Sociale

          De la Rammstein am avut aproape mereu impresia că ştiu la ce să mă aştept. Surprinzător, însă, este că nu ştiam la ce să nu mă aştept. Cât despre Germania, mă gândesc că, totuşi, nu şi-or schimba imnul, chiar dacă sugestia de a îl citi pe Kant o găsesc utilă pentru mulţi!

Principiu şi doctrină

          În romanul lui Zola, “Munca”, era un fragment care unora le stârneşte râsul, altora nostalgii: “Dreapta şi fericita societate de mâine nu este decât în reorganizarea muncii, care singură va permite o împărţire echitabilă a bogăţiilor”.

          Aş prefera să nu fiu întrebat care muncă. Chiar dacă unora mai înaintaţi în vârstă fragmentul respectiv, rostit cu tonul şi intonaţia potrivite, le poate provoca un gol în stomac, mă întreb dacă nu cumva este cel mai potrivit dicton pentru mişcarea, dacă nu politică, măcar po-pulistă care se intitulează, cu deosebită importanţă, PSD.

          Propun să nu dezgropăm morţi şi nici să nu pornim cu lanterna în căutarea originilor respectivului partid. De asemenea, nu are rost să căutăm nici originile persoanelor care fac parte din mişcarea sus-amintită, pentru a nu fi învinovăţiţi că ne luăm de mamele oamenilor cu oarecare importanţă din ţara asta. Cel mai bine, aşa am învăţat pe vremea când cu onor îmi desfăşuram activitatea pentru care mă pregătisem, este să facem strictă referire la fapte, fără a căuta să enervăm adversarii cu diferite înţepături, ironii sau chiar mitocănii.

          Punând botniţă mitocanului din mine îmi voi permite doar să arăt cu degetul. Ce? Cred că niciun om întreg la cap nu ştie ce să arate mai întâi cu degetul. Poate faptul că România este, într-adevăr, ţara tuturor posibilităţilor. A fost o vreme când, cel puţin eu, simţindu-mi cuţitul la os, am mâncat carte pe pâine. Deh… mama nu avea bani să îmi cumpere BAC-ul, şi, chiar dacă avea, nu cred că aş fi putut-o convinge. Dacă nu îl luam din prima şi-ar fi pus încrederea în mine, sigură că aş fi reuşit din a doua încercare. Pe vremea mea nu era soluţia unei a treia sesiuni de bacalaureat, aşa cum s-a propus în ţara asta, acum aproximativ două săptămâni, deci, dacă nici a doua încercare nu ar fi fost cu succes, mi se spunea “La anu’ ”… Nu, fără “şi la mulţi ani!”, pentru că speranţa moare ultima.

          Ce mi s-a părut uimitor, totuşi, şi demn de acest tărâm care în minunăţia sa depăşeşte cu mult ţara lui Oz, este că proiectul privind a treia sesiune de bacalaureat a fost înlocuit cu o idee de departe mult mai năstruşnică – posibilitatea înscrierii la facultate chiar şi pentru cei care nu au reuşit să îşi obţină acel şase amărât rămas ca barem minim, probabil, de pe vremea în care Zola îşi scria “Munca”.

          După ce au stârnit hohote de râs şi priviri mai mult sau mai puţin încruntate, adică, fie cu cel puţin o sprânceană ridicată, fie cu cel puţin una coborâtă, epigonii comunismului adevărat, poate chiar a celui cu faţă umană, pesediştii, încearcă să dreagă busuiocul dezicându-se, din păcate pentru ei doar în parte şi neconvingător, de proiectul de lege propus. Foarte rău, de altfel!

          Foarte rău, pentru că lipsa unei coloane vertebrale atrage după sine, automat, statutul de nevertebrată. Statut pe care, e la fel de normal să o recunoaştem, partidul la care facem referire l-a avut mereu. Ideal mi se pare ca, acţionând în vechiul spirit caracteristic, gruparea care se chinuie de ceva vreme să ajungă nestemata din fruntea ţării să promită, pe ascuns, diplome provizorii de BAC fiecăruia din cele 100.000 de capete vită furajeră incapabilă să obţină Sfântul Şase. Provizorie, dară, cu posibilitatea retragerii ei dacă se constată că votul pus în urnă, atunci când va fi cazul, nu este acordat aşa cum trebuie. Aşa cum trebuie, da, dar nu neapărat în mod valid şi liber exprimat, nu?!

          Ceea ce nu înţeleg este de ce pesediştii, pe lângă realizarea pe care o au în mod constant, aceea de a se face de râs, mai caută să îşi treacă în palmares încă una care pe tătucul Stalin l-ar face să se ia cu mâinile de cap. Şi pe Zola să se enerveze la culme, simţindu-se contrazis. De ce să nu ne îndreptăm cu pas vioi spre “fericita societate de mâine”? Pentru că respectivul proiect de lege nu poate fi altceva decât o reorganizare a muncii. Unii învaţă să ia BAC-ul şi, inteligenţi fiind, nu se mai prezintă la vot, iar alţii votează ca să îl ia. Nu cumva ar fi, şi asta, o diviziune a muncii pe deplin echitabilă, dragi tovarăşi şi pretini?

În trend: despre fotbal şi curve

          Aseară trebuia să fie o seară frumoasă. Echipele româneşti păreau să aibă şanse mari să ne facă mândri. Nu ştiu dacă să ne facă mândri că suntem români, poate doar mândri. Mi-a pierit sângele din obraji când un dobitoc, de la o masă alăturată, s-a bucurat la al doilea gol primit de rapidişti. Sau poate nu era român, poate era doar pui de curvă română care se vânduse, cum se obişnuieşte, ieftin, vreunui olandez. Culmea să fi fost olandezul din Eindhoven!

          Să nu fiu înţeles greşit, cunosc foarte bine realităţile. O curvă nu este neapărat prostituată, la fel cum o prostituată nu este neapărat curvă. Îmi şi vine să râd amintindu-mi, cândva unele persoane mă învinovăţeau că sunt curvă. Doar că băiatul meu, chiar dacă nu îl am, cel puţin nu încă, ar fi avut bunul simţ să nu se bucure că o echipă românească este învinsă într-o competiţie internaţională.

          Nu ştiu, nu îndrăznesc să mă pronunţ – au făcut-o sârbii mai bine, spunând “curva rumeno”. Ceea ce mă face, automat, curvă. Exact aşa cum îmi spuneau acele persoane amintite mai sus. Ceea ce este trist, totuşi, nu este faptul că suntem curve, ci acela că suntem luaţi în râs. Nimeni nu interzice unei prostituate să aibă demnitatea ei, aşa cum o fi, ştirbită sau nebăgată în seamă de oameni banali care bagatelizează totul. Dacă îţi vinzi trupul nu înseamnă că îţi vinzi şi sufletul! Pe când invers…

          Habar nu am ce vreau să spun în această senzaţie de dezamăgire care mă încearcă. Aveam aşteptări mai mari, şi berile pe care le-am consumat privind penibilul nu al echipelor româneşti, ci al mentalităţii naţionale, accentuează această stare care pare că nu vrea să îmi dea pace. Cât ar trebui să mai suportăm penibilul mentalităţii româneşti în sine, aceea care impune aplecarea capului în faţa oricărei injurii, a oricărei batjocuri, aceea care nu permite nimănui să îi bată obrazul nesimţitului care afirma că „aşa le trebuie “ţiganilor” „, să ia căruţa de goluri în Europa. De fapt, dacă îmi permite cineva să mă laud, poate că tocmai acest gest pe care mi-am dorit să îl fac este diferit de mentalitatea românească. Aceea care ne transformă din oameni în sclavi repeziţi oriunde peste hotarele ţării, în speranţa aflării vreunui câine cu colac în coadă sau, destul de puţin probabil, a unei vieţi decente.

          Într-un fel, i-aş mulţumi respectivei mentalităţii româneşti, pentru că, făcând un fel de medie, nu se poate să nu observăm că peste hotare ne-au plecat vârfurile şi scursurile. Ceilalţi, cei de mijloc, sau cei neloviţi de mirajul străinătăţii au rămas. Dar au rămas într-o ţară curăţată în mare parte de putregai. Mă refer la putregaiul social, pentru că cel psihic, mental, a rămas, mai gros ca praful de două degete aşezat în linişte pe rafturile nefolosite ale unei bibilioteci. Irelevant!

          Ce vroiam să spun? Că începe să îmi fie silă de mine. Pe vremuri sărbătoream 1 decembrie şi îmi terorizam vecinii cu Furdui Iancu şi cu muzică patriotică. Pe vremuri aveam drapelul atârnat de perete şi, atunci când îl dădeam jos ca să îl spăl, îl înlocuiam cu un altul, pentru că nu se putea să lipsească. Pe vremuri eram un naiv care spera în redresarea României, în reconstrucţia ei, într-o viaţă nu neapărat mai bună, dar mai liniştită într-un spaţiu geografic căruia nu puteam să nu simt că îi aparţin. Poate  într-adevăr sunt o curvă… Pentru că încrederea nici măcar nu mi se mai clatină, având în vedere că nu mai există. Pentru că scopurile îmi scuză mijloacele şi pentru că patriotismul meu este sufocat de complexul de a fi român.

          Nu cu mult timp în urmă am ieşit în mahalaua care se numeşte, pompos, Centrul Istoric al Bucureştiului. Aşa o fi, nu spune nimeni… În acel loc am avut plăcerea de a demonstra unor tinere occidentale că noi, românii, nu suntem atât de jos precum suntem consideraţi. Noi, cei de aici, nu cei care ne fac de râs pe oriunde s-ar duce. Dar mândria pe care am simţit-o atunci s-a stins aseară. Pentru că aşa am impresia acum, că suntem blestemaţi cumva, că suntem sortiţi să nu fim altceva decât un popor de hoţi şi de curve. De curve plecate în Italia, în Germania sau în Spania. Şi de hoţi. Hoţi care ne furăm unii altora mândria naţională bucurându-ne când echipele româneşti sun învinse de trupe de mercenari încropite pe alte meleaguri.

Dezumanizarea umanităţii

          Se poate spune că limbajul s-a născut în urma unei legături oarecum întâmplătoare între un sentiment şi un sunet corespunzător, datorită unei anumite intonaţii a vocii asociate respectivului sentiment. Scrisul, în schimb, este mult mai tânăr decât limbajul, având în vedere că are o vârstă de doar 30.000 de ani. Adevărat, de-a lungul timpului, scrierea a străbătut, succesiv, stadiul pictogramelor preistorice, al ideogramelor chinezeşti şi egiptene, ajungând, într-un final, la alfabetul silabic al fenicienilor.

          Nu mai departe de câteva zile citeam pe undeva că americanii renunţă la scrisul de mână. “Timpul alocat scrisului de mână ar putea fi utilizat în mod mai productiv”, aşa ar suna, se pare, opinia unui psiholog american. Este suficient, pentru un copil de unsprezece ani, “să demonstreze o stăpânire suficientă a tastelor, pentru a tasta cel puţin trei pagini într-o singură sesiune”. Probabil se impune să strigăm “Scrisul e mort! Trăiască scrisul!”. De fapt, tastatul…

          Există oameni care deja îmi atribuie titlul (şi statutul) de scriitor, dar ipotetica, eventuala moarte a scrisului nu mă înspăimântă. Încep să mă tem, însă… să mă întreb cu strângere de inimă încotro ne îndreptăm. Pentru că, din ce în ce mai des, umanitatea dă semne de dezumanizare.