Am inorogii mei

Spune lumea c-ai fi un inorog
Care urcă spre cer pe pante abrupte
Cu potcoavele rupte.

Mă mai întreabă vreunul „eşti bine?”
Îl privesc de departe şi-i spun „Sunt în mine
Căutând în zări inorogi”.

E bine că-s eu cerşind de la zări inorogi
Sub ceruri de ploaie golite
Cu raiuri în care n-ai cui să te rogi
Şi pleoape închise de lacrimi zdrelite.

Anunțuri

Gând

          Mi s-a spus de atâtea ori că nu am inimă încât începusem să cred. Apoi s-a schimbat ceva: într-un moment de inocenţă, mi s-a aruncat în obraz că aş avea inimă de piatră. “Şi atunci, mi-am spus, am inimă sau nu am”? M-am întrebat doar pe mine, nu am îndrăznit să cer altă părere, în schimb am spus, într-o ureche care pretinde că îmi va fi mereu deschisă: “Sunt produsul tău”. Şi inima ei a bătut a teamă, pentru că din animal nu se mai poate face om, deşi la fel de adevărat este, din om se poate face animal.

           La fel de adevărat este, unele inimi călcate în picioare rămân doar amintire, pe când altele mai reuşesc să bată slab, din când în când, nu din inerţie, nici din simţire, doar din dorul unei amintiri. Iar amintirile… Spuneam cândva, speranţa este cel mai mare duşman al omului şi al liniştii sale; dar pot să adaug, la fel şi amintirea…

          Un om este produsul acţiunilor sale. Aşa ar trebui, dar uneori se întâmplă să fie produsul acţiunii altora asupra lui. Atunci, oricât ar vrea să reuşească, de unii oameni nu se poate lepăda niciodată. Poate doar prin alţii…  dacă are puterea.

Cicatrici

         Mi-am amintit de o piesă, că tot vorbeam cu cineva… Nu ne ducem crucile, pentru că şi o asemenea credinţă, la fel ca toate cele precedente, este sortită eşecului şi, sper eu, unei dispariţii cât mai rapide. Nu mi-a plăcut niciodată să îmi spăl creierul, de aceea refuz – şi încerc să conving pe oricine – că nu o cruce ducem, ci pe noi înşine. Cu bucurii, cu realizări, cu suferinţe, cu regrete, cu răni mai mult sau mai puţin cicatrizate. Omul, în definitiv, nu este decât suma acţiunilor sale în încercarea de a deveni ceea ce vrea să devină. În rest, totul este minciună şi iluzie, chiar dacă iluzia este ridicată la rang de artă. Şi dacă cineva aproape mi-a plâns pe umăr m-au impresionat nu motivele şi nici atitudinile, ci urmele de talpă pe care lipsa milei le lasă în suflet. Nu într-un suflet anume, ci în general. Pentru că, dacă o religie mincinoasă spune că ţărână suntem şi în ţărână ne întoarcem, spun şi eu: ţărână de suntem, merităm să fim călcaţi în picioare. Rănile, dacă ni le merităm, sunt altă poveste. Aţi văzut vreodată o cicatrice care înfrumuseţează un trup? Sau măcar o privire?!

Frânturi de gând, de suflet şi de propoziţii

          Pe un fir logic al evenimentelor, se presupune că ura se naşte din teamă, iar teama din durere. Întrebarea care apare, în mod evident, ca normală succesiune ar fi – de unde se naşte durerea? Aş înclina să spun că durerea se naşte nu numai în noi, ci şi din noi. Cu siguranţă mulţi ar fi tentaţi să intre într-o discuţie în contradictoriu. Durerea nu se naşte din noi, ci din acţiunile noastre, sau din acţiunile altora pe care le resimţim sub impuls transformat în durere. Sau sub impuls dureros transformat în…

           Totuşi, suntem ceea ce facem. Suntem o sumă de acţiuni şi de gânduri, iar vorbele contează prea puţin. Prea puţin în condiţiile în care vorba contrazice fapta, sau, dacă preferaţi, fapta contrazice vorba – esenţa este aceeaşi, diferenţa constând în exprimare, nuanţă, şi în ceea ce înţelegem să lăsăm să primeze. Veţi râde – o construcţie frazeologică din care se poate extrage concluzia că esenţa este aceeaşi. Doar că… este puţin altfel. Aş fi vrut să dezvolt, dar m-am răzgândit brusc şi poate cândva voi reveni asupra ideii, deşi nu cred.

          Tocmai eu, eu care îmi spuneam, într-o vreme, că din viaţa asta voi scăpa cu sufletul întreg… tocmai eu mă trezesc să fac digresiuni filosofice şi ideologice asupra faptei şi a vorbei; eu, care nu am habar nici ce înseamnă una, nici ce înseamnă alta. Vorba, în sine, este o faptă. Simpla deschidere a buzelor şi eliberarea sunetelor printre ele, din adâncul gâtului, reprezintă o faptă. Asta este clar… Lucrurile devin mai confuze când o faptă, adică vorba, o contrazice pe alta. Sau invers – fapta (alta decât aceea de a vorbi) contrazice vorba. Încep să pierd firul ideii… Ah, da! Mi se părea o realizare fără de seamăn când îmi spuneam – eu, din viaţa asta, voi scăpa cu sufletul întreg, nemutilat. Citisem atâtea, văzusem atâţia oameni doborâţi în jurul meu încât eram gata să mă propun şi să îmi acord singur premiul Nobel pentru pace. Pentru pacea sufletească, bineînţeles, nu pentru cine ştie ce excrocherii care să pară pacifiste, sau pentru merite pe care nu le-aş fi avut şi nici nu le-aş avea vreodată. Eu nu sunt pacifist, prefer zbuciumul, dar pe acela cu sufletul întreg, sau reîntregit, dacă preferaţi.

          Dar nu… spuneam, aşa credeam într-o vreme, că din viaţa asta voi scăpa fără înjumătăţiri de suflet. Ştiam că de multe ori nu voi putea să evit durerea, ştiam că nu voi putea să evit să o produc – altora sau mie, dar finalul îmi părea fericit, aş fi scăpat cu sufletul întreg. Ceea ce, ca să lămurim de la început, este imposibil. Pentru că orice acţiune poate înfige ghimpi în piept, şi pentru că orice dorinţă neîndeplinită nu poate duce decât la o manifestare a nemulţumirii, care nemulţumire, mai devreme sau mai târziu, va da naştere nefericirii. Este o construcţie de evenimente consecutive, la fel ca aceea în care se spune că ura derivă din teamă iar teama din durere. Iar cele mai multe dureri, chiar şi unele fizice, derivă din nefericire. Adică: ura se naşte din teamă, teama din durere, durerea din nefericire, iar nefericirea din nemulţumire. Este simplu, şi pentru orice minte cât de cât înclinată către teoretizare, axioma abia enunţată devine postulat.

          Omul, prin natura lui, caută mai binele în loc să se mulţumească cu binele, cu ceea ce are. Adică, în natura omului stă să fie mereu nemulţumit, să vrea mai mult, chiar dacă nu obţine. Şi atunci, cel puţin mie îmi este clar, omul are o apetenţă către suferinţă, o genă ascunsă care este gata să se manifeste în aşa fel încât niciunul dintre noi să nu scape cu sufletul întreg din viaţa asta.

           Îmi place să spun, de multe ori, că viaţa este o glumă. Ştiu, este clişeu, mai ales atunci când adaugi că nu trebuie luată în serios pentru că nimeni nu scapă cu viaţă din ea; din viaţă. Sună ciudat… nu vei scăpa niciodată cu viaţă din viaţă. Dar măcar cu sufletul întreg! Nu, nici asta, pentru că moartea vine mai întâi din suflet. De parcă nu a văzut nimeni vreun cadavru viu, vreo carcasă umblătoare, care zâmbeşte, vorbeşte şi se mişcă din inerţia vieţii – a acelei vieţi în care oricum nu îşi mai află locul decât fizic. Adevărul este că începem să murim încă din prima clipă de viaţă, dar fie nu ne interesează, fie nu conştientizăm, pentru că moartea nu devine relevantă decât prin dispariţie. Deşi, se mai spune, nu mori cu adevărat atunci când dispari, ci atunci când încetezi să mai simţi – să mai simţi în suflet. Dar cum îi poţi cere cuiva cu picioarele amputate să şi le mai simtă? Întrebarea era capcană – este simplu, foarte simplu, atunci când încă persistă sindromul membrului fantomă.

          Mă mai trezesc din somn şi o chem şoptit; uneori, în acea stare dintre vis şi trezie, foarte rar, chiar o caut cu mâna printre aşternuturi. Numai atunci mai realizez ceea ce alţii nu au reuşit niciodată, să am impresia că am scăpat din viaţa asta cu sufletul întreg.

Din gândurile unui necunoscut mie

          Ar mai fi de spus un lucru. Nu ştiu cum se naşte un gând, îi cunosc doar fiorul. Şi durerea, atunci când se întâmplă să mi se înfigă în creier, ca o rană, sau în suflet, ca un gol. Un vid de care nu pot să scap oricât aş încerca, pentru că şi gândurile sunt ca şi oamenii – unele născute să rămână, să dăinuiască, şi altele care să dureze o clipă, o fracţiune de minut, sau de secundă, sau de timp, pentru că sunt gânduri care te pot însoţi vreme de zile întregi, de luni, sau chiar de ani, dar această însoţire să fie doar rezultatul unei încăpăţânări de a nu le da drumul în moarte, unde le este locul.

         Am spus de multe ori, omul este o fiinţă încăpăţânată. Şi de multe ori, deşi încăpăţânarea poate să fie confundată, sau să frizeze curajul, ea nu rămâne decât încăpăţânare, în definitiv. Adică, de multe ori, prostie.

          În general, în cele mai multe cazuri, încăpăţânarea derivă din orgoliu, iar orgoliul nu înseamnă altceva decât lipsa umilinţei, a smereniei. Poate de aceea îmi este mie interzisă împărăţia cerurilor, deşi de mult prea multe ori mă simt sărac cu duhul. “Ştiu că nu ştiu nimic” mă însoţeşte mereu, etern şi iremediabil, dar privindu-mă, cu milă, cu compasiune şi cu drag, îmi spun: “Dar măcar ştiu; ştiu că nu ştiu”.

         Neştiinţa totuşi, de multe ori, este diferită de ignoranţă. Ignoranţa ucide spiritul, îl sufocă, pe când neştiinţa îl face doar să se retragă într-un colţ, ferit de umbră, în care, printre mucuri şi pâlpâieli de lumânare, să caute. Pentru că asta ne defineşte pe noi oamenii, pe noi, sufletele, căutarea, indiferent că ne căutam un al doilea eu, sau un alt eu care să ne completeze, sau o informaţie pe care nu o posedăm. În momentul în care intervine lipsa căutării murim, nu atunci când ultima suflare ne părăseşte buzele.

            Am fost atât de curios în căutarea mea încât am sfredelit bolta cerească cu ochii, la fel cum am făcut-o cu ţărâna. Am văzut stele, am cunoscut oameni. De multe ori m-am înspăimântat de mine, nesimţindu-mă ca ei, uneori inferior în gândire, alteori superior în simţire, dar de cele mai multe ori… al nelor. Sau ne-lor? Nu le eram asemenea, nu aparţineam lumilor lor, şi atunci când într-o gloată ajungi să te simţi singur, preferabilă devine nu numai singurătatea, ci şi solitudinea.

            M-am hotărât, cândva, să colecţionez flori, şi pentru ele am coborât în cele mai adânci mocirle, în noroaiele cele mai populate de miasme. Orice loc, fie că e munte încântător, fie că e deal verde, fie că e câmpie fără margini sau plajă neumblată, are nişte locuitori ai săi. Eu am văzut mulţi, atât de mulţi încât m-am înspăimântat că nu mi-i voi mai aminti pe toţi. Am coborât din ce în ce mai mult, să-i văd mai de aproape, chiar dacă prin asta m-am coborât pe mine. Şi cumva, într-o noapte, am coborât în lumea acelora în care femeia nu are însemnătate. De fapt, nu are însemnătate mai mare decât un sac de box, sau a unui pahar de cristal a cărui faţă este spartă de perete. Cred că ei m-au înspăimântat cel mai mult, aceia care furau femeii inocenţa, care îi violau dreptul de a fi femeie. Aceia care o reduceau la rang de obiect, hoţii, mârşavii care îi transformau viaţa în fiinţare, iar existenţa în uz şi în uzanţă. De mult nu mă mai tem de femeile flămânde, pentru că ştiu, am văzut altele mai rele: femeile obiect care, tratate ca femei, înspăimântate de schimbare, încearcă să fugă înapoi, la condiţia lor, cea sortită de un alt bărbat: la cea de copitată.

            Ştiţi ce mi se pare ciudat? Am văzut un bărbat lovindu-şi femeia peste faţă şi am clipit, dar a nepăsare. Pentru că, deşteptându-mă, am realizat: soarta pe care ne-o facem, pe aceea ne-o merităm. Şi unele femei n-au alt destin decât să se transforme în obiecte, devenind nu ne-femei, ci însăşi absenţa Femeii. Văzându-l pe el, văzându-i gestul, m-am simţit… altfel. Bărbatul care se simte bărbat pentru că-şi poate umili femeia, pentru că o poate supune prin forţă nu prin tandreţe, acela în venele căruia curge voia de a îşi impune puterea, nu iubirea, acela nu este bărbat. Sau dacă este… ei bine, va fi doar un bărbat. Un altul, dintre mulţii care îl vor împinge în uitarea femeii ne-femeie, chiar dacă nici ea, sărmana, nu va reveni la condiţia pe care ar fi trebuit să o aibă.

            “Acela care loveşte-ntr-o femeie nu este cu nimic mai presus animalului”, aşa mi-am spus, şi în oglinda mea se succeda chipu-mi frumos cu cel de fiară. Şi eu am lovit de multe ori femeia, dar în suflet. Ar trebui să nu se pună…

Rătăcire

          Aş vrea să adorm. Să mă scufund într-un somn atât de adânc încât să nasc un alt spectru care să mă chinuie. Unul care să mă chinuie mut, fără vorbe, fără şoapte, fără suspine, fără să îmi provoace zvârcoliri şi revolte. Să aibă trupul sufletului deja mutilat, rănit, acoperit de vânătăi şi de zgârieturi sângerânde pe care să le privesc în alt fel, doar cu milă, fără vreo remuşcare, fără tendinţa de a îmi cuprinde fruntea în palmă şi de a da curs şuvoaielor de amintiri, fără a îmi reproşa vreo greşeală, fără a îmi mai simţi cugetul împovărat de groază.

          Uneori mă cuprinde groaza, şi atunci aş vrea să adorm, să mă simt în siguranţă între cei patru pereţi cu ferestre zăbrelite ale somnului, printre care să se strecoare fugar şi uitat în clipa următoare doar un fragment de vis, născător de nouă viaţă sau de nouă moarte, argintat cu raze de lună sau întunecat precum vălul cu care noaptea îşi acoperă faţa. Atunci îmi doresc să adorm şi să uit, să închid ochii refuzând să mai privesc un cimitir în care s-au surpat cerurile, închizându-mă definitiv într-un mormânt numai al meu, în care să îmi ţină tovărăşie doar singurătatea.

          Nu credeam în existenţa fantomelor, mereu am râs de cei care se cutremurau la auzul unei poveşti în care vreo stafie, sau mai multe, îşi făceau apariţia scurgându-se din vreun perete, susurând în faldurile vreunei perdele atinse de o pală de vânt primăveratic, gemându-şi nedreptatea suferită, sau picurându-şi teroarea răzbunătoare  din vreun cotlon întunecat al unei imaginaţii bogate. Apoi am început să cred… să cred cu tărie atunci când ochii primeia au refuzat să se mai întoarcă de la mine şi să privească în altă direcţie. Atunci când din ochi nevăzuţi şi neuitaţi am simţit pe piele, înfiorându-mi-o, două lacrimi imateriale, lipsite de gust şi de formă.

          Atunci când îmi simt trupul înfiorându-se, când îl simt tremurând sub povară, preschimbându-se într-o singură lacrimă, aş vrea să adorm. Şi în somn să îmi nasc un nou demon, o nouă fantomă, un nou dumnezeu care să nu ştie cum este să plângă.

Kill the pain

          …Apoi, după pace, şi înainte de un alt război pornit cu o altă persoană, apare suferinţa. Se spune că laşii vor să scape de ea, pe când curajoşii o înfruntă. Sau să fie invers? Să ai curajul, puterea şi mai ales dorinţa de a renunţa la ceva ce ai fost, de a te reinventa? Poate că reinventarea, renaşterea, este o suferinţă mai mare…