Absurd, poate…

          Nici nu ştiu care este păcatul mai mare, să renunţi la propria voinţă, sau să cauţi să o impui cu tot dinadinsul. Mereu am dispreţuit îngerii considerându-i apariţii amorfe, lipsite de cel mai important lucru dintre toate – propriul spirit. Dar uneori dispreţuiesc demonii, fiinţe perfect libere condamnate să fie strivite sub povara propriei libertăţi. Ambii, îngeri şi demoni, sclavi ai propriei neputinţe – dar soarta demonilor este, nu ştiu cum se face, mereu mai cruntă.

Neputinţă

          Trăiesc vulgar printre rămăşiţe de suflet şi cioburi de vise fărâmate de acţiuni impulsive pe care le numesc, într-un cuvânt, soartă. Am uitat cum este să pun amintiri palide cap la cap şi să încerc să le păstrez într-un întreg care să îmi rămână, dacă nu în suflet, măcar ca o poveste a altcuiva. Nu mai pot.

          Mă ascund mereu în spatele unui fatidic şi rezolut “aşa trebuia să fie”, mă scuz că nu pot întoarce timpul şi că nimic nu mai poate să fie schimbat. Susţin cu tărie că vasul spart, chiar dacă este lipit, nu mai are nici aceeaşi valoare, nici aceeaşi rezistenţă ca atunci când era întreg. Uit, însă, că nimicul acesta în care mă zbat s-a născut dintr-un ne-nimic, un ne-nimic care a luat naştere dintr-o privire, dintr-o mângâiere, dintr-un sărut… din nimic.

          Trăiesc comod şi vulgar, şi chiar m-am obişnuit să mă privesc în oglindă, spunându-mi că ceea ce a fost nu poate să mai fie altfel. Poate din lene, poate din realism… aşa mi se pare acum, cursul unui râu poate să fie schimbat mai uşor decât cursul unei istorii.

Umbre

          În viața oricui se întâmplă ca oamenii să vină și să plece. Unii apar pentru a acoperi lipsa altora, alții pleacă pentru a face loc noilor veniți. În timp începi să te gândești cu nostalgie la câte unul, să încerci să redescoperi în negurile amintirii câte o figură sau câte o pereche de ochi. Îți amintești o replică și buzele îți sunt colorate de un zâmbet dulce-amar. Râzi, după ani, de lucruri sau de întâmplări care atunci când au luat naștere te-ar fi făcut să intri în pământ de rușine. Îi ierți pe cei care te-au supărat și, undeva, chiar dacă nu recunoști nici față de tine, ți-ai dori să revină acele momente, cu acei oameni. Talpa fiecăruia lasă urme mai superficiale sau mai adânci pe calea acum bătătorită pe care o numești suflet. Și îi păstrezi pe cei mai mulți, dacă nu pe toți, ca pe niște umbre puse în dezordine într-un sertar cu amintiri.

          Dar alteori se întâmplă să plece cineva, și această plecare să doară atât de tare încât nu cea care pleacă devine o amintire, ci tu. Iar ea rămâne pentru totdeauna vie, timpul nu o poate transforma în praf… Cea plecată nu îți va da pace, absența ei te va sugruma, te va lăsa fără aer, fără lacrimi și fără putere. Expresia feței ți se va schimba, licărele ochilor vor începe să pălească și, în timp, vei deveni chiar tu o umbră. Într-o dimineață întunecată te vei trezi și te vei simți imaterial, plutitor. Vei crede că în sfârșit a sosit clipa, clipa la care speri de secole, clipa care aduce uitarea, vindecarea rănilor și zâmbetul cândva radios. Vei fugi cu respirația întretăiată la oglindă. Și ai să vezi un zâmbet sfâșiat pe buzele unei umbre. Umbra a ceea ce erai o dată, o altă umbră de pe tărâmul care le aparține.

Exil

Mi-au spus să plec, să îmi caut norocul în lume. Mi-au lăudat potențialul și mi-au deplâns risipirea dacă aș rămâne acasă. Nu am vrut să plec, dar au căutat să mă alunge prin atitudinea lor binevoitoare. Am lăsat totul în urmă, mi-am luat bagajul minuscul și am pornit-o spre zările în spatele cărora nu am vrut niciodată să aflu ce se ascunde. Am străbătut dealurile copilăriei până departe, la poalele munților, și de acolo, făcându-mi curaj, am început să urc pe cărarea vieții. În față mi se deschideau lumi noi, locuite de oameni diferiți, unii grăbiți într-o alergare nebună, alții prăbușiți pe marginea drumului.

Am văzut în căutările mele răni groaznice, victime atacate în toiul nopții, jefuite de puritatea sufletului, de încrederea în bunătate și în frumos. Am văzut chipuri schimonosite de hohote demente, în care se citea plăcerea de a distruge, de a răpi speranța, de a devora visurile făurite de alții. De multe ori am vrut să mă întorc, să renunț la idealurile mele, la încurajările celor care avuseseră ticăloșia să trăiască prin succesul pe care mi-l prevedeau. Dar de fiecare dată le revedeam ochii înlăcrimați și reproșurile rostite de buze tăcute. “Ne-ai păcălit, ne-ai făcut să credem în tine… dar și tu ești ca noi”. Atunci îmi strângeam toate forțele, îmi adunam în piept amintirile și porneam mai departe, tot mai departe. Am sângerat în cale, am plâns, am ars de dor… dar am refuzat să mor fără să revăd, măcar încă o dată, locurile care îmi sunt dragi. Am acumulat ura în sufletul meu, i-am învinovățit pentru dezastrele mele pe cei care m-au aruncat în exil, dar mi-am continuat drumul neomenesc, calea inițiatică înspre moartea nevinovăției.

Am oprit să privesc în urmă la noroaiele prin care am trecut, la mocirlele din care am scăpat, la cerurile negre care și-au abătut mânia nejustificată asupra mea. Nejustificată… de atâtea ori le-am sfidat nepăsarea, de atâtea ori le-am amenințat cu pumnul scuipându-mi sângele pe divinitatea lor. Un sânge în care ardeau patimile care mi-ar fi rămas necunoscute dacă nu aș fi plecat niciodată. Am găsit o oglindă în care mă privesc de fiecare dată, cu ochii triști și încercănați, cu cicatrici care îmi brăzdează sufletul, cu semnul pierzaniei înscris în frunte. M-am pierdut oare pe drum? Sau doar am pierdut? A rămas doar dorul, dorul după verdele pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri, doar acolo. După florile care îmi zâmbeau, după iarba care îmi șoptea numele invitându-mă să mă întind între firele ei, după focul viselor care ardea mocnit și blând.  Nici atât nu mi-a rămas… a rămas doar fumul. Fumul încă unui suflet ars pe rugul exilului.

....

Călătorie în timp

Mi-aș dori ca azi să fie ieri. Și ieri mâine. Și mâine să fie azi. Să am acum tot ceea ce am pierdut. Să mă debarasez de toate regretele, de amintirile care mă trezesc noaptea. Mi-aș dori să se strângă toate în prezent, să le pot retrăi, să schimb ce ar trebui schimbat. Să evit durerile inutile, să transform momentele în care îmi e rușine de mine în acțiuni pentru care să fiu mândru. Să îmi pot folosi experiența acumulată, rațiunea, care abia acum, după mult timp, îmi spune unde am greșit și cu ce. Dacă azi ar fi ieri! M-aș trezi dimineața conștient că astăzi voi împlânta un pumnal în inima cuiva… Și după ce nu o voi face voi ști că trebuie să mă feresc de pumnalele îndreptate spre inima mea. Dacă azi ar fi ieri aș rechema din adâncurile memoriei chipurile întristate, brăzdate de șiroaie de lacrimi. Cu gesturi gingașe aș șterge urmele suferințelor încercând să le readuc zâmbetul. Aș reuși. Apoi, obosit, mi-aș așeza capul pe pernă și aș dormi, mult. Aș zâmbi, fantomele nu m-ar mai chinui, nici disperarea, nici remușcările. Totul ar fi altfel. M-aș trezi ieri și aș porni povestea vieții mele cu senzațiile de deja-vu și cu conștiința a tot ce trebuie să fac, a tot ce trebuie să nu fac. Ar fi obositor, sunt atât de multe… Dar seara aș ajunge istovit în fața patului meu mulțumit că viața mea a luat altă turnură, lipsită de regrete și de suferințe. Aș adormi din nou și m-aș trezi azi. Fără umbrele întunecate ale trecutului, pur, curat și perfect. Cu ochi senini, cu zâmbetul larg. Dacă aș vedea suferința nu aș recunoaște-o. Nu aș saluta-o ci aș trece cu pas vesel pe lângă ea. Doar lacrimile cerului mi-ar fi cunoscute, și în puritatea mea m-aș plimba neostenit printre picurii de ploaie, fericiți că îmi pot săruta trupul. În acea stare nu m-ar evita nimeni și nu aș evita pe nimeni. Gândurile mele ar fi din nou nesăbuite, s-ar avânta ca Icar peste necuprinsul apelor. Naivitatea s-ar așeza pe umărul meu învelindu-mă cu aura ei fermecată. Visarea m-ar purta cu viteză nebănuită în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, picurându-mă în sufletul tuturor. Toți m-ar iubi pentru ceea ce aș fi, esența pură a tot ce mi-am dorit să fiu.

Dar dacă azi ar fi ieri… și ieri mâine… și mâine astăzi… eu nu voi mai fi eu.