Marotă, cum s-ar zice

          De la o vreme încep să simt că mă lasă memoria. Mă trezesc spunându-i cuiva: „Am vrut să îţi spun ceva, dar am uitat”. Mai grav este, însă, că uit să tai de prin carnete, de pe coli, chiar de prin minte, dictonul care mă face să vreau să renunţ la el de câte ori îl aplic: „Ce-i în guşă, şi-n căpuşă”. Mă mai reped la oglindă – este singurul al doilea eu cu care accept să discut problema asta – şi privindu-mă, îmi spun: „Mai trebuie să creştem guşa, că de căpuşă nici nu poate fi vorba”. Mă încrunt ameninţător – şi atunci îi înţeleg pe cei care când întreb „ce am zis?!”, îmi răspund scrâşnind: Adevărul”.

Scurtă apologie a sincerităţii

          Îi privesc uneori cu milă pe ei, oamenii. Gâze, gândaci, muşte. Nu, nu toţi, doar unii. Nimicuri. Suflete oprimate şi obosite, căutându-şi normalitatea în rândul anormalităţii. Căutând să mă delimitez de ei, am trăit deseori momente în care a părut că muşc mâna care m-a mângâiat, deşi nu era aşa. Părerile (mai ales negative) pot fi exprimate pe la colţuri şi prin spatele oamenilor, certitudinile trebuie neapărat azvârlite în faţă – lucru făcut, de atât de multe ori încât nici nu ştiu să număr până acolo. Sinceritatea, uneori, mi se pare că este o noţiune străină celor mai mulţi, şi de aceea reacţionează la ea ca şi cum ar fi cine ştie ce minune dumnezeiască sau, mai degrabă, cine ştie ce ocară azvârlită fără discernământ.

          Am văzut oameni care, oricât de mieroşi se arătau, când priveau pe câte cineva aveau în ochi urme de ură. Urmele de minciună nu se iau în considerare, sunt primul care este gata să împartă minciunile în „minciuni nevinovate şi celelalte”. Şi totuşi, aceşti oameni striviţi sub boala nesincerităţii încep să îmi pară din ce în ce mai mici. De vorbit toţi putem vorbi, vorbele nu costă nimic, dacă sunt bine alese. Important este să ascundă ce gândim. Sincer, câţi nu folosesc acest motto?! Dar chiar şi aşa, în ochii aceia care exprimă ură garnisită cu minciunile necesare să o ascundă, nu se poate înţelege decât un singur lucru. Ceea ce, de fapt, oricine îşi doreşte, dar sunt prea puţini care îndrăznesc să o facă: să fie ei înşişi. Ciudăţenia este, pentru sincerităţi nu trebuie să fii scriitor, ai nevoie doar de câteva vertebre.

Despre, cu profundă sinceritate

          Prima poezie am scris-o la nouă ani, şi de atunci multă vreme l-am urât pe Coşbuc. Era vară, spre sfârşitul anului şcolar; eram acasă, în Cymeria noastră, şi pentru că eram prea zurbagiu şi bătăuş am fost înscris cu forţa la un concurs de recitare. Considerându-mă prea inteligent ca să mă amestec cu toată lumea, în loc să nu pot dormi noaptea de grija poeziei pe care trebuia să mi-o aleg pentru recitare, mi-am compus singur una. Era despre ploaie – înafară de nopţi şi de femei, mai iubesc ploile. Am fost pe primul loc în preferinţele tuturor (da, a contat că era poezia mea, cu siguranţă!) până la ultima strigare. Pe când mă vedeam mare câştigător şi mă umflam în pene, ultima recitatoare a declamat „Mama” lui Coşbuc. Nici acum nu ştiu de ce nu am mai fost câştigător, poezia mea era mai bună!

          L-am urât, spuneam, vreme îndelungată, şi pentru că nu acceptam să fiu numărul doi, am renunţat la poezie şi m-am apucat de roman. Pe la unsprezece ani scrisesem o continuare demnă de luat în seamă a romanului Winnetou. L-am terminat într-o săptămână, parcă, şi avea exact dimensiunile unui caiet dictando de patruzeci şi opt de file. Bineînţeles că succesul pe care îl aşteptam a luat proporţii dezastruoase când aplauzele şi laurii s-au transformat într-o altoire serioasă a subsemnatului. Pentru că în neastâmpărul meu proverbial la vremea aceea am înţeles să îmi sărbătoresc încheierea romanului cu o încăierare din care am ieşit cu un ochi vânăt, ajuns acasă am fost primit cu o mamă de bătaie ruptă din rai: „Numai de bătăi şi de prostii te ţii, ne faci de ruşine în tot oraşul”! striga bună-mea, încercând să îmi bage minţile în cap.

         Nu ştiu dacă a reuşit ea pe moment sau mi s-a părut mie că efectele literaturii sunt prea dureroase; cert este că am renunţat pentru o vreme. Am devenit elev conştiincios şi cuminte – învăţasem să mă feresc de încăierările în văzul lumii şi cred că ani buni, trei sau patru, o singură dată am fost văzut cu ochii vineţi. Şi o dată cu nasul spart, dar nu din cauza mea. Şi o dată cu capul spart, dar tot nu din cauza mea. Şi poate şi alte câteva vânătăi, dar nicidecum din cauza bătăilor, ci din motive complet diferite.

          Apoi am ajuns la liceu. Nu mă întrebaţi cum, nu mi se prevedea un viitor aşa de strălucit. Concepţia nu era datorată faptului că m-ar fi crezut cineva încet la minte, dimpotrivă, mă declarau ascuţit ca un brici. Dar la capitală cine să aibă răbdare să asculte un copil venit dintre dealuri care, ca să motiveze de ce se întorcea cu mâna goală de la cules de melci, spunea: „apăi, domnule dragă, până să mă aplec eu şi să îl prind, melcul o făcut ţuşti”!

          Poate dacă nu intram la liceu – nu, de fapt cu siguranţă! Dacă nu intram la liceu nu îmi scriam al doilea poem. Ni s-a cerut în clasa a noua, la teorie literară, să încercăm să scriem o poezie. Deşi îmi dorisem să intru la mate-info, nicidecum la filologie, ideea mi s-a părut mult mai interesantă decât Pascalul căruia îmi era prea greu să îi descifrez chichiţele în studii paralele. Am încercat, mi-a ieşit şi, pentru că un rău nu vine niciodată singur, am fost trimis la olimpiada de limbă română. Unde bineînţeles că am fost depunctat şi, ulterior eliminat, pentru o exprimare nefericită: „Coana Chiriţa se crede sexy”… Nu ştiu dacă blasfemia a constat în folosirea literei „y” sau în folosirea întregului cuvânt, dar jur că eu aşa înţelesesem de la conul Alecsandri. Nu l-am urât, dimpotrivă, cred că am fost motivat. „Să vedeţi ce poet mare aţi eliminat voi din olimpiadă”! Nu mi-am spus aşa, dar atitudinea mea asta transmitea. De câte ori mă plictiseam, la ora de matematică, la ora de fizică, de chimie, de… De fapt, ca să fiu sincer, înafară de câteva materii umane eu mă plictiseam la toate orele. Aşa că, de câte ori mă plictiseam la ore, îmi încercam puterile cu o poezie. Am aruncat o grămadă de rebuturi, dar au fost altele care mi-au rămas. Le citeau colegii şi le plăceau, ceea ce mă motiva şi mai mult, acordându-mi nu numai superioritatea zurbagiului în pericol să repete anul din cauza notei scăzute la purtare, ci şi a poetului. Spre fericirea tuturor, am terminat liceul fără repetiţii şi mi-am luat şi bacul. „Filologie, scriitor scrie pe mine!”, mă dădeam mare în faţa oglinzii. „Nu fi tâmpit să mori de foame”, mă sfătuia bună-mea, între ameninţări cu două pe cocoaşă. Mama a fost mai fermă – „o meserie din care să poţi trăi bine”. Şi pentru că poetul fusese prea nedreptăţit de profesorul de matematică, am ales Dreptul. De multe ori colegii îmi spuneau „poetul pulii”, fie-le iertată expresia. Nu pentru că eram vai de capul meu, ci pentru că uneori vorbeam în versuri şi pentru că vulgaritatea menţionată mi se strecura destul de des în distihuri. Mulţi îşi mai amintesc de mine, câţiva mă iubesc încă…

         Apoi a urmat testul – cel de potenţial scriitor adevărat. Legi poate cunoaşte oricine, frazele strălucitoare erau, însă, specialitatea mea. Devenisem cunoscut şi printre adversari, şi printre judecători şi printre prieteni. Cred că datorită „compunerilor” mele de instanţă mi-am făcut o adversară prietenă. Cine ştie?! Poate ea. La un anumit punct, după ce scrisesem avocăţeşte şi continuasem să scriu pe ascuns din când în când, m-am hotărât: „scriitor scrie pe mine, dă-o dracului de viaţă bună şi nedreaptă”. Aşa că am lăsat totul baltă şi mi-am schimbat drumul. Drumul meu nou m-a adus în punctul ăsta, în care îmi pot privi satisfăcut copiii şi mă pot chinui în durerile facerii să nasc alţii. Şi oricât de greu este, îmi este drag şi drept.

          Vor spune unii că am scris prea mult şi prea plictisitorşi chiar laudativ. Dar dacă cineva mă întreabă de ce scriu, cred că această poveste este cel mai bun răspuns pe care îl pot da. Îmi spun des că scrisul m-a însoţit mereu şi, mai ales, a scos tot ce e mai bun în mine. De-asta scriu, pentru că aşa simt, omul care am devenit este varianta mea ideală.

Labirint raţional

          Ce spuneam? Nu mai ştiu, am uitat…

          Aş spune că sunt de o inteligenţă netă, ascuţită, sclipitoare, pe alocuri, chiar dacă de multe ori reuşesc să mi-o ascund până şi mie. Şi mai spuneam că sunt neînduplecat, că îmi las cuvintele să se aştearnă, neşterse, pe coli de hârtie, vizibile doar ochilor mei, deşi există alţi ochi flămânzi care aşteaptă, nerăbdători, să le cuprindă. Sunt egoist, poate, sau poate că sunt femeie, pentru că asta fac şi ele, gândesc şi scriu în gând lucruri pe care nici ele nu le înţeleg – având în vedere că nu se înţeleg pe ele însele, dar în loc să îşi dezvăluie literele le ascund şi întruchipează altele.

         De multe ori am căutat să găsesc scopurile nobile ale minciunii, dar nu ca o scuză pentru vreo femeie, având în vedere că femeia, alături de pisică, este cea mai mincinoasă creatură, ci pentru mine. Şi eu, la rândul meu, mint, şi o fac cu o pricepere uluitoare, cu o plăcere înspăimântătoare… şi o fac atât de bine încât mă întreb, de prea multe ori, dacă nu cumva sunt femeie.

          Nu sunt, pentru că spre deosebire de ea, de femeie, eu nu mint cu un scop anume, dimpotrivă, mint fără scop, doar de dragul artei. Orice poate să devină artă, şi minciuna, şi mângâierea, şi zâmbetul, şi crima, şi atingerea. În definitiv, contează scopul, şi dacă scopul este perfecţionarea, mijloacele nu mai contează. Dar atunci, dacă spun că mint fără scop având, însă, scopul perfecţionării, poate să pară o lacună de logică şi de exprimare – lucruri străine, de altfel, inteligenţelor sclipitoare, nete, ascuţite şi pe alocuri uimitoare. Şi totuşi, îmi spun eu, nu este… Nu este nicio lacună, dar să nu îmi ceară nimeni să explic, doar femeile sunt capabile să înţeleagă, eu doar presimt explicaţia.

           Spuneam că i-am căutat de multe ori minciunii un scop nobil, fără să i-l găsesc. O minciună nu poate să pareze o suferinţă, poate doar să o întârzie, eventual, să o amâne lăsând sufletului răgazul necesar de a nu mai fi afectat de ea. De suferinţă. Deşi, minciuna, la rândul ei, provoacă suferinţa de a fi minţit şi de a şti că ai fost minţit. Ciudată înlănţuire de cuvinte, şi echivocă, poate chiar lipsită de sens, pentru că, ar spune unii, este preferabil ca suferinţa să fie provocată de sinceritate decât amânată de minciună.

          Sinceritatea, pe de altă parte, este caracteristică şi aferentă oamenilor fără imaginaţie, doar ei sunt incapabili să deformeze fapte, să le învăluie într-un alt joc de lumini, să le transforme din dezavantaj în avantaj. Sinceritatea este asemănătoare unei arme primitive, numai bună să lovească în moalele capului şi să facă pământul să se rotească mai tare în succesiune de ameţeli şi de revolte. Şi probabil de aceea este apreciabilă femeia, tocmai pentru că minte – pentru că ştie să mintă. Dar, din nou, oare acest enunţ nu cumva mă transformă în femeie?! În una apreciabilă, chiar…

           Uneori, minciuna este preferabilă adevărului, pentru că poate reprezenta balsam. Adevărul cauterizează, dar nu toate rănile au nevoie de cauterizare, şi atunci, minciuna devine onorabilă, pentru că, deşi poate provoca o suferinţă întârziată, scuteşte de una imediată şi deloc necesară. De ce să cauterizăm o rană care nu necesită cauterizare?

           Îmi spunea ea, o umbră a unui alt trecut, cândva: “Eu nu am renunţat la tine” – fără să ştie că o renunţare intervine în clipa în care o privire întoarsă în altă parte nu mai oglindeşte nimic din ce a fost, aşa cum este privirea mea. Minciuna (poate chiar inconştientă) îi era evidentă, sau poate neînţelegerea enunţului, ori a noţiunii de renunţare, sau a mea. Adevărul este că până şi eu sunt incapabil să mă înţeleg, uneori, iar când o fac, deşi mi se pare normal, transform totul într-un eveniment care merită sărbătorit vreme de trei zile şi trei nopţi. Exact ca o femeie, totuşi, pentru că pe ele le bucură lucrurile mici. Asta pentru că ele ştiu, deşi nu înţeleg pe deplin, că fericirile mari sunt bazate pe lucruri mici. O ştiu şi eu… de aceea îmi ridic atâtea semne de întrebare. Renunţ repede la ele, aşa cum am renunţat şi la cea care minţea că nu renunţase la mine. O renunţare este renunţare, o conservare a unei închipuiri este altceva. Mă întreba, aproape ruşinată, timidă, dacă eu… “Eu ce?” mă întrebam pe mine. “Eu ce sunt, femeie sau bărbat”?  Mă întreba dacă am renunţat la ea. Bineînţeles că nu am renunţat, i-am spus. Mi s-a părut că i se luminează ochii. Şi, să vă spun sincer, dacă minciuna amână suferinţa, iar adevărul o provoacă pe loc, uneori este mai bine să nu amâni, să spui adevărul. Adevărul, ca fiind cea mai bună minciună pe care o poate născoci vreo minte omenească sau neomenească. Bineînţeles că nu renunţasem, trecutul meu m-a făcut ceea ce sunt, şi dacă aş renunţa la el, la tot ceea ce conţine, aş renunţa la mine. Altfel, asumându-mi-l, recunoscându-l şi acceptându-l, mă îmbrăţişez pe mine, cel care am devenit.

           Mi s-a părut că ochii i se luminează, aşa am spus. Şi, ca o femeie, am simţit că am dat un răspuns complet fără a spune ceea ce gândesc, fără a mă înţelege pe mine însumi şi fără să îmi pese să înţeleg. Întrebarea reală, dacă ar fi să îi dăm formă grafică, ar fi: de câte femei înclinate spre filosofie aţi auzit, în afară de mine? Deşi, eu nu sunt femeie, aş susţine cu tărie acest lucru în faţa oricăruia dintre bărbaţii pe care i-aş întâlni. Minţindu-l, astfel, şi pe el, în faţă, dar nu pretinzându-mă pe mine bărbat, ci ascunzându-i că în fiecare bărbat sălăşluieşte o femeie, şi invers. Poate că şi asta este o dualitate necesară care e mai bine să rămână ascunsă, la fel de necesară şi de ascunsă ca minciuna. Sau ca adevărul, dacă vă revoltă lipsa de sinceritate… ca adevărul spus drept cea mai bună minciună inventată vreodată. Sau ca iubirea.

Declaraţie

Uneori faptele nu sunt suficiente pentru a dovedi trăinicia sentimentelor. Aşa am aflat… Sunt oameni care cred mai mult în cuvânt decât în faptă. Poate au dreptate, pentru că unele declaraţii, unele cuvinte nu pot, nu au dreptul să fie mincinoase.

I still count every minute
Every look in your eyes
Every time that you’re with me
Every kiss, every night
Give me hope for my mission
And support on my way
We’ll be living in clover
Once we get over
The dark and cloudy days

You’re in my heart
You’re in my spine
You’re in my head
You’re in my lungs
And when I die
I’ll be waiting for you
To be with me

You’re in my skies
You’re in my sun
You’re in my tears
You’re in my doom
And when I’m gone
I’ll be hoping that you
Will be with me

You’re a reason to live on
Even after this life
One’s to short for what we share
So we’re living it twice
You’ll be queen of my empire
You’ll be glory and shine
We’ll be in this together
Married forever
Until the end of time

So I’m in love
Where are you?

You’re in my heart
You’re in my spine
You’re in my head
You’re in my lungs
And when I die
I’ll be waiting for you
To be with me

You’re in my skies
You’re in my sun
You’re in my tears
You’re in my doom
And when I’m gone
I’ll be hoping that you
Will be with me

So give me everything you want to give to me
And tell me everything you want to say to me
Just love me anyway you like ‘cause anyway you’re right here in my heart