(În)cântări

          De multe ori mi-au spus cei mai avansaţi în vârstă şi, implicit, mai înţelepţi ca mine: „mai taci şi tu, măi, copile, din gură”! Aveau dreptate, şi nu prea, nu am tăcut niciodată şi mereu am spus ce gândesc, chiar dacă era în dezavantajul meu. Preferam să trântesc cu opinia în mijlocul bălţii decât să risc să mă îmbolnăvesc de vreo boală neştiută care să îmi roadă oasele cocoşându-mă şi, într-un final, cum am văzut pe mulţi de altfel, să fiu redus la stadiul de nevertebrată.

          Problema este, însă, în materie de scris, că mi se întâmplă să mă abandoneze şi cuvântul şi ideea, chiar atunci când îmi este lumea mai dragă. În asemenea momente mă simt cel mai frustrat dintre pământeni, deşi treptat am ajuns să mă obişnuiesc şi cu asta. Avantajul tăcerilor este că fac loc unor altfel de netăceri… Iar unele netăceri îmi aduc, uneori, bucurii mai mari decât sute de cuvinte. Sincer să fiu, tare am fost nerăbdător să apară ultimul album Helloween, şi când, în sfârşit l-am ascultat, am rămas fără cuvinte. De încântare, demo!