Majoritatea oamenilor se întreabă: “Ce ar fi fost dacă?”. Majoritatea oamenilor stau și își trec viața în fața unei beri vorbind despre vremuri în care existai. Ca vis, ca om, ca speranță. Majoritatea oamenilor fug de spaimele lor, nu le înfruntă. Nu le înghit. Nu le acceptă. Ca atunci când ți-ai lua viața de guler și, privind-o în ochi, ai renunța să-i tragi un pumn în gură. Fără alt motiv decât acela scuipat printre dinți: “Sunt mai bun decât tine”. Multora le e clar că viața e o bătaie de joc. Dar sunt puțini cei care se agață de orice găsesc – de o lacrimă; de un nud; de un geamăt de plăcere. De o speranță care nu șoptește altceva decât “Vei deveni omul care să se întrebe: «Ce ar fi fost dacă?» ”. Și ai râde nebunește, ca un șarpe care și-a înghițit misiunea. Ca un dumnezeu care își vede menirea îndeplinită. Ca un om care s-ar lua de guler și s-ar arunca singur în stradă, în brațele tale. Ale cui? Ale nebuniei. Sunt puțini cei care s-ar arunca în brațele speranței că nu mai au vreo speranță. (Râsete)
Arhive pe etichete: suflet
Decembrie. 4C
Și o să îmbătrânesc. Și o să albesc. Și o să mor zi de zi. Și o să mor de fiecare dată, fără să fiu eu. Și o să urlu, asfixiindu-mă, în loc de aer, numele tău. C.
În loc de post scriptum
Și uneori îți vine să taci – și în loc de vorbe, și în loc cuvinte și de fraze care să se lege în sentiment. Și uneori îți vine să taci ca să nu spui ce trebuie spus, ca să nu pui punctele care trebuie puse, ca să nu începi viețile care trebuie începute. Și uneori îți vine să taci doar pentru că e mai comod decât să îți dai explicații, decât să îți cânți sufletul, decât să îți arunci sentimentele într-un post scriptum care nu ajunge nicăieri. Și uneori îți vine să taci doar ca să te înveți cu tăcerea.
Suflete
Să nu vă luați după scriitori. Totul moare, chiar și capodoperele pe care ei le cred veșnice. Nici măcar iubirea nu e veșnică, suferința cu atât mai puțin. Ce nu înțeleg unii îndrăgostiți este că nu trebuie să poarte războaie nici cu ei înșiși, nici cu veșnicia, nici cu orgoliile, nici cu uitarea. Poate războiul pe care îl are de dus orice om este să își păstreze sufletul în care îi adoarme, în fiecare noapte, iubirea. Și astfel, cei care se iubesc nu mai devin altceva decât frați întru arme.
Inimi
Când cineva îți smulge inima, las-o smulsă. Las-o acolo, în mijlocul drumului, și înainte ca alții să o calce în picioare scuip-o cu obidă. Cu dispreț. Oamenilor li s-a dat inima ca să le fie luată, nu să țină de ea ca de cel mai de preț lucru. Și când nu mai simți, uită. Uită și caută altceva, o altă viață, ca și cum tot ce ai fi trăit până atunci ar fi fost un coșmar. Numai în coșmare li se smulge oamenilor inima. Și în filmele de duzină. Fără coșmare și fără scenarii proaste viața ar fi un paradis, chiar și cu inima pulsând sub călcâiul care o strivește. Cât să iubești mai mult?!
:)
Și uneori te mai întrebi în cine să mai ai încredere, pentru că în tine nu mai poți să ai. Nici în femeile care își mint iubirea. Nici în bărbații care își declară prietenia cu lovituri de bici. Nici în tine, asexuatul, care caută. Caută orice, doar viață nu. Și abia atunci, aruncându-te cu capul între țâțele de vacă nemulsă ale vieții, îți spui: “Aici îmi e locul”. Și începi să le sugi, sperând că în loc de lapte dau rom.
Răspuns naiv
Când mă întreabă câte unul, curios,
Ce-mi place mie cel mai mult pe lume
Spun că, deşi nu-s evlavios,
Iubesc să simt pe buze-al tău prenume.
Când mă întreabă lumea ce visez
În nopţi în care somnul mă răpune
Răspund că în delir îmbrăţişez
Tot trupul tău sclipind a goliciune.
Dacă mă-ntreabă careva de munţi şi văi
Răspund ca şi lovit de amnezie
Că ştiu doar coapsele şi sânii tăi –
Versuri strânse-n întrupată poezie.
Mă râde lumea, cu degetul m-arată
Ca pe un clovn de circ, ca pe-un smintit,
Ca pe o aripă desperecheată,
Ca pe un sfânt buimac de neclintit
Dar când mă-ntreabă vreunul mai voios
De ce-s născut, de ce exist, ce îmi doresc,
Gândindu-mă la tine îţi şoptesc duios:
„Să fiu al tău întreg, să te iubesc”.
Note to self
Mă simt uneori blestemat. De fapt nu mă simt, dar pentru că oricui eu pot să îi spun ce vreau, îmi place să mă victimizez ca să câştig simpatia publică. Încep să îi înţeleg pe cei care îmi spuneau să nu mă întorc la poezie. La sutele mele de ani, am ajuns să îmi albesc nopţile silabisind, şi parcă este mai rău ca în şcoala primară. Dar cine poate să conteste că timpul ucis (nu, nu pierdut, ucis) nu are farmecul său?! Nu, nu farmecul său, strălucirile sale!
Nevermore 