31

          Ar spune unii că astăzi se vor deschide porțile iadului. O fi ceva adevăr și în superstiția asta, deși multora le poate fi greu să observe vreo diferență față de viața de zi cu zi. Povesteam cu cineva depre “Abisuri” și aminteam că ideea volumului mi-a venit însoțită de planul de a o lansa în preajma Halloweenului. Pentru că, oricât mi-am dorit, nu mi-am găsit cadența cu vreo poveste veselă de Crăciun, dar mi-au reușit aproape mereu poveștile mai întunecate. Chiar dacă s-au schimbat planificările, m-am gândit că nu ar strica o mică adăugire virtuală. Încă puțin până mâine, dacă, bineînțeles, supraviețuim demonilor.

Revenire la vechiul eu

          Mi-am spus la un moment dat că m-am înmuiat, că m-oi fi schimbat, că oi fi devenit altul. Oglinda, mincinoasă, mă arată acelaşi – cred că am ajuns la vârsta la care nu se observă că îmi trece timpul decât când mă voi ruina dintr-o dată. Citisem despre obsesiile unui scriitor pe care îl îndrăgesc în mod deosebit, unul care a murit înainte de a avea onoarea de a mă întâlni în vreo crâşmă. „Semănăm”, mi-am spus, “cu diferenţa că eu ascult muzică mai faină”. Nu mint, cine ştie ce trompetisme de salsa o fi ascultat bietul defunct. Mie la salsa mi se strepezesc dinţii, încep să îmi curgă ochii şi nici vorbă să dansez, mai degrabă mi-aş zbate ostentativ trupul ca să dovedesc că suntem unii care din cauza unei aşa torturi putem deveni epileptici.

         În rest, simţindu-mă în deplinătatea facultăţilor mintale, am scrutat întunericul de dincolo de conturul ferestrei. Nu ştiu cui am zâmbit. În mod ciudat, uneori îmi simt gândurile la locul lor.

Defulări

          Mi se întâmplă, cum li se întâmplă şi altora, să devin uneori un amalgam de sentimente; mă simt ca un recipient care se umple fără încetare până când, de la un punct, fie că vrea fie că nu, fie că trebuie fie că, dimpotrivă, nu trebuie, începe să reverse ceea ce îl umple. De multe ori mi-am spus că sentimentul cel mai potrivit să mă carcterizeze este ura. Poate pentru că ura şi îndârjirea care o însoţeşte este cea mai puternică motivaţie de care poate beneficia cineva. Negam puterea sentimentului opus, puterea iubirii, o făceam chiar cu teamă, imaginându-mă, de multe ori, slăbit, lipsit de vlagă, devenit masă amorfă visătoare capabilă doar să fantasmeze, nu să şi acţioneze.

        Undeva în adâncurile noastre, în întunericul în care încercăm să ne ascundem sufletul, avem datoria să ne înfruntăm mereu pe noi înşine; pe noi, cu toate temerile şi cu toate dorinţele noastre, cu toate înfrângerile şi cu toate victoriile, cu toate speranţele şi cu toate visele frânte din materia cărora am ajuns să ne compunem, ca proprii dumnezei, personalitatea. S-ar putea să conştientizăm cu surpriză că unele implozii de suflet se trăiesc în mod diferit.

        De multe ori îmi drenez sufletul cu acorduri pline de putere, chiar cu riscul de a răni urechile sensibile. Fiecare dintre noi are dreptul de a îşi alunga demonii în modurile pe care le consideră potrivite…

Metalul săptămânii

         Mereu am spus, nicio femeie nu se poate compara cu noaptea mea. Şi nu am minţit niciodată, pentru că de când am îmbrăţişat-o pe ea mi s-au întunecat privirile şi raţiunea şi gândurile. De multe ori nu mai îndrăznesc să o chem pe nume, o numesc doar Noapte. Şi uneori mi-o declar soră întru suferinţă şi plăcere.

Pentru că…

          Pentru că tu nu trăieşti sub spectrul ratării… Pentru că sufletul tău a rămas acelaşi… Pentru că iubirea ta a rămas la fel, ideală, nearsă, neconsumată. Pentru că trupul tău nu e carbonizat, pentru că nu poartă muşcăturile a zeci de fiare, pentru că nu a fost zgâriat de sute de unghii şi pentru că nu a căutat, în umbre, porţi secrete către torturile iadului. Poate de aceea…

          Sau poate pentru că unii oameni sunt animaţi de o anumită naivitate – una diferită de ceea ce s-ar denumi prostie – pentru că tu încă mai crezi în suflete pereche şi în iubiri fără sfârşit care se pot materializa după decenii întregi în care putrezesc sub pânze de păianjen…

          Pentru că tu nu compari orice pereche de ochi oprită asupra ta cu ai mei, pentru că mângâierile pe care le primeşti sunt oferite de bună voie şi primite de bună voie, nu sunt nicidecum dulciuri cu care ademeneşti în pat, la ora de culcare, copilul numit Orgoliu…

          Pentru că tu nu eşti mândră… pentru că tu, pentru iubire, eşti capabilă să te laşi călcată în picioare, pe când alţii sunt capabili să răstoarne, cu ura lor, munţi, să sape alte albii pentru ape scurse de mii de ani din inima timpului, pentru că…

          Pentru că tu nu mă urăşti aşa cum te urăsc eu, pentru că tu nu mă iubeşti aşa cum te iubesc eu, pentru că echilibrul tău, chiar şi năruit, este mai echilibrat decât orice stare de haos, de exagerare, de extremă, pe care eu aş numi-o echilibrare…

          Poate de aceea nu mi te pot scoate din cap, pentru că ştiu… pentru că ştiu că, dintre noi, tu eşti Dumnezeul iar eu îngerul căzut şi, ca în orice poveste de acest fel, Dumnezeul suferă în tăcere, pe când cel căzut arde, urlă, face spume la gură şi se prăbuşeşte. Se prăbuşeşte mereu, spre alte locuri, în alte umbre, în întunericuri din ce în ce mai dense, cuprins de braţe nevăzute, cu pieptul mângâiat şi cu inima smulsă fără milă. Oare aceasta este pedeapsa pentru cădere?! Pentru că eu nu îmi pot închipui alta. Nu poate să fie una mai dureroasă decât aceasta, decât să simţi căderea în cea mai aprigă înălţare, să simţi nimicnicia în orice descătuşare a trupului, să săruţi un piept şi să îţi doreşti să îţi odihneşti capul pe altul, să… să înţelegi ceea ce este cel mai greu de înţeles, că tu, care te cunoşteai, nu mai eşti tu – eşti altcineva…

          Dar să ştii… în lumea asta este nevoie de lacuri. Lacurile au o frumuseţe aparte, fie că pictează în doliu obraji, fie că seacă ochi sau îi încântă, fie că lasă adierea vreunei brize de vânt să le tulbure undele adormite sau doar zac, nemişcate. Şi dacă s-ar spune vreodată despre cineva că a pierit în valurile vreunui lac, e o minciună. Pentru că majoritatea, (şi nu poţi pieri tu în tine însuţi), mai devreme sau mai târziu, vor deveni lacuri, de sudoare, de singurătate, de lacrimi… Afară de cei condamnaţi să devină cenuşă.

 

Umbre

          În viața oricui se întâmplă ca oamenii să vină și să plece. Unii apar pentru a acoperi lipsa altora, alții pleacă pentru a face loc noilor veniți. În timp începi să te gândești cu nostalgie la câte unul, să încerci să redescoperi în negurile amintirii câte o figură sau câte o pereche de ochi. Îți amintești o replică și buzele îți sunt colorate de un zâmbet dulce-amar. Râzi, după ani, de lucruri sau de întâmplări care atunci când au luat naștere te-ar fi făcut să intri în pământ de rușine. Îi ierți pe cei care te-au supărat și, undeva, chiar dacă nu recunoști nici față de tine, ți-ai dori să revină acele momente, cu acei oameni. Talpa fiecăruia lasă urme mai superficiale sau mai adânci pe calea acum bătătorită pe care o numești suflet. Și îi păstrezi pe cei mai mulți, dacă nu pe toți, ca pe niște umbre puse în dezordine într-un sertar cu amintiri.

          Dar alteori se întâmplă să plece cineva, și această plecare să doară atât de tare încât nu cea care pleacă devine o amintire, ci tu. Iar ea rămâne pentru totdeauna vie, timpul nu o poate transforma în praf… Cea plecată nu îți va da pace, absența ei te va sugruma, te va lăsa fără aer, fără lacrimi și fără putere. Expresia feței ți se va schimba, licărele ochilor vor începe să pălească și, în timp, vei deveni chiar tu o umbră. Într-o dimineață întunecată te vei trezi și te vei simți imaterial, plutitor. Vei crede că în sfârșit a sosit clipa, clipa la care speri de secole, clipa care aduce uitarea, vindecarea rănilor și zâmbetul cândva radios. Vei fugi cu respirația întretăiată la oglindă. Și ai să vezi un zâmbet sfâșiat pe buzele unei umbre. Umbra a ceea ce erai o dată, o altă umbră de pe tărâmul care le aparține.