Metalul săptămânii

          Este cert, un anumit curent muzical poate să echivaleze, inclusiv, cu un stil de viaţă. Nu este neapărat ca omul să îşi tragă puterile din muzică, uneori cu atât mai puţin din propria viaţă. Mai degrabă înclin să cred că puterea vine din speranţă, iar speranţa şi puterea generează determinarea. Determinarea are puterea de a lupta până în pânzele albe, până la sfârşit. Deşi, o spun sincer, în unele sfârşituri eu nu cred nicio clipă. Chiar şi atunci când abia pâlpâie, speranţa poate să fie alimentată, lupta să reînceapă şi să îşi îndepărteze sfârşitul, condamnându-l să nu vină niciodată.

 

Rațiuni și vise

          Coborâsem de pe culmile visului, din grădinile verzi ale Paradisului în mijlocul umanității. Zburasem; zburasem peste hăuri, peste munți, peste ape, cu viteza celui care uită să se mai uite în jos – nu de spaimă că ar putea cădea, ci pentru că lucrul pe care îl urmărește îl urcă, urcă mereu, ridicând, rarefiind atmosfera, ucigând temerile și dezlănțuind visul. Pe vremea în care eram un simplu pesimist aș fi îndrăznit să spun că visul nu este altceva decât o slabă irigare a creierului. Pentru că raționalul nu poate decât să stabilească scopuri, să își impună realizări, dar nu permite să se viseze la ele. Asta este proabil ciudățenia umană, și slăbiciunea trupului, pentru că dacă sângele ar reuși să irige în același timp la aceeași intensitate fiecare venă, fiecare arteră, visul nu ar mai exista. Atunci doar am gândi, am prioritiza, am teoretiza, am stabili și am zbura mai puțin. Ne-am urmări scopurile mergând, alergând, târându-ne, agățându-ne de ele cu unghiile, cu dinții, cu speranța, cu tăria – acea tărie care poate să spună mereu “sunt prea puternic să renunț”; cu tăria aceea care ne-ar turna în trup slăbiciunea – slăbiciunea de a visa. Mi se pare ciudat, uneori, cum nu mai înțeleg nimic din tot ce înseamnă viața. Mi se pare ciudat cum unii se exclud din viață în numele visului și cum alții se exclud din vis în numele vieții. Și mi se mai pare ciudat cum viața și visul ajung, în unele stadii, să se excludă una pe cealaltă, deși sunt voci ridicate care afirmau cu tărie că viața fără vis nu înseamnă nimic.

         Mă gândeam să plec. Mă gândeam să plec din grădinile Paradisului caracterizat de viață veșnică și să mă întorc pe alte culmi, restructurat pe alte baze, mai raționale, mai stabile, pentru că mai mult decât viața, poate să prăbușească visul. Și, plimbându-mă printre oameni ca un răstignit căruia încă nu i se văd rănile, am întrebat în stânga și în dreapta dacă mai crede cineva, și dacă mai crede, în ce. Începeam să mă înspăimânt tot mai mult, și mi se făcea dor de Grădinile mele, de speranțele mele, de vise, de visuri, de dușmanul cel mai cumplit pe care mi l-am putut face vreodată – speranța. Începeam să sper că în siguranța văzduhurilor mele, în singurătatea lor, îmi voi recăpăta puterea de a face minuni. Și luându-mi din nou zborul, mi-am amintit că odată, cu nici nu mai țin minte ce ocazie, un om îmi spusese prin intermediul slovei că preferă nebunia experienței vieții; că viața poate să întristeze, pe când nebunia poate să înveselească. Mi-am luat zborul din nou și abia atunci, făcând-o, mi-am regăsit puterea de a râde.

Grotesc

                Îmi impusesem să aștept. Dacă m-ar întreba cineva de ce nu știu dacă aș avea curajul să dau răspunsul. Uneori am îndrăznit să mă întreb pe mine și s-ar putea să mă fi înspăimântat. Așa că am făcut cu oamenii, nu așa cum aș fi dorit eu să fac – am evitat raționamentul și am preferat concluzia. Fără să fi preferat așteptarea, îmi impusesem să aștept. Să aștept atât cât este nevoie, să trec de limitele oricărei nevoi îndrăgindu-mi așteptarea, înfruptându-mă din ea, întărindu-mă cu ea, refuzând să îmi recunosc slăbiciunile și preferând ceea ce urma să devin celui care eram cu adevărat. Poate că în așteptare ședea însăși speranța mea, nicidecum în împlinirea așteptării. O știe toată lumea – speranța este unul dintre motoarele vieții, poate cel mai de seamă. Mă hotărâsem să aștept, deci, chiar dacă în jurul meu vedeam semnalele zădărniciei și lumea îmi atrăgea atenția că nimeni nu poate să trăiască în cuprinsul dorințelor imposibile. Doar că eu, probabil în idealismul meu, sau marcat doar de plictis, mi-am spus că sunt deosebit. Așa îmi spuneau și gurile rele, cu șoapte veninoase de femeie, că sunt altfel, că pot să îmi împlinesc visul numai dând dovadă de tărie. Eu, asumându-mi tăria văzduhurilor visului, credeam, credeam în tot ce îmi spuneam, în tot ce îmi doream, credeam atât de mult în mine încât dacă cineva mi-ar fi spus că imposibilul este doar imposibil, nicidecum un obstacol care să fie depășit, i-aș fi râs în nas. Mă simțeam înarmat cu tot ce îmi trebuie, îmi acoperisem chiar și ochii cu vălul nebuniei și mergeam înainte, alergam, zburam și mă târam fără să mai am vreme să îmi trag sufletul; urmăream imposibilul pentru a îl provoca la lupta imaginară din care urma să ies învingător – nu om, nici supraom, nimic supranatural, doar Acela care și-a împlinit destinul. Priveam mereu în față, în ochii idealului și fiecare zi începută era o urmărire continuă și obositoare; îmi urmăream adversarul care continua să fugă, să se ascundă, să nu îndrăznească să mă înfrunte în câmp deschis. Dar oricât îmi era de greu, nu renunțam. Nu făceam nimic care să mă slăbească, nu visam nimic care să mă tulbure, mă simțeam invincibil și de nemișcat de pe făgașul pe care o apucasem. Mă simțeam eu – eu celălalt, acela care atunci când crede în ceva este în stare să se încăpățâneze. Îmi plăcea drumul meu nu numai pentru că îl iubeam ci și pentru că îmi place să mă încăpățânez, mai ales când trebuie să lupt și pentru mine, și cu mine. Cu fiecare zi care trecea îmi urmăream nemurirea. O căutam forțându-mi destinul, supunându-l mie în loc să mă supun eu lui. Până când, într-o zi, în goană nebună, am ajuns în câmp deschis. Atunci vălul nebuniei mi s-a ridicat de pe ochi; idealismul mi s-a părut că se cutremură; speranța mi s-a părut deșert, iar dușmanul meu, acela pe care îl urmărisem de atâta vreme nu era nicăieri. Eșecul meu se ascunsese de mine. În loc să mă înfrunte își trimisese aliatul să mă cuprindă. Așa se întâmplă mereu – nu eșecul este cel care învinge ci disperarea. Disperarea aceea care se insinuează în sufletul nebunului care, părăsindu-și delirul, constată stupefiat că în lumea sa nu mai există nici măcar o moară de vânt.

Şoaptă

          Mereu, în viaţa oricui, apare un moment în care visul nu îşi mai găseşte locul şi îşi descoperă inutilitatea. Se mai întâmplă ca un gând să moară în uitare, ca o dorinţă să se stingă, întristată şi neîndeplinită, o speranţă să pălească, şi, făcându-şi imaginar o “mea culpa”, să se declare deşartă. În acele momente ţine de noroc şi de rezistenţa la suferinţă ca lucrurile să se schimbe. Unele visuri nu mor niciodată, eventual se destramă, rămânând vii, dar purtând mereu eticheta eşecului. Se mai întâmplă, totuşi, ca vreun temerar, nemaisuportând agonia suferinţei visului, să îl regăsească în ascunzişuri de cenuşă şi, îmbrăţişându-l, să-l poarte înspre îndeplinire. Şoaptă: “noi încă trăim”!

Amintiri

          Îmi propusesem, cândva, să scriu despre o planetă a nebunilor. De fapt, nu despre planetă, ci de pe nebunii care o locuiau. M-am răzgândit, poate atunci – demult – când am aflat că toţi sunt nişte clovni, personaje de comedie. Comedianţi; actori; mincinoşi. Actorul – aşa se spune – este un mincinos înnăscut, la fel cum tot ceea ce îl înconjoară este o comedie, de cele mai multe ori banală şi ieftină. Poate de aceea mi-am spus că eu voi fi altceva – altceva, nu actor. Mi-am propus să fiu scriitor, adică destin. Să nu fiu eu acela care plânge sau râde la comandă, ci acela care comandă şi plânsul şi râsul. Şi am început să scriu despre nebunii de pe acea Planetă a Nebunilor, până când mi-am dat seama că nu are rost – aşa cum nimic nu are rost pentru toţi cei lipsiţi de putere de decizie. În definitiv, indiferent că plângem sau că râdem, totul este o comedie. Mereu va fi undeva cineva care să râdă, şi de comic, şi de tragedie. Oroare – sau eroare, pentru că ar trebui să fie altfel, comedia se râde, tragedia se plânge, şi niciodată nu ar trebui să se amestece una cu alta. Pe Planeta Nebunilor îmi dorisem ca totul să fie diferit, ideal. Doar că, asemenea oricărui alt destin necruţător, am omis ceva. Am omis singurul lucru care motivează până în final, singurul lucru care poate să licărească neîntrerupt, până şi dincolo de ultimul punct, de cel final. Nebunii mei, asemeni altor nebuni, păstrau în ei un sâmbure de… i-aş spune divinitate. Ceva creator prin propria natură, ceva imposibil de răsturnat, ceva ca un răspuns la o rugăciune. Ca paranteză: îmi spunea cineva că se simte uşurat de poveri când se roagă. Nu aştepta nici răspuns, nici vedenii; nu aştepta nici ajutoare providenţiale, nici să înceapă să plouă cu binecuvântări dinspre ceruri. Şi atunci mi-am spus că Dumnezeu nu este ceea ce se crede că este, este doar răspunsul la o rugăciune. Pentru că rugăciunea, aceea cinstită, aceea reală, nu cere să fie îndeplinită, ci să fie primită. Să fie ascultată…

         Cred că la fel au făcut şi nebunii mei, până când i-am scăpat din mână. Nu, nu se rugau, nu m-am autoproclamat divinitatea lor, nici nu am ars ruguri nici nu le-am îmbibat nările cu miros de carne arsă. Dacă o făceam, poate că aveam despre ce scrie. I-am lăsat, i-am lăsat să aştepte până când sub mâna mea, a destinului lor, au început să se zbată şi să caute să se elibereze. Îi anima altceva, mult mai puternic decât credinţa în puteri infailibile, în predestinări, în durmuri bătute, dar nicidecum răzbătute…

         Mi-am spus de multe ori că cel mai mare dintre duşmanii oamenilor este speranţa. Fără ea destinul rămâne destin şi dumnezeul rămâne dumnezeu. Fără ea capul plecat va rămâne mereu plecat. Fără speranţă, aşa cum am uitat să îmi îndrum locuitorii acelei planete să trăiască, lucrurile doar curg. Nici nu variază, nici nu depind, nici nu contează – nu mai contează. Fatalitatea, poate asta ar fi trebuit să le fie singura religie. Cu atât mai mult cu cât, în orice stadiu al nebuniei, religia nebunului este fatalitatea, nu alta. Doar speranţa i se opune. Speranţa, poate ceea ce am urât mereu, cel mai mult, ca pe cel mai de temut duşman, ca pe un adversar pe care nu îl poate învinge nimeni. Ciudat, ar spune unii, dar eu cred că unora dintre speranţe moartea le moare înainte. Şi ele rămân uitate şi decrepite, până când sunt descoperite, sau redescoperite. Speranţa… speranţa generează voinţa. Voinţa generează iluzia. Iluzia generează visul. Visul generează dorul. Iar dorul… dorul doare. Cine nu crede să întrebe pe oricare din jurul lui, pe oricare care a tânjit după ceva. (Mai avea rost să scriu despre Planeta Nebunilor? Nu, nu, nu!)

//

…..

          Am cunoscut de multe ori disperarea, dar a fost a altora, până într-o seară. Până atunci mă priveam în oglindă cu siguranţă; eram sigur pe mine, pe puterea mea, pe echilibrul meu. Eşecul îmi fusese mereu străin, nu îi cunoscusem nici gustul nici senzaţia. Dar am învăţat, în cele din urmă, cât de ciudat se manifestă, ca un gust amar la început, ca o tristeţe nedefinită care devine povară insuportabilă, otravă clocotindă prin vene. Poate că eşecul şi iubirea sunt nu numai echivalente ci şi sinonime. Pentru că, în ambele cazuri, dintr-un anumit punct disperarea – acea senzaţie total necunoscută oamenilor puternici – se dezlănţuie şi capătă proporţii de uragan devastator, ucigătoare ca un deşert mult prea întins în care orice pas, oricât de temerar ar fi, îşi găseşte sfârşitul.

         Despre dimensiunile disperării nu ştiam prea multe, la fel cum nu ştiam despre puterea iubirii. Iubirea – mereu un sentiment supraevaluat de cei care îl simt din nevoie, mereu subevaluat de aceia care nu îl înţeleg. Eu nu am simţit niciodată iubirea ca alţii, ca ceilalţi, ca oamenii de rând. Nu am simţit-o nici de nevoie, nu am căutat-o nici ca ideal. Mereu mi-am interzis-o, până când împotrivirea nu mi-a fost alungată de sentiment, ci de o femeie. O femeie cu trup eteric, clădită din împletirea realului cu imaginaţia unei divinităţi aflate într-o zi de graţie. O femeie capabilă să lumineze şi mai mult ziua, să întunece noaptea până într-acolo încât cel mai adânc întuneric să se înspăimânte de sine şi să tânjească după lumină. O femeie mai minunată ca o umbră înşelătoare, mai puternică decât o rază de căldură intensă, mai încântătoare decât un curcubeu. Poate de aceea s-a supărat, într-o seară, când i-am spus… I-am spus că dacă vreodată din ochii ei se vor dezlănţui ploi, o voi cuprinde în braţe şi îi voi săruta buzele până când se vor arcui în zâmbet, legându-i imaginar ochii unul de altul, sub forma unui curcubeu fermecat a cărui culoare primordială va fi ea – ea, propriul meu curcubeu.

           M-a pedepsit în felul ei, cu absenţă, testându-mă, poate, sau nemaidorindu-mă, împingându-mă încet înspre propria-mi pierzanie – perzania omului care îşi pierde încredera nu numai în propria-i putere, ci şi în încremenire. Dar nu a putut să stea atât de mult departe de mine încât să mă pierd pe mine însumi, şi, deschizând o portiţă, mi-a zâmbit. Mi-a zâmbit ca un curcubeu apărut ciudat în timpul unei ploi reci, de noiembrie, plină de miros de ger şi de disperare. Şi brusc, m-am simţit schimbat, m-am simţit din nou întărit, am redevenit, treptat, eu. Un eu îmbogăţit cu o cunoaştere fără seamăn – nu aceea că disperarea se poate manifesta şi în sens pozitiv şi în sens negativ, nu! Pentru că în momentul în care am cuprins-o febril, atunci când nu mai ştiam dacă să râd sau să plâng, atunci când întregul vocabular mi se redusese la mărturisirea unei iubiri devastatoare, am aflat, am ştiut că pot. Pot să mă uit pe mine ca să o am pe ea, şi scrutând negurile necunoscute ale viitorului să mă regăsesc păşind în sufletul unui curcubeu care, chiar înainte de a adormi, pe buze nu mai poartă altceva decât forma numelui meu. Am învăţat că multe perechi de buze pot să şoptească acelaşi nume, dar o singură pereche este îndreptăţită să primească răspunsul numelui pe care îl şopteşte; un răspuns venit sub forma disperării în toate dimensiunile ei, în ale nebuniei inclusiv.

….

          Şi cum se întâmplă uneori, pe lumea asta se mai nasc şi oameni inconştienţi. Un anumit tip de oameni capabili să meargă până în pânzele albe pentru un ţel, pentru un scop, pentru o speranţă sau pentru o persoană. Chiar şi atunci când, căutând cu ochii pierduţi în zare continuarea drumului, îşi ridică anumite semne de întrebare. Nu, nu ce înseamnă şi unde sunt acele pânze albe, ci dacă efortul merită. Pe de altă parte, ce sunt bătrânii născuţi din tineri care nu au avut niciodată vreun dram de speranţă sau de ideal? Nimicuri, aşa cred.

Frântură de jurnal

          Istoriile se repetă mereu. Acela care îndrăzneşte să conteste fie nu are nici măcar cea mai mică idee despre viaţă, fie nu posedă grăuntele necesar de inteligenţă pentru a deschide ochii. Da, adevărul este că din poziţia mea, chiar dacă poate să pară jignitor, îmi permit să spun: “oamenii sunt proşti”.

        Am încercat să îmi iau mintea de la toate, inclusiv de la scris, şi am trăit, dacă nu chiar în virtutea inerţiei, simplu. Fără prea multe gânduri, fără prea multe speranţe. Mi-am pus o singură dorinţă, cândva demult: să pot. Pentru că nu mă înspăimântă nici moartea pe care o datorez, nici suferinţele; mă înspăimântă neputinţa. Eu pot orice. Doar că, spre deosebire de omul slab care îşi spune un asemenea lucru căutând să se motiveze în încercarea de a îşi uita complexele create de neputinţă, eu chiar mă cred – pot; pot orice. Cred că pot orice, şi aproape în fiecare zi îmi dovedesc mie însumi acest lucru. Nu, eu nu mă iau la întrecere cu alţii, nici nu am ceva de dovedit cuiva. Sunt prea sigur pe mine ca să fie nevoie de transpiraţii inutile. Singura piedică în faţa ascensiunii, respectiv a accesiunii în anumite sfere, îmi sunt eu. Chiar dacă pot orice, mă tem să îmi duc la capăt putinţele. Şi, înspăimântător este că în unele cazuri mă înspăimânt mai mult de ceea ce aş putea face decât de o eventuală neputinţă. Într-o noapte am învăţat să dau viaţă morţilor. Problema este alta – nu contestă nimeni, este greu să naşti, să dai viaţă. Este şi mai greu, însă, să păstrezi viaţa şi să o închizi într-un trup. Mai ales atunci când conştientizezi că orice trup este, mai mult sau mai puţin dator nu numai cu o moarte, ci cu însăşi propria ratare.

          Uite, jurnalule, o piesă potrivită. Adevărul este că Dumnezeu o fi primul din istorie care a ratat, dar ne-a creat după chipul şi asemănarea sa. Or, atunci, de ce să ne mai mirăm că eşuăm lamentabil?!