ca omul să îşi tragă puterile din muzică, uneori cu atât mai puţin din propria viaţă. Mai degrabă înclin să cred că puterea vine din speranţă, iar speranţa şi puterea generează determinarea. Determinarea are puterea de a lupta până în pânzele albe, până la sfârşit. Deşi, o spun sincer, în unele sfârşituri eu nu cred nicio clipă. Chiar şi atunci când abia pâlpâie, speranţa poate să fie alimentată, lupta să reînceapă şi să îşi îndepărteze sfârşitul, condamnându-l să nu vină niciodată.
… Şi, ca orice adevăr incontestabil, trebuie spus – pentru că trebuie – că se mai încheie o lume. Uneori renunţ să îmi privesc anii ca fiind capitolele unei cărţi (pe care nu am şansa să o rescriu ci pe care, din nefericire, am nenorocul de a o scrie o singură dată) şi prefer să mi-i ridic la rangul de lumi. De ce? mă întreb şi eu de multe ori. Poate pentru că de-a lungul timpului mi s-a întâmplat să mă trezesc ca personaj care nu are ce căuta într-o lume şi să tânjesc să o schimb. Sau să o termin, să o închei, să îi aduc sfârşitul pentru a îmi găsi locul în alta. În definitiv, lumile pot să nu mai fie lumi ci simple noţiuni reduse până la absurd, amintiri, gânduri, oameni. Până şi clipele pot să fie lumi, deci cu atât mai mult anii. Pe un asemenea fir logic, lumile se nasc doar pentru a avea datoria să piară, să îşi găsească sfârşitul, mai mult sau mai puţin demn, la începutul uneia noi în care lucrurile să nu se schimbe, dar să poarte alte nume; alte nume de lumi, alte nume de personaje. Diversitatea îşi are şi ea rolul ei, trebuie spus.
Mi-am amintit că mă întreba cineva, în urmă cu o vreme, la ce visez eu. Răspunsul se întâmplă să fie variabil, în funcţie de lumea în care trăiesc şi în funcţie de clipa pe care o trăiesc. Răspundeam, de multe ori, că visez la imposibil, deşi am reuşit în câteva rânduri să îmi demonstrez că nu este aşa. Poate visez la o lume mai bună, pentru că de multe ori cosmetizez adevărul, îi caut calităţile şi îi ignor defectele, transformând totul în jur după propriul meu plac. Poate visez la o lume mai frumoasă, în adâncurile căreia să mă pierd până când uit definitiv de mine, în care să rămân pentru totdeauna ca fiinţă omnipotentă şi omniprezentă, în care să îmi pierd statutul de om şi să devin ideal, sau vis ideal. Sau, poate, visez ca oricine altcineva, la mai bine. Sunt momente în care suntem nevoiţi să ne spunem, ascunşi în noi înşine: “Astăzi se mai încheie o lume”. Parcă nici nu mai contează, important este să trăim cu credinţa, cu speranţa şi cu dorinţa ca următoarea să ne fie mai bună!
Aşa spune vorba populară, nu neapărat prosteşte, dar filosofico-fatalist: “un sfârşit este un început”. Un fel de înţelepciune prostească, pentru că acceptarea divinităţii şi a sorţii în detrimentul propriei puteri izvorâte din încăpăţânare nebunească şi din ambiţie nu poate să fie altfel decât prostească. Şi dacă stăm chiar strâmb şi judecăm drept, reciproca este complet valabilă – un început este un sfârşit, pentru că nimic în lumea asta nu este mai durabil decât schimbarea. Ea, dimpreună cu noi, oamenii – adică aceia care avem curajul să scimbăm, sau să facem ceva ca să scimbăm – dictează mişcarea de revoluţie a pământului şi acţiunea de evoluţie a omului. Evoluţie însemnând orice, pentru că orice experienţă înseamnă o învăţătură, iar învăţătura, ştiinţa, nu exclusiv de carte, ci a lumii, valorează mai mult decât orice grămadă de bănuţi lucitori.
Nu, să nu fiu înţeles greşit, nu condamn şi nu dezaprob lăcomia, atâta timp cât este una utilă. Palate, castele, comori, bogăţii nenumărate nu vom lua cu noi dincolo. Şi nici măcar bogăţia de informaţie, nici de cunoştinţe teoretice sau practice – nimeni nu s-a întors de dincolo ca să depună mărturie pentru cele care ne folosesc sau nu ne folosesc. Mai degrabă cred că adevărata bogăţie este ceea ce lăsăm în urmă, nu ceea ce strângem pentru a ne face vieţi uşoare sau în speranţa copilăresc-stupidă că am lua cu noi în altă parte.
Eu, eu însumi sunt lacom, de trăire, de senzaţie, de sentiment, de nematerialităţi care să mi se cuibărească în suflet şi pe care să le împlânt în acelea ale altora chiar dacă acţiunile, în sine, dor. Dar, în definitiv, cândva, într-o iarnă, a vieţii, nu a anotimpurilor, fiecare ajunge să îşi numere nu monedele din pungă, şi nici averile, ci acele cicatrici de suflet rămase dureroase, şi visele spulberate şi speranţele neîndeplinite, şi, mai ales, lucrurile bune. Pentru că, înainte de a deveni început, sfârşitul este doar un sfârşit, şi orice sfârşit, psihologic, contabil, juridic şi oricum veţi mai dori să priviţi lucrurile, trebuie întâmpinat cu un bilanţ, cu un raport. Un raport sincer, faţă de acel sine care urmează să părăsească lutul, în care să ardă acel “pozitiv”, acel plus care pe unii îi ajută să înfrunte mai senini întunericul.
Aşa se întâmplă, este în firea lucrurilor, iarna zilele sunt scurte şi nopţile lungi. Dar spre deosebire de zile, care pot să fie pline de neguri, nopţile pot să fie luminate. Nu ştiu al câtora mai este acest adevăr suprem al meu, orice întuneric este străpuns de flacăra slabă a unei lumânări, şi atâta timp cât există o lumină pâlpâindă a speranţă, nimic nu este insuportabil. Pentru că mai puternică decât o lumânare aprinsă într-un brad, sau pe un mormânt, şi mult mai importantă, este lumânarea care arde în suflet. Chiar şi atunci când mâinile ne sunt îngheţate de geruri, de orice fel ar fi ele. (Piesă de sezon, şi tare dragă gândurilor mele, poate neprevestitoare de finaluri).
Aşa… că intrăm pe ultima săptămână de metri. Sau de zile.
De cele mai multe ori, cel mai bun aliat al unui asediator nu este forţa în sine, ci panica pe care reuşeşte să o semene. Lucru universal valabil şi în război şi în sfârşituri de lume. Au mai fost unele, s-au mai prevestit şi altele. Numai eu am trăit câteva, şi alte multe predicţii neîntâmplate; ba că la mileniu, ba că s-a calculat greşit mileniul şi că anul următor… nu mai departe de anul trecut au fost vreo două-trei apocalipse neîntâmplate, de ajunsesem să mă doară în locul unde ar trebui să fie ficatul, eu hotărât fiind să îmi anesteziez sfârşitul. Cine ştie, oi fi reuşit să îl anesteziez atât de bine încât nu a mai fost în stare să îşi găsească drumul.
Cum spuneam, săptămâna asta – încă una, încă o apocalipsă. Păi, şi Crăciunul?! Bine zicea un prieten, “eu nu cred, nu are cum, ce, se stinge lumina şi gata?! Şi cum, s-ar lua pe fusul orar sau stăm cu morcovul până”… Mi-am dat cu părerea că va porni de la americani, de acolo începe totul, mai ales în filme. Adevărul este că, din punctul meu de vedere, ar fi preferabil să se stingă lumina şi să se aprindă luminiţe de crăciun. Şi lumânări. Poate nu m-aş mai simţi ca într-un aeroport, pornind dintr-o apocalipsă spre alta, mereu cu escală în temerile crescânde ale naivilor atinşi de panică, ăia care ne vor pocăiţi văzându-ne, deja, în ghearele diavolului. (Mai ales că de data asta e apocalipsă mayaşă de care până şi ei, mayaşii, se dezic…)
//
Din nevoia de a aparține ne căutăm pe cineva care să ne fie aproape. La bine și la rău, un umăr care să fie oricând gata să ne sprijine capetele îngândurate, cu ochi triști, înlăcrimați sau gânditori. Ne facem jurăminte de credință și de apartenență veșnică. Pe care, în timp, ajungem să le credem. Apoi, mai brusc sau mai puțin brusc, totul ia sfârșit. Și visul și jurămintele. Atunci suferim. Sau, cel puțin, așa ni se pare.
Dar acel gol creat, pe care îl numim durere, este, într-adevăr, generat de pierderea persoanei care ne-a fost alături, sau de pierderea apartenenței? Nimeni nu ne mai aparține, după despărțire, și nu ne mai aparținem decât nouă înșine. O vreme retrăim niște amintiri, invocăm imaginea persoanei plecate, apoi ne continuăm drumul – un drum de-a lungul căruia ajungem să facem aceleași declarații, aceleași mărturisiri, și altor persoane. Pentru ca, într-un final, să păcălim pe cineva și, poate, să ne păcălim chiar pe noi înșine, evitând teama, teroarea de a sfârși singuri pe lume, ieșiți din rândurile unei societăți în cadrul căreia nu ne dorim să trăim fără cineva alături.
Făurim, în timp, vise și speranțe, urmărim dorințe și idealuri și, de cele mai multe ori, atunci când nu avem cu cine să ne împărțim bucuria sau tristețea, victoriile sau înfrângerile, simțim că ne lipsește ceva. Ceva ce nu poate fi acoperit prin nimic… Nevoia de a aparține este mereu pregnantă, se manifestă subtil, devine mai puternică, până când pune stăpânire pe tot ce însemnăm. Și, disperați, probabil, temători în fața singurătății, temători față de ceea ce am putea reprezenta noi înșine în acea singurătate, căutăm, inventăm jurăminte, mimăm înlănțuiri. Pentru că uităm, vrem să uităm sau nu vrem să știm… mereu vom muri singuri. Cel care moare fără a avea pe cineva care să îi aprindă la căpătâi o lumânare, sau cel care moare sub ochii a doi, trei, cinci, zece oameni… amândoi mor singuri, nimeni nu îi va însoți în călătoria în care pornesc.
Și atunci, la ce bun jurămintele și promisiunile? Care este rostul înlănțuirilor pe care atunci când se sfârșesc le plângem, dar cărora le dăm mereu viață alături de o altă persoană? Poate doar acela de a nu ne lăsa să ne privim cu atenție, poate doar acela de a ne ține cât mai departe de noi înșine…
Nevermore 