Stereotipie

          Ar fi trebuit să anunț mai multe nașteri. Ca o împlinire personală, aș fi putut spune că viața mi-a îndeplinit una dintre cele mai fierbinți dorințe. Am preferat să tac, uneori bucuriile mari e bine să fie trăite în tăcere. O tăcere care nu îndepărtează oamenii. Așa am învățat, nu tăcerile îndepărtează oameni, ci viața. Dar, în mod ciudat, tot viața îi poate apropia, cu meandrele ei. Chiar și când în disperările crunte simțim că nu mai avem cui să mai cerem să ne stea alături. Azi chiar ne naștem!

Reclame

Stereotipie

          „Fiecare om le are pe a le lui”, mai spun câte unui judecător pripit, indiferent dacă este în faţa mea sau face parte din mine. Cred că mi-a luat o veşnicie să accept că fiecare om trebuie luat ca atare, chiar dacă ne-am dori să fie altfel. Ei, oamenii să fie altfel; sau viaţa, sau… Era să spun „sau moartea”, dar moartea nu! De multe ori mi-am dorit să schimb lucrurile, să găsesc pârghia de care are cineva nevoie pentru a răsturna lumea. Nu, nu cred că o poate clinti cineva, şi de aceea îmi mai spun că viaţa trebuie trăită într-o continuă căutare donquijotistă sau în renunţare. Dar, cum mă tot întreb uneori de la o vreme, de eroi înfrânţi cine mai are nevoie?!

Stereotipie

          Mi se mai întâmplă din când în când să beau câte un pahar cu viaţa. De ce nu aş face-o, având în vedere că mă învaţă destul de multe lucruri?! Îi spuneam aşa, într-o doară, privind o fotografie de iarnă făcută în anul de graţie …. că îmi este dor. Îmi e dor până şi de ce eram eu, aşa neînvăţat cum eram. Peste timp am învăţat că nu poţi înceta să iubeşti unii oameni nici măcar când te dezamăgesc. Nici măcar când te fac să scrâşneşti din dinţi. Nici când te storc de lacrimi şi îţi ard ochii. Nici când îţi smulg sufletul bucăţică cu bucăţică. Nici când… Când te poţi lepăda de iubire?! Niciodată. Pentru că orice ar face, oamenii care ne trec prin viaţă devin parte din noi. Şi ne rămân alături chiar şi după ce se termină Totul. Chiar şi când rămâne senzaţia vagă că am strânge în braţe o amintire ca şi cum ar fi un trup de om.

Stereotipie

          Cumva cred că ajungem, noi, oamenii, să ne căutăm în viitor trecutul. Nu putem deveni ceva fără ceea ce am fost, fără ceea ce am trăit. Cumva trecutul ne asigură viitorul, iar prezentul nu ne este decât o haltă între ceea ce am fost şi, uneori, ceea ce ne-am asigurat că vom fi. Nu ştiu dacă am ajuns la vârsta la care să mă autoanalizez şi să mă numesc nostalgic. Ştiu doar că, de la o vreme, îmi place să mă întreb, într-o stereotipie a mea; de eroi înfrânţi cine mai are nevoie?!