Suflete

          Să nu vă luați după scriitori. Totul moare, chiar și capodoperele pe care ei le cred veșnice. Nici măcar iubirea nu e veșnică, suferința cu atât mai puțin. Ce nu înțeleg unii îndrăgostiți este că nu trebuie să poarte războaie nici cu ei înșiși, nici cu veșnicia, nici cu orgoliile, nici cu uitarea. Poate războiul pe care îl are de dus orice om este să își păstreze sufletul în care îi adoarme, în fiecare noapte, iubirea. Și astfel, cei care se iubesc nu mai devin altceva decât frați întru arme.

Reclame

Inimi

          Când cineva îți smulge inima, las-o smulsă. Las-o acolo, în mijlocul drumului, și înainte ca alții să o calce în picioare scuip-o cu obidă. Cu dispreț. Oamenilor li s-a dat inima ca să le fie luată, nu să țină de ea ca de cel mai de preț lucru. Și când nu mai simți, uită. Uită și caută altceva, o altă viață, ca și cum tot ce ai fi trăit până atunci ar fi fost un coșmar. Numai în coșmare li se smulge oamenilor inima. Și în filmele de duzină. Fără coșmare și fără scenarii proaste viața ar fi un paradis, chiar și cu inima pulsând sub călcâiul care o strivește. Cât să iubești mai mult?!

:)

          Și uneori te mai întrebi în cine să mai ai încredere, pentru că în tine nu mai poți să ai. Nici în femeile care își mint iubirea. Nici în bărbații care își declară prietenia cu lovituri de bici. Nici în tine, asexuatul, care caută. Caută orice, doar viață nu. Și abia atunci, aruncându-te cu capul între țâțele de vacă nemulsă ale vieții, îți spui: “Aici îmi e locul”. Și începi să le sugi, sperând că în loc de lapte dau rom.

Răspuns naiv

Când mă întreabă câte unul, curios,
Ce-mi place mie cel mai mult pe lume
Spun că, deşi nu-s evlavios,
Iubesc să simt pe buze-al tău prenume.

Când mă întreabă lumea ce visez
În nopţi în care somnul mă răpune
Răspund că în delir îmbrăţişez
Tot trupul tău sclipind a goliciune.

Dacă mă-ntreabă careva de munţi şi văi
Răspund ca şi lovit de amnezie
Că ştiu doar coapsele şi sânii tăi –
Versuri strânse-n întrupată poezie.

Mă râde lumea, cu degetul m-arată
Ca pe un clovn de circ, ca pe-un smintit,
Ca pe o aripă desperecheată,
Ca pe un sfânt buimac de neclintit

Dar când mă-ntreabă vreunul mai voios
De ce-s născut, de ce exist, ce îmi doresc,
Gândindu-mă la tine îţi şoptesc duios:
„Să fiu al tău întreg, să te iubesc”.

Note to self

          Mă simt uneori blestemat. De fapt nu mă simt, dar pentru că oricui eu pot să îi spun ce vreau, îmi place să mă victimizez ca să câştig simpatia publică. Încep să îi înţeleg pe cei care îmi spuneau să nu mă întorc la poezie. La sutele mele de ani, am ajuns să îmi albesc nopţile silabisind, şi parcă este mai rău ca în şcoala primară. Dar cine poate să conteste că timpul ucis (nu, nu pierdut, ucis) nu are farmecul său?! Nu, nu farmecul său, strălucirile sale!

Umezeli (de vreme, de ochi, de gânduri)

          Plouase. De fapt continua să plouă, dar stropii aceia mărunţi, lipsiţi de putere şi intensitate, nu puteau fi numiţi ploaie. Mai degrabă, aş fi spus eu, semnau cu coji de seminţe scuipate de un dumnezeu semidoct şi lipsit de bun simţ în capetele muritorilor care, lipsiţi de altceva mai bun de făcut, umblau la ore târzii pe străzile umede ale oraşului. Mi-am spus că uneori oraşele umede nu sunt diferite de femeile umede, şi totuşi… „Totuşi, m-am contrazis, de ce orice pas pe care îl fac în viaţa asta trebuie să aibă încărcătură sexuală? Sau, mai rău, de ce orice intersecţie de drumuri trebuie să fie privită ca şi coapsele unei femei”? „Simplu”, mi-am spuns. Oraşele mari înghit spiritele şi, într-un fel sau altul le distrug. La fel cum o fac, de altfel, şi oraşele mici, lipsite de perspectivă. De fapt nu la fel, altfel. Femeile sunt într-un fel, oraşele mari sunt într-un fel, iar oraşele mici, acelea lipsite de perspectivă…

         Şi totuşi! Am cunoscut cândva o femeie al cărei vis în viaţă era să se căsătorească şi să aibă copii. Să mă ierte ochişorii sensibili – nu să se fută, să se căsătorească şi să aibă copii, actul sexual reprezentând numai actul de reproducţie. Mereu am fugit de femeile acestea capcană, aşa cum aş fi fugit, dacă aş fi avut destulă minte, de oraşele mari. La cum mă cunosc, probabil aş fi fugit şi de oraşele mici, dar nu îmi mai rămânea decât să mă duc pe pustie şi acolo cine ştie cărei umbre să îi recit o poezie nereuşită care propovăduia puterea umană, nicidecum pe cea dumnezeiască.

           Mi-au trecut gândurile pe măsură ce mi s-a mărit pasul. Cred că este un mimetism, un fel de acţiune demnă numai de o maimuţă, o copiere a ceea ce am văzut – când ploile se înteţesc oamenii se apucă să fugă. Mai mult în oraşele mari, în cele mici mai puţin. Pasul mi se mărise, dar încă nu am ajuns să fug de ploaie, doar de mine. Mărturisesc, de mine fug, dar încă nu am învăţat să fug de visele mele. Visele acelea care mă bântuie atunci când în singurătate, când nu îmi sună telefonul sau atunci când sună dar nu mai răspund la el, îmi îndreaptă ochii minţii către ceea ce îmi doresc şi aştept şi nu mai vine. Poate asta ar trebui să înveţe umanitatea; ceea ce doreşti şi aştepţi şi nu mai vine se numeşte vis. De multe ori se poate întâmpla să visăm prea în zadar.

Disperări

          Îmi sugrum singurătatea aşa cum pot, omeneşte, cu simulacre de sufletisme, cu îmbrăţişări mincinoase, cu zâmbete amare şi cu veselie care ar bătea la ochi şi celui mai prost dintre pământeni. Îmi mint sufletul ca să îmi liniştesc trupul, şi liniştindu-mi trupul îi spun sufletului cea mai mare minciună din câte există. Aşa cum, îmi spun, cea mai mare minciună din vocabular este „mereu”. Iar cea mai mare minciună dintre oameni este “iubirea”. Timpul nu este minciună, el este singurul real, singurul veşnic alături de schimbare. Oamenii se schimbă; timpul se schimbă; până şi schimbările se schimbă, parcurgând impetuoase şi nepăsătoare eternitatea – şi nu ştiu, aşteptându-i sau aşteptându-şi sfârşitul. Într-o noapte m-am trezit spunându-mi că în iubire nu poate exista punct, doar la sfârşitul frazelor. Şi între oameni.