Oamenii? Niște mincinoși. Toți. Deși îl declară, nu știu nici măcar să își urmărească propriul bine. Și când nu sunt în stare să îl atingă, în loc să se victimizeze, caută să se transforme în eroi. “Mă sacrific pentru că iubesc prea mult ca să împovărez pe cineva”. Celor care au un singur punct de vedere le-aș striga un singur lucru: “Tâmpiților”!
Băusem un pahar cu cineva care se lăuda că tocmai își pusese dinții. Dar un filosof – român, culmea! – spunea că cei mai mari dușmani ai omului sunt dinții. Și. aș adăuga eu, prostia. Și lipsa de sentiment. Și nevoia de a se pune în genunchi.
În societatea de azi se afirmă că, scuzată-mi fie cacofonia oarecum evitată, comunicarea e totul. În graniţele comunicării, cică, nu s-ar înscrie doar autiştii. Nu spun că asemenea afirmaţii m-ar face să mă simt un handicapat emoţional (termenul e politically correct!), ar fi o minciună. Doar că, aşa cum sunt eu, cu bune şi cu rele, m-am gândit că oricât ai comunica zborul e mai plăcut. Pentru că punctul întotdeauna te lasă gol pe dinăuntru. Şi doar aşa, că dincolo de diverse mizde am avut bucuria să văd Sonata Arctica live acum nişte ani, mă bucur cu ceva întârziere de cel mai recent album. Că doar nu ne lăudăm cu nimicuri!
Mi-am amintit că, răsfoind ceea ce în România se numeşte „presă”, am văzut, printre alte feluri de aberaţii, o declaraţie făcută de o persoană mondenă din străinătate – spre deosebire de noi, în lumea mondenă din străinătate nu sunt numai cimpanzei. Poate ar trebui să redau măcar ideea ei, dacă nu declaraţia în sine, deşi mai degrabă îmi vine să mă concentrez asupra gândului provocat. Există oameni care la vârste mijlocii se simt mai aproape de ei decât la vârstele la care ne construim cultul propriei personalităţi. Nu, nu trebuie să mă înţeleagă nimeni – m-am întrebat dacă acum mi-aş mai dori să mi se facă portretul. Concluzia mi-a fost că urâţenia stă în lume, nu în noi; în noi doar ajunge să se reflecte. Şi eu, care îmi iubeam oglinda!
Într-o zi mi-am amintit de toate scrisorile pe care nu le-am scris şi mi-am promis că nu se va mai întâmpla; că fiecare clipă importantă îşi va primi zâmbet şi suflare şi fiecare persoană care contează, scrisoarea, indiferent ce va conţine ea. “Şi cei care nu mai contează”? mă întreba o voce şoptită şi insistentă. “Cei care nu mai contează vor rămâne nescrişi”!
Ca să mă încurajez îmi spun: “Sunt unii care afirmă că scriitorii sunt scriitori pentru că nu sunt buni la altceva”. Adevărul este că nu mă pricep; nu mă pricep să vând, nu mă pricep să mă vând. Pentru o idee fixă, însă, una în care să cred, aş merge gratis până în pânzele albe. O idee în care să cred… Şi nu numai că nu mă pricep să mă vând, nu mă pricep nici să mă promovez. Este bine, însă, că există oameni care să creadă în mine şi care să îmi facă unele cadouri. Mulţumesc, Prietene!
După o zi întreagă de stat la cafele, la răcoritoare, de plimbări şi de admirat oraşul, sâmbăta părea o zi petrecută într-un mod foarte plăcut chiar înainte de ora la care trebuiau să înceapă concertele. Bineînţeles, al doilea act ARTmania nu a fost altceva decât cireaşa de pe tort…
Seara a început cu Republica – trupă de alternativ din discografia căreia, oricât de mult m-am străduit, nu am reuşit să îmi amintesc mai mult de două piese. Ştiind însă la ce să mă aştept, am fost chiar plăcut surprins de un recital antrenant care a culminat cu celebra “Ready to go”. În ansamblu, publicul, destul de numeros încă de la începutul concertului, a avut parte de un “aperitiv plăcut” înainte de ceea ce numesc acum piesa de rezistenţă a întregului festival.
Deşi nu mă aşteptam ca Sonata Arctica să cânte mai bine decât Helloween, semnele au apărut încă de la prima piesă cu care finlandezii au electrizat publicul şi au pus, definitiv, stăpânire pe el: “Flag in the ground”. Deşi tineri, având în vedere că au în spate o istorie de numai aproximativ cincisprezece ani, băieţii de la Sonata au continuat să încânte cu “Blinded no more”, “Juliet”, “Last drop falls” şi “Victoria’s Secret”. Când a început “Paid in full” nu m-am putut opri să nu mă minunez cât de ieftin mi se părea biletul pentru a asista la o asemenea prestaţie impresionantă. Toni Kakko, solistul Sonatei a interacţionat perfect cu publicul, fiind chiar şi el uimit (eu îl cred!) de succesul de care se bucură trupa în rândurile publicului român.
Uimitor, pentru mine, a fost să “revăd” un fan Sonata Arctica mai apropiat de vârsta venerabilităţii decât cea la care prezenţa la festivaluri rock reprezintă o adevărată descătuşare. În extrema cealaltă, nu m-am putut să nu remarc copii de 6-7 ani purtând tricouri cu Nightwish, lucru care mi-a dat speranţe că există un viitor şi pentru publicul ascultător de muzică bună din ţara asta.
Întunericul se lăsase peste un public incandescent care cânta dimpreună cu finlandezii de pe scenă. O lună rotundă, galbenă, străjuită de nori întunecaţi îşi revărsa razele argintii peste Piaţa Mare, aşteptând apropiatul sfârşit al recitalului. Atunci, însă, s-a dezlănţuit isteria. Atrăgând atenţia asupra magiei nopţii, asupra lunii, Kakko a început să cânte una din cele mai bune piese de pe Ecliptica – Full Moon. În uralele unui public cucerit definitiv, Sonata Arctica a părăsit scena pentru a reveni la un bis de nu mai puţin de patru piese, dar, în cele din urmă, totul s-a pierdut în noaptea străpunsă de aplauze furtunoase.
Sub impresia creată de Sonata, în ochii mei Lacuna Coil a cântărit mult mai puţin. O trupă italiană nu poate să fie alăturată uneia finlandeze – cel puţin, în materie de metal. Nu mă pot opri, însă, să nu remarc prestaţia fantastică a Cristinei Scabbia (vocalista Lacunei), prea puţin trasă în jos de prezenţa celui de-al doilea vocal, al cărui nume nu merită menţionat. Ca să nu fiu învinovăţit cădau curs unei prejudecăţi personale privind poporul italian, pot spune că Lacuna a făcut un show bun, reuşind să încălzească şi mai mult publicul. Dar nu pot să nu îmi pun problema dacă, nu cumva, starea de efervescenţă a spectatorilor nu se datora în mare parte impresiei lăsate de Sonata Arctica.
Puţin înainte de miezul nopţii, după promisiunea Cristinei că Lacuna Coil va reveni curând în România, ARTmania şi-a stins definitiv reflectoarele pentru anul 2011. În urmă au rămas amintiri plăcute, mulţumirea şi, de ce nu?, mândria că şi în România se pot organiza festivaluri rock cu succes garantat.
Nevermore 