În aşteptare

          Într-o noapte m-am trezit cu o durere în colţ de suflet. „Se schimbă anotimpul”, mi-am spus întinzându-mă aiurea, ca şi cum aş fi vrut să prind ceva ce nu îmi era la îndemână. Probabil timp. Îmi veni să mă reped la oglindă – oricât de ciudat le pot părea oamenilor, eu nu îmi măsor timpul privind ceasul, ci oglinda. Fracţiunile de timp aproape nu contează, doar anii. M-am întins, deci, spunându-mi că se schimbă anotimpurile. Mi-am amintit că nu cu mult înainte plecasem în căutarea împlinirii viciului meu de seamă şi am constatat uluit că îmi ieşeau aburi pe gură. Plecasem de acasă fără plasture pe gură. Aşa îmi mai spun, la fel cum se pansează rănile ca să nu curgă sânge, poate mie mi-ar trebui un plasture aplicat profesionist (sau profesional?) pe buze, ca să nu îmi mai curgă printre ele suflet. Şi cu vorbele ce faci?mă întreba o voce dubioasă în timp ce eu alergam ca înnebunit să scap de un coşmar, după un pachet de ţigări. Mi-am amintit că mai fugeam aşa din când în când de acasă, tot noaptea, dar cu alte scopuri. „Cu vorbele? Ce nevoie mai ai nevoie de vorbe atunci când ai ochi”?

         Mi se prelungeau fire subţiri de abur printre buze şi, rupt de oglinzile mele, mă întrebam dacă vine iarna. Sau vreun coşmar de care ar trebui să fug până mi se taie picioarele . Mă mai înspăimânt când ştiu că după iarnă urmează o primăvară în care costelivul lui suflet poate provoca omului reumatisme de care nici să nu ştie. Aşa e cu timpul rău, cred că de-asta am auzit de multe ori de la tot soiul de oameni: „mie nu îmi place iarna”. „Nici mie, răspundeam, dar cred că atunci îţi vezi mai bine sufletul. Cel care îţi scapă printre buze ca o speranţă; sau ca o aşteptare.”

….

          În noaptea aceea plutea ceva în aer. Ceva ca un parfum necunoscut şi de nedefinit, ca o ameninţare sau ca o prevestire. Mult timp am căutat să identific ceea ce simţeam, deşi în fiecare clipă care trecea îmi spuneam că este mai bine să renunţ. Mă simţeam pierdut între dorinţa de a îmi vedea de ale mele şi aceea de a descoperi ceea ce mă chema. Mă simţeam om ca toţi oamenii, unul care deşi înţelege că speranţa nu îşi mai are rostul, se agaţă de ea cu dinţii. Mă simţeam contrast, eram în contrast cu mine – ceea ce este ciudat, pentru că de fiecare dată eu am fost un tot unitar. Şi cea mai mare ciudăţenie pe care o puteam spune, mi-am spus-o: „e şi mâine o zi”. De obicei îmi duceam viaţa de pe o noapte pe alta. Nu, cu siguranţă plutea ceva în aer în noaptea aceea.