Vag

          Stăteam cu bărbaţii, ca bărbaţii. Aş fi spus mai multe şi altfel, dar o persoană care mi-a devenit apropiată îmi spunea că în ziua de astăzi psihicul cititorului ar trebui ferit de agresivitatea verbală. Discutabilă afirmaţie, pentru că agresivitatea nu presupune neapărat vulgaritatea, iar vulgaritatea, în dese rânduri, nu presupune agresivitate. Mi-am amintit că îmi spunea cineva, cu o ocazie în care îi picaseră în faţă nişte rânduri scrise de mine: „Te ştiu mult mai dur, mai cinic, mai dat dracului, cum se spune”. Iar eu îmi spuneam că nu sunt dat nimănui.

           Dar mă disip în prea multe, mă împart în mai multe decât îmi poate duce sufletul şi prefer să revin: stăteam cu bărbaţii, ca bărbaţii. Şi, pentru cine nu ştie, între bărbaţi discuţiile se reduc, de multe ori, la femei. În mod ciudat de dezinteresat mi-am aruncat privirea într-o parte şi am lăsat-o să se prelingă pe picioarele lungi ale unei femei care trecea, atât de lungi încât i se înfipseseră în gât. Bărbaţii salivau şi se comportau urangutaneşte. Am avut şi eu perioadele mele, dar bătrâneţea m-a făcut nu mai înţelept, mai nepăsător. O melodie mi-a izbit amintirea. Şi mi-am permis să spun, doar de dragul de a fi huiduit, pentru că de aplauze suntem de multe ori sătui: „monogamia este singurătatea la care morala îl condamnă pe om. Abia mai apoi societatea”. Problema este că de multe ori mă întreb ce a fost mai întâi, societatea sau morala. Sau singurătatea…

Metalic

          O săptămână de sărbătoare nu putea trece fără măcar un metal. „Care sărbătoare”? M-am întrebat într-o noapte în care, deşi mi-aş fi dorit să fie altfel, îmi era patul gol. Ca să nu uit să dau greutate întrebării, voi motiva spunând că am întâlnit oameni care mi-au reproşat cearcănele. Dincolo de ele sunt încă gânduri. Gânduri! Şi spuneam cuiva, cu emfaza cunoscătorului, că scrisul nu poate fi decât salvare pentru acela care şi-l asumă. Ah, da! Ştii care este avantajul singurătăţii? Că te poate face să urli. Abia atunci te învăluie noaptea, şi te iubeşte, şi te face al ei.

Amintire

        Stăteam cu trupul dezgolit în faţa razelor soarelui pe care deja ajunsesem să îl cunosc. Şi el mă cunoştea pe mine, încă din prima zi în care mi-a atins pielea cu raze fierbinţi şi ascuţite, dogoritoare, suliţe care îmi făceau toţi porii să se înece cu broboane de apă, de energie, de plăcere, curgătoare, care săpau de fiecare dată mici albii pe pielea deja devenită arămie.

          Îmi lăsam privirea să cutreiere departe şi gândul şi mai departe, acolo unde doar ochiul minţii şi sufletul mai pot ajunge, în locuri pe care nici visul meu nu le va mai străbate niciodată, dar la care din când în când mai priveşte, ca un cerşetor, ca un încarcerat, care urmăreşte mişcarea sau nemişcarea din spatele ochiurilor de plasă ale unui gard, din spatele zăbrelelor groase ale unei temniţe… cu singura diferenţă că temniţa sa este nemărginirea, iar spaţiul la care râvneşte este îngrădit, înconjurat de ziduri înalte de apărare.

          Privirea mi se rotea peste peisajul impunător – cer albastru străpuns neîndurător de piscuri de munte, goale sau acoperite de păduri verzi care începuseră să dea semne ruginii de moarte; în faţă munte, în dreapta munte, în stânga munte, în spate… în spate doar un zid zgrunţuros, la care nici nu mai ştiu cum am ajuns, împins, probabil, de greşelile făcute, de nepăsări, de temeri, de mânii sau de remuşcări, de doruri şi de suferinţe, sau, poate, de fericiri, de fericiri visate, de gânduri nebuneşti şi mult prea îndrăzneţe.

         Gustam, însă, doar plăcerea de a fi cu spatele la acel zid, sub nişte raze necruţătoare care îmi făceau pielea să plângă. Mă bucuram că nu sunt legat la ochi, că ţigara care îmi ardea în colţul buzelor nu era deloc ultima, că gândul meu se putea înălţa fără grabă, fără teama că va fi curmat subit şi nepăsător. Execuţia mea avusese loc cu mult timp în urmă, iar acum trăiam doar efectele ei, într-un paradis în care mulţi şi-ar fi dorit să ajungă, sub soarele fierbinte al unei veri aflate în agonie. Încă o vară care a trecut fără sens, fără nimeni, împinsă cumva de la spate doar de inerţia respiraţiei mele şi a sângelui care îmi străbate încă venele.

          Era frumos locul acela în care mă pierdeam pe mine de mine însumi, uitându-mi existenţa reală, înălţându-mă printre stânci pe aripi de uitare, nepăsător la ceea ce lăsasem în urmă – aceleaşi lucruri care mă aşteptau la întoarcere, dar de care preferam să nu îmi mai amintesc. Şi dacă m-ar fi întrebat cineva, cu bucurie aş fi ales să nu mă mai întorc niciodată, ci să încep să îmbătrânesc într-o zi cât alţii în ani, petrecându-mi astfel viaţa sub nişte raze fierbinţi, cu ochii orbiţi de verdele ruginiu al unei păduri care nu mi-a fost niciodată străină, înfiptă nu ştiu cum în vertebrele stâncilor la fel de puternice ca neclintirea sorţii.

         Mi-aş fi legat soarta cu un fir de aţă de undele repezi ale râului care îmi legăna somnul, lăsându-l să mă poarte cu repeziciune peste stâncile de care se loveşte, strecurându-se prin inima muntelui, căutând locuri prin care să îşi poată săpa albia, străpungând, măcinând, muşcând cu răbdare piatra, luptând la fel cum fiecare om se luptă cu alţii şi cu sine însuşi pentru a îşi îndeplini un destin pe care şi-l alege singur. Oricare ar fi acel destin.

Singurătăţi

          Povara experienţelor prin care am trecut nu mă apasă prin intensitatea ei, mai degrabă mă apasă pentru că trebuie să o duc singur. Privesc uneori chipuri adolescentine pline de viaţă, alteori chipuri tinereşti pline de încredere şi de speranţă – complet diferite de chipul acesta al meu, ofilit, pierdut, cu colţurile buzelor lăsate înspre pământ ca şi cum le-ar apăsa povara imposibilităţii zâmbetului. Poate că povara mea, ca om bătrân, constă în imposibilitatea de a sfătui. Aşa este, nu îmi permit să dau sfaturi. Nu îmi mai permit nici să îndrăznesc să cred că aş putea-o face vreodată. Cine, eu, eşuatul?! Dacă mi-aş fi închipuit viaţa ca pe o navă pe care trebuie să o conduc cu grijă! În schimb, am crezut-o veşnică şi m-am jucat cu ea aşa cum un copil se joacă cu jucăriile sale. Recunosc, a fost o vreme în care mi-am dorit să fiu singur. Să fiu eu, eu cu mine, şi în acele momente, femeia de alături mă încurca în mod excesiv, indiferent de culoarea părului. Priveam visător fotografii cu drumuri pline de singurătate, cu frunze ruginii căzute pe pământ aşteptând să fie strivite sub paşi inconştienţi, fără să înţeleg că eu însumi aş putea ajunge o frunză şi că exact paşii mei vor fi cei care mă vor strivi. Nu, nu am crezut niciodată că există o Vale a Plângerii; nu am crezut niciodată în puterea regretului, pentru că prea se uitau cuprinzător la mine ochi pe care îmi închipuiam că îi pot înlocui oricând cu alţii. Poate asta am învăţat de-a lungul timpului, că trupurile se pot schimba, chiar şi ochii, dar expresia lor nu. Indiferent de culoarea ei, rămâne mereu în memorie expresia privirii, şi vine un timp în care privirea şi expresia ei se stinge fără să mai poată fi înlocuită. Am învăţat că visul este vis, dar nu va putea înlocui niciodată o privire caldă care să râdă, să zâmbească, să licărească în întuneric în speranţa că va deveni rădăcină şi se va transmite altor ochi mai tineri care să o ducă mai departe. Mania omului de a nu rămâne uitat… Aşa cum eu mă confrunt acum cu mania omului care, prins într-o cuşcă, ştie că nu mai are scăpare decât în uitare.

……

          Nu am mai văzut-o de mult, de prea mult timp, dar nu mi s-au şters din memorie nici glasul, nici zâmbetul, nici râsul, nici ochii calzi. Era expresivă şi sentimentală, impulsivă, aşa ca mine, poate de aceea mi se potrivea atât de bine. Poate de aceea mă şi iubea atât de mult, pentru că s-ar putea să fi văzut în mine o parte din ea. Sunt unele apropieri de suflet care se fac în pofida distanţei, în ciuda ei, parcă. Depărtarea, cu cât mai mult creşte, cu atât diminuează o legătură, oricât ar fi ea de trainică. În privinţa noastră, însă, lucrurile stăteau diferit. Depărtarea nu a existat niciodată, nici măcar atunci când în moduri copilăreşti ne supăram unul pe celălalt. Din această cauză, poate, am deprins idealismul. Pentru că am văzut că pot să existe ziduri fără crăpături, sincerităţi dezarmante, dăruiri totale. Am învăţat că există oameni care trăiesc, nu care se conservă. Şi dacă, uneori mi s-a întâmplat să cad în partea cealaltă, în egoism şi în mijlocul turmei, mereu mi-am aflat o mână întinsă care să mă salveze de la pieire. Dar viaţa este ca un cuţit care, într-un fel sau în altul, găseşte modalitatea de a ni se înfige în piept şi de a îl sfâşia.

           Singurul lucru statornic care poate fi atribuit omului este greşeala. Şi greşeala nu este de multe ori atât de cumplită pe cât este conştientizarea ei sau, în alte cazuri, neconştientizarea. Omul este supus greşelii – asta spune totul, mai puţin despre demonii pe care îi poate dezlănţui orice eroare. Se mai spune despre om că ar fi animal social, şi totuşi, într-un final nu facem altceva decât să trăim cu noi înşine. Să învăţăm să ne suportăm, sau să ne dispreţuim pe ascuns, să încercăm să ne stăvilim ura pe care o simţim atunci când ne privim în oglindă chipul. Mai sunt ceilalţi, neatinşii, cei care se iubesc, care se apreciază, dar ei sunt fie norocoşi fie proşti. Mai degrabă proşti decât norocoşi, deşi vorba românească spunea, “prost să fii, noroc să ai”. În singurătatea pe care ajunge fiecare să o resimtă cu sine ne căutăm paravane, ne căutăm ascunzători în ochii altora, în sufletele lor, ca formă disperată de manifestare a eşecului nostru. Omul singur, cu adevărat singur, care îşi află în singurătatea sa împlinirea, acela depăşeşte stadiul de animal, inclusiv social, şi devine fiinţă superioară. Doar că fiinţele superioare nu sunt oameni…

           În căutările mele, în disperările mele, în nelinişti, s-a întâmplat cumva să mă depărtez. Să mă depărtez de ea şi de ochii ei expresivi, de zâmbetul cald şi de privirea învăluitoare. Când am realizat lucrul acesta am început să o caut, dar nu am avut curaj să o fac decât în străfundurile singurătăţii, grăbindu-mi dezumanizarea – dezumanizarea ca eşec, nicidecum ca formă de accedere. Am căutat să nu mai simt dorul şi să îmi caut hotărârea. Eşec, eşec total… “poate că eu însumi sunt un eşec”, mi-am spus, şi atunci mi-am reluat, şchiopătând, condiţia de om. Condiţia de om-animal care, în cruzimea lui, uită să îşi retragă blestemele. În îndepărtarea noastră, din mijlocul depărtării, i-am cerut să mă aştepte. Ce ciudată condiţia umană, teama şi neputinţa ei – de ce, în loc să mă aştepte, nu i-am cerut să vină la mine?!

Poezie (Răzvan Nicula)

Mocneşte focul singuratic în cămin
Pierdut în faţa iernii care vine,
Şi ochi pierduţi într-un pahar cu vin
Îndreaptă crunt uitarea către tine.

Diform în sobă lemnele trosnesc,
În geam sălbatic crivăţul îmi bate,
Şi-aş vrea din vis să nu mă mai trezesc,
Să tot visez în nopţile plouate.

Te-ai dus spre alte ţărmuri însorite
Robită de o teamă rece, nefirescă,
Lăsându-mă cu-aripile scrântite
Sortite-n veci să nu mai crească.

Stau înlemnit, gemând, privind la uşă
Şi ascult cum focul mistuie din lemne
Ca din esenţa-mi ce-ai făcut cenuşă
În trupul slab brăzdat acum de semne.

Idee

          Pustiul are, uneori, comportamentul unui copil. După ce cuprinde totul rămâne într-o încremenire de moarte, asemănătoare zâmbetului – a acelui zâmbet automat, șters, trist și inconștient, caracterizat prin pierderea privirii în depărtări. În această încremenire, rămâne puțin minunat de puterea pe care o are, parcă întrebându-se, pe sine, “chiar am cuprins tot ce era de cuprins? Așa de ușor a fost?”. Uneori ne revoltăm, însă, împotriva lui, îl înfruntăm și căutăm să îl facem să plece. Iar el, văzându-ne împotrivirea, pare că își clatină întristat capul, spunând “Bine, plec…”. Apoi închide ochii, nu mai mișcă, nu mai respiră, nu mai clipește… Și dă senzația că dispare. Dar, fidel jocului său bolnav, mai deschide un ochi, mai mișcă o geană, pentru ca, brusc, să pornească să se zbuciume, cu un râs răscolitor. Și pare că se întinde peste toate, cu și mai mare forță, violent și neîndurător.

          În disperarea sa, fiecare va căuta să îi țină piept, căutând să îi opună toate antonimele posibile, apoi să caute, în grabă, un om, doi oameni, zece… De parcă și-ar spune că pustiul poate fi alungat de o armată, de parcă socializarea îl descurajează și îi taie din putere. Uităm, însă, că pustiul nu luptă niciodată împotriva tuturor, ci împotriva fiecăruia. Având în față zece oameni pustiul nu va căuta să domine mulțimea, va domina fiecare element al mulțumii. Nu va fi lupta a zece oameni împotriva pustiului, ci vor fi zece lupte ale pustiului, câștigate în fața a tot atâtor oameni.

           Poate fi înfrânt pustiul? Nu. Dar cea mai demnă luptă, cea mai crudă, este cea purtată cu armele lui. În care închizi ochii și taci. Îl lași să te cuprindă. Nu mai miști, nu mai respiri, nu mai clipești. Apoi, hohotind, să îți strigi disperarea… “Credeai că îmi este teamă să te simt?! Nu, sunt aici”!