Dintr-o noapte de toamnă

          Scriam. Nu mai scrisesem de mult, de ani de zile. A fost o vreme când aveam impresia că aş avea o oarecare valoare, mai mult sau mai puţin contestabilă, şi dacă eram cine ştie ce idiot visător probabil mi-aş fi făurit un vis pentru care aş fi fost capabil să mă risipesc în mod continuu. Noroc cu soarta, că m-a împins pe alte drumuri şi m-a salvat de boala scrisului – aşa am auzit că îi spun unii, „boală”. Cum însă suntem feriţi de unele boli doar, nu de toate, una care s-a lipit de mine m-a împins nu în braţele visului naiv, ci la uşa unui specialist care mi-a recomandat să încep să ţin un jurnal. Nu ştiu de ce, nu ştiu ce îşi închipuie că aş putea descoperi printr-o asemenea practică; dacă ar fi după mine, decât un jurnal personal, aş prefera să ţin un jurnal de încasări şi plăţi. Poate chiar unul de încasări fără plăţi, dacă tot este vremea viselor.

          Îmi luasem hârtiile şi pixul şi abia scrisesem câteva rânduri când, deodată, mi s-a părut că aud un scâncet. M-am smuls din gânduri, dintre litere, mi-am încordat auzul căutând să disting ceea ce auzisem. Chiar m-a trecut un fior de care aş fi râs dacă nu eram atât de concentrat – am mai auzit eu de unu‘ căruia i s-a părut că aude zgomote pe la ferestre sau uşi şi sfârşise prin a striga „Take thy beak from out my heart!” Am prins ceva curaj, am deschis fereastra şi am privit afară. Nimic, doar ploaie. Aş fi strigat, dar nu am făcut-o de teamă că s-ar putea să primesc răspuns. Am tăcut şi m-am închis înapoi, în mine. Şi totuşi, parcă într-un concert sumbru de scâncete mi s-au dezlănţuit rânduri pe care nu mi-am dorit niciodată se le scriu, nici măcar nu mă simţeam capabil să o fac. Se făcuse aproape dimineaţă şi îmi notasem, printre alte întrebări fără răspuns – aş întreba, dar nu o fac de teamă că aş primi răspuns – dacă nu cumva este posibil să scâncească cerul. Sau ploaia. Sau stropul de ploaie. Nu, stropul de ploaie nu, el este o biată lacrimă, şi lacrimile nu scâncesc niciodată.

Reclame

Spaime

          Uneori mă tem că mă vor părăsi cuvintele şi mă vor lipsi de prezenţa lor cine ştie câtă vreme, în care nu voi mai putea face altceva decât să mă zvârcolesc în mine, căutându-mi, ca decapitat, inspiraţia prin buzunarele pieptului.

 

Spaime

          Într-o noapte mi s-a părut înspăimântător să îmi privesc oglinda – parcă se revoltase împotriva mea şi încerca să mă răstoarne din locul pe care mi-l alesesem. Cum mă privea şi ea, reflectându-mă, mi se părea că îmi vorbeşte: „de ce le mor oamenilor scânteile, ştii? Află, până nu îţi va fi prea târziu”.

Spaime

          Mi se întâmplă să revin mereu, obsesiv, la obsesiile mele; de fapt, ajung să mă întreb dacă obsesia nu poate să devină ea însăşi o obsesie. În mod ciudat, în unele momente simt nevoia să am obsesii – indiferent de care, de orice natură, doar să am ceva de care să mă agăţ, ceva care să mă macine, care să mă urmărească. Au fost vremuri în care priveam întunericul şi mă înspăimântam de el. Au fost ani în care mă înspăimânta lumina zilei. Au fost clipe care nu mai vroiau să treacă şi ani care s-au dus ca orele. Mă obsedează, trebuie. Mă obsedează inclusiv cuvintele, acestea care nu vor să iasă, cele care îşi capătă formă grafică mincinoasă; şoaptele! Până şi şoaptele mă obsedează, şi absenţa lor, şi zborul, al lor şi al gândului, dincolo de prea departe, dar prea slabe ca să transforme totul în aproape. Mă obsedează neputinţa – neputinţa de a rămâne eu, neputinţa de a păstra tot ce este în jurul meu. Este imposibil să treci printr-un mediu fără să îl modifici, oricât ai încerca să îl laşi intact. Mă obsedează gândindu-mă că asta îmi face mie timpul; mă înspăimântă că asta fac eu altora. Mă frustrează că nu sunt singurul – cu siguranţă sunt încă mulţi alţii care îşi urăsc neputinţele. Până la urmă nu rămâne decât falsificarea. Falsificarea fiinţei umane în raport cu trecerea vremii. Aşa îmi spun, chipul oamenilor mereu tineri este falsificat de timp. Sau tinereţea veşnică este negare? Spaimă? Neputinţă? Mă obsedează întrebările, mă înnebuneşte absenţa lor şi timpul mă calcă în picioare.