Disperări

          Îmi sugrum singurătatea aşa cum pot, omeneşte, cu simulacre de sufletisme, cu îmbrăţişări mincinoase, cu zâmbete amare şi cu veselie care ar bătea la ochi şi celui mai prost dintre pământeni. Îmi mint sufletul ca să îmi liniştesc trupul, şi liniştindu-mi trupul îi spun sufletului cea mai mare minciună din câte există. Aşa cum, îmi spun, cea mai mare minciună din vocabular este „mereu”. Iar cea mai mare minciună dintre oameni este “iubirea”. Timpul nu este minciună, el este singurul real, singurul veşnic alături de schimbare. Oamenii se schimbă; timpul se schimbă; până şi schimbările se schimbă, parcurgând impetuoase şi nepăsătoare eternitatea – şi nu ştiu, aşteptându-i sau aşteptându-şi sfârşitul. Într-o noapte m-am trezit spunându-mi că în iubire nu poate exista punct, doar la sfârşitul frazelor. Şi între oameni.

Simţire

          Mai ştii cum este să priveşti în zare cu speranţă?

        Cu ochii plini de pasiune şi cu pieptul zbătându-se sub haine de nerăbdare, de respiraţie, de bătăi de inimă, de emoţie, de tine întreg – trup şi suflet care formează întregul; întregul acela care priveşte departe, aşteptându-şi depărtarea să se apropie; sau, mai degrabă, aşteptându-şi depărtarea să se îndepărteze atât de mult, complet, devenind apropiere eternă, în aşa fel încât ochii să poată fi acoperiţi de pleoape pentru ca buzele să îşi primească sărutul. Mai ştii şoapta? Mai ştii tremurul? Mai ştii…

          În mod cumplit, oricare se întreabă asemenea lucruri îşi uită uitările şi îşi simte inima. În mod ciudat, a mea bate încă. Şi bate mai repede, pentru că trebuie să mă ţină în viaţă ca să bată pentru tine.

Muzicalităţi

          Mi se mai întâmplă, rar, este adevărat, să fiu întrebat ce fel de muzică ascult. Unul dintre răspunsuri este, invariabil, “muzică”. Nu impresii, nu fiţe, nu prostii. Muzică, aceea care se simte pornită din suflet, căreia însuşi sufletul îi dă valoare. Nu vreau să mi se vorbească de subiectivitate, nu vreau să mi se dea dovezi de toleranţă şi de cultură prin invocarea lui “de gustibus”. Asemenea scuze sunt ale inepţilor, ale acelora care nesiguri pe simţirea şi pe scara lor de valori sunt capabili să admită vreo valoare a oricărei porcării pe care alţii, tâmpiţi sau răuvoitori, o încadrează într-una din categoriile artei.

          La fel de bine se poate spune că prostia este o artă, precum este şi incultura şi simţirea. Artele sunt mereu supuse subiectivităţii, deşi, dacă trebuie neapărat să fim sinceri cu noi înşine, este imposibil să nu acceptăm că valoarea adevărată a artei este dată de un numitor comun. Arta întotdeauna atinge sufletul, îl marchează, îi poate provoca strângeri, zbateri, tremururi. Ceea ce îngreţoşează, ceea ce tâmpeşte, nu este artă, asta îmi spun mereu, la fel cum îmi spun că mulţi oameni nu au suflet, doar pretind în mod mincinos că îl au.

         Subiectivism: arta are întotdeauna muzicalitatea ei. Fie că este vorba de muzică, de pictură, de îmbinări de fraze sau de sculptură, arta se identifică prin armonie. Armonia ei în sine, armonia în care se împleteşte cu sufletul pe care îl atinge, armonia cu care mângâie simţurile. Arta este ca armonia unui trup pe care l-aş strânge în braţe, flămând-venerator, căutând să îi descopăr rotunjimea ca formă perfectă. De ce simbolul perfecţiunii este cercul, nu aş putea să spun. Poate pentru că nu are asperităţi? Pentru că nu are colţuri? Poate pentru că aşa este şi sufletul? Sufletul acela în mijlocul căruia adorm în fiecare noapte, ascultându-i muzicalitatea şoaptei. Noi avem multe feluri de muzică, muzicalităţi care stau ascunse în noi până când sunt declanşate de tremurul primului acord al iubirii. Nu, nu ştiu dacă iubirea este o artă, dar de multe ori îmi spun că a iubi este.

Zvon de primăvară (Răzvan Nicula)

I-am încolţit în suflet şi îi înmuguresc
Pe buzele sfioase ce m-aşteptau anume
Cu chip de primăvară în zâmbet să-nfloresc
Ca anotimp visat dar nerostit pe nume.

Mă ştie, mă cunoaşte, de mult mă aştepta
Să îi tulbur gândul, în braţe s-o cuprind,
În nopţile în care nici nu mă mai spera,
Pe care, resemnată, şi le trecea dormind.

M-a întrupat din iarnă într-o noapte
Să-i ning alt fel de gânduri între tâmple,
Să mă transform din crivăţuri în şoapte
Şi-n anotimp născut să i se-ntâmple,

Dorindu-şi s-o acopăr numai cu săruturi,
S-o împodobesc cu puf de păpădie,
Pierzându-mă în ea în albe aşternuturi
Să-i strecor în sânge venin de nebunie.

M-a chemat cu soare s-o umplu în privire,
S-o-mbrăţişez fierbinte – unire androgină,
Să-i fiu ascuns fior scăpat din plăsmuire,
Şi-n piept să-i cresc, adânc, drept rădăcină.

Cădere

Muzica asurzitoare străpungea cu sulițe nevăzute întunericul. Câteva lumânări aproape moarte pâlpâiau timid născând contururi, umbre și senzații. Paharele se ciocneau infernal de tăcut, hohote de râs pierdute se rostogoleau în râpele adânci ale nevăzutului. Pe ziduri umbre se mișcau nestăpânit, în dansuri dezmățate de bacante, aducătoare de pierzanie și de plăcere. Doar niște ochi de la masa vecină sclipeau înnegurați și negri. Priveau străini tot ce era în jur, dorindu-și parcă să se închidă, dacă nu pentru totdeauna măcar pentru câteva clipe. O mână albă cu degete lungi le menținea echilibrul ținând strâns masa de lemn, ca și cum ea ar fi fost ultimul lucru material pe lumea asta. Buzele cărnoase murmurau în șoaptă o rugăciune împotriva pierzaniei, implorau milă și ajutor. Universul ei se clătina, se rostogolea învârtindu-se nebun, de neoprit.

M-am apropiat de ea, i-am prins mâna și am tras-o după mine evitând marea de trupuri, mirosul înțepător de alcool îmbibat cu transpirație. Am ieșit afară, în bezna luminată artificial, ea strângându-mi cu forță mâna, nerăbdătoare să îmi provoace durere. S-a așezat pe asfaltul rece, oftând, cu ochii pierduți în ai mei, singurii care nu se învârteau în jurul ei. Mi-a mulțumit, la început din priviri, apoi cu o mângâiere ușoară pe mână. Vocea ei cristalină dar lipsită de vlagă, acoperită de zgomotul tăcerii se făcu auzită. Un mulțumesc scurt, nimic mai mult.

Sânii rotunzi se ridicau avizi sub paznicii de mătase care îi acopereau, căutând prospețimea aerului, răcoarea nopții. Parcă palpitau eliberați de nebunia dinăuntru, de atmosfera sufocantă, de mirosurile amestecate de parfumuri ale dansului cu cele ale lumânărilor de pe mese. Frunzele foșneau în adierea vântului, ca și părul ei acoperit de reflexe luminoase. Arăta ca un înger captiv, smuls din locurile în care era obișnuit să adoarmă, aruncat într-o lume din care, integrându-se, nu ar fi ieșit nepătat.

I-am masat tâmplele umede și înfierbântate, simțindu-i pulsul agitat. Își ridică fruntea din pământ și cu un zâmbet mă făcu să îmi pierd cumpătul, aruncându-se singură în brațele pierzaniei. Oare  nu avea habar că demonul care încercase să o salveze urma să aplice inocenței ei lovitura mortală? Buzele ni s-au întâlnit, aproape zdrobindu-se într-un sărut pasional, lipsit de orice tandrețe. Dinții ei, căutând parcă să se apere, mi se înfipseră în buze, căutând să provoace durere… o durere plăcută și voluptuoasă. Mâinile mele începură să alerge pe trupul ei, explorându-l, împiedicându-se în căutarea lor vinovată de hainele care îl țineau prizonier. Respirațiile întretăiate căutau să se completeze, să își ofere suficientul de aer una celeilalte, în timp ce trupurile noastre, lipite, căutau să devină unul.

În camera ei, străină și dezordonată, ne-am oferit unul celuilalt, nerăbdători, febrili și flămânzi. Trupul îi dispăru complet sub sărutările mele, iar mângâierile ei îmi domesticiră ființa. Ne-am pierdut unul în celălalt, ne-am prăbușit de pe culmile munților trezindu-ne scăldaţi în ape sărate, dar atât de plăcute la gust, la atingere. Gemete întrerupte, respiraţii sacadate, formaseră o tornadă care ne adăposti protector în mijlocul ei, răvășind totul în cale dar lăsându-ne pe noi neatinşi. Doar noi ne atingeam, unul pe celălalt.

Genele orizontului începură să se deschidă, împrăștiind sclipiri roșiatice de viață. Zgomotele începeau să se intensifice, confundându-se la început cu bătăile inimilor noastre, apoi acoperindu-le. Sub zorii care îi binecuvântau căderea se aplecă peste mine și mă sărută lung. Îmi respiră respirația, așa cum făcusem și eu cu a ei și, înainte de a ne prăbuși în uitare, am sărutat-o și eu. Amândoi aveam gust de coniac…