De multe ori mi se întâmpla să vreau să mă aşez în genunchi şi să sărut o palmă de pământ călcată cu nepăsare în picioare de paşii altora. Îmi amintesc mirosul aspru de iarnă, noaptea rece şi trăirile auditive. Glasurile, vorba, modulaţiile vocilor, liniştea şi chiar ninsoarea. Dacă cineva ascultă cu suficientă atenţie, poate să audă cum ninge. Timpul şi spaţiul, deşi de prea multe ori mi se păreau nedefinite sunt, în realitate, finite. Atunci când ochii nu mai ajută rămâne memoria şi, poate, auzul. Auzul unei călătorii deloc iniţiatice, în pântecele unui ţinut în care inimile pulsează chiar şi atunci când nu mai au putere să bată. De multe ori mă întreb, ce înseamnă, de fapt, magia? De cele mai multe ori îmi şi răspund. Alteori doar tac şi ascult.
O iubesc aşa cum în uniunea lor la adăpostul orizontului cerul iubeşte pământul, iar ea mă mângâie aşa cum un val înspumat mângâie, tandru-şoptitor, un fir de nisip. Până şi ochii ni se potrivesc unii în alţii, asortându-se. În sufletul ei mi-am găsit adăpostul şi refugiul, şi mereu, când nu puteam dormi noaptea, s-a aşezat lângă mine, să îmi şoptească, să îmi cânte. Mereu despre iubire şi despre forma ei ideală.
Este o minciună titlul, pentru că nu ştiu nimic despre esenţa lumânării. Orice ardere, mereu, are o esenţă diferită, chiar dacă scopul ei, al arderii, este comun. Este o ciudăţenie lumânarea, mai puţin esenţa ei, care poate să fie duală sau multiplă, sau multiplicată, inflamată şi neînţeleasă. Lumânarea este şi ea, ca bradul, ca iubirea, însoţitoare la bine şi la rău, şi-n viaţă şi în moarte.
Dar nu aş putea să spun care este esenţa, nici cea a vieţii – poate moartea, nici cea a morţii – însăşi viaţa, pentru că ambele ard atât de mocnit una într-alta încât mie, cel puţin, îmi vine greu să fac vreo diferenţă.
Iar lumânarea, indiferent de esenţa ei, nu înseamă altceva decât lumină şi, însemnând lumină, bucurie. Pentru că, dacă există oameni care să creadă că viaţa nu are un scop sau vreun sens, înseamnă că există lumânări care ard degeaba, fără vreo esenţă. Pe de altă parte, fiecare îşi află scopul la vremea lui, aşa cum lumânarea se aprinde ca să ardă atunci când îi vine vremea…
Se vor aprinde brazii – unii s-au aprins deja. Şi aşa cum bradul însoţeşte şi în tristeţe şi în bucurie, lumânarea nu este altceva decât încununarea în lumină a unei mergeri mai departe. Aşa ar trebui, să se aprindă-n suflet flăcări ce pâlpâie până se sting fumegătoare până la naşterea unei noi speranţe, ca însoţitori ai noului, ai vieţii şi ca far călăuzitor.
O lumânare este o viaţă, este un om. Şi ardem toţi, cu flacără mai mare sau mai mică, în funcţie de aluatul pe care îl avem la dispoziţie pentru a ne alimenta flăcările.
Să ardeţi în suflet speranţă. Deşi, mai important decât s-o ardeţi, este să o aprindeţi. Şi atâta timp cât se aprinde, cui îi mai pasă de esenţa lumânării?! Măcar în aceste zile…
Este ciudat cum fericirea vine, uneori, de unde nici nu te aştepţi. Nu din colţurile unui suflet în care a fost căutată cu obstinaţie, cu încăpăţânare, ci din braţe necunoscute, din şoapte nemaiuzite. Părul ei blond şi mătăsos, ochii albaştri şi limpezi, buzele pline, tenul alb al feţei străjuite de sprâncene subţiri şi de gene lungi întoarse în sus, ea, întreagă, era izvor de fericire.
Pare ciudat… porniţi pe unele drumuri este foarte posibil să ne dăm seama că nu mai ştim ce căutăm. Pentru că, plecând în căutarea fericirii am înţeles că îmi doream doar uitarea. Dorindu-mi uitarea, mi-am dat seama că îmi scotocesc lumea după un colţ de fericire. „Poate fericirea înseamnă uitare”, mi-am spus, înainte de a mă prăbuşi în braţele ei. S-a oprit şi ea, noaptea, şi am simţit că nu mai aveam nimic de cerut…
Nevermore 