:)

          Și uneori te mai întrebi în cine să mai ai încredere, pentru că în tine nu mai poți să ai. Nici în femeile care își mint iubirea. Nici în bărbații care își declară prietenia cu lovituri de bici. Nici în tine, asexuatul, care caută. Caută orice, doar viață nu. Și abia atunci, aruncându-te cu capul între țâțele de vacă nemulsă ale vieții, îți spui: “Aici îmi e locul”. Și începi să le sugi, sperând că în loc de lapte dau rom.

Reclame

Răspuns naiv

Când mă întreabă câte unul, curios,
Ce-mi place mie cel mai mult pe lume
Spun că, deşi nu-s evlavios,
Iubesc să simt pe buze-al tău prenume.

Când mă întreabă lumea ce visez
În nopţi în care somnul mă răpune
Răspund că în delir îmbrăţişez
Tot trupul tău sclipind a goliciune.

Dacă mă-ntreabă careva de munţi şi văi
Răspund ca şi lovit de amnezie
Că ştiu doar coapsele şi sânii tăi –
Versuri strânse-n întrupată poezie.

Mă râde lumea, cu degetul m-arată
Ca pe un clovn de circ, ca pe-un smintit,
Ca pe o aripă desperecheată,
Ca pe un sfânt buimac de neclintit

Dar când mă-ntreabă vreunul mai voios
De ce-s născut, de ce exist, ce îmi doresc,
Gândindu-mă la tine îţi şoptesc duios:
„Să fiu al tău întreg, să te iubesc”.

Note to self

          Mă simt uneori blestemat. De fapt nu mă simt, dar pentru că oricui eu pot să îi spun ce vreau, îmi place să mă victimizez ca să câştig simpatia publică. Încep să îi înţeleg pe cei care îmi spuneau să nu mă întorc la poezie. La sutele mele de ani, am ajuns să îmi albesc nopţile silabisind, şi parcă este mai rău ca în şcoala primară. Dar cine poate să conteste că timpul ucis (nu, nu pierdut, ucis) nu are farmecul său?! Nu, nu farmecul său, strălucirile sale!

Umezeli (de vreme, de ochi, de gânduri)

          Plouase. De fapt continua să plouă, dar stropii aceia mărunţi, lipsiţi de putere şi intensitate, nu puteau fi numiţi ploaie. Mai degrabă, aş fi spus eu, semnau cu coji de seminţe scuipate de un dumnezeu semidoct şi lipsit de bun simţ în capetele muritorilor care, lipsiţi de altceva mai bun de făcut, umblau la ore târzii pe străzile umede ale oraşului. Mi-am spus că uneori oraşele umede nu sunt diferite de femeile umede, şi totuşi… „Totuşi, m-am contrazis, de ce orice pas pe care îl fac în viaţa asta trebuie să aibă încărcătură sexuală? Sau, mai rău, de ce orice intersecţie de drumuri trebuie să fie privită ca şi coapsele unei femei”? „Simplu”, mi-am spuns. Oraşele mari înghit spiritele şi, într-un fel sau altul le distrug. La fel cum o fac, de altfel, şi oraşele mici, lipsite de perspectivă. De fapt nu la fel, altfel. Femeile sunt într-un fel, oraşele mari sunt într-un fel, iar oraşele mici, acelea lipsite de perspectivă…

         Şi totuşi! Am cunoscut cândva o femeie al cărei vis în viaţă era să se căsătorească şi să aibă copii. Să mă ierte ochişorii sensibili – nu să se fută, să se căsătorească şi să aibă copii, actul sexual reprezentând numai actul de reproducţie. Mereu am fugit de femeile acestea capcană, aşa cum aş fi fugit, dacă aş fi avut destulă minte, de oraşele mari. La cum mă cunosc, probabil aş fi fugit şi de oraşele mici, dar nu îmi mai rămânea decât să mă duc pe pustie şi acolo cine ştie cărei umbre să îi recit o poezie nereuşită care propovăduia puterea umană, nicidecum pe cea dumnezeiască.

           Mi-au trecut gândurile pe măsură ce mi s-a mărit pasul. Cred că este un mimetism, un fel de acţiune demnă numai de o maimuţă, o copiere a ceea ce am văzut – când ploile se înteţesc oamenii se apucă să fugă. Mai mult în oraşele mari, în cele mici mai puţin. Pasul mi se mărise, dar încă nu am ajuns să fug de ploaie, doar de mine. Mărturisesc, de mine fug, dar încă nu am învăţat să fug de visele mele. Visele acelea care mă bântuie atunci când în singurătate, când nu îmi sună telefonul sau atunci când sună dar nu mai răspund la el, îmi îndreaptă ochii minţii către ceea ce îmi doresc şi aştept şi nu mai vine. Poate asta ar trebui să înveţe umanitatea; ceea ce doreşti şi aştepţi şi nu mai vine se numeşte vis. De multe ori se poate întâmpla să visăm prea în zadar.

Disperări

          Îmi sugrum singurătatea aşa cum pot, omeneşte, cu simulacre de sufletisme, cu îmbrăţişări mincinoase, cu zâmbete amare şi cu veselie care ar bătea la ochi şi celui mai prost dintre pământeni. Îmi mint sufletul ca să îmi liniştesc trupul, şi liniştindu-mi trupul îi spun sufletului cea mai mare minciună din câte există. Aşa cum, îmi spun, cea mai mare minciună din vocabular este „mereu”. Iar cea mai mare minciună dintre oameni este “iubirea”. Timpul nu este minciună, el este singurul real, singurul veşnic alături de schimbare. Oamenii se schimbă; timpul se schimbă; până şi schimbările se schimbă, parcurgând impetuoase şi nepăsătoare eternitatea – şi nu ştiu, aşteptându-i sau aşteptându-şi sfârşitul. Într-o noapte m-am trezit spunându-mi că în iubire nu poate exista punct, doar la sfârşitul frazelor. Şi între oameni.

Sufletism

          Citisem pe undeva, prin vreun colţ de noapte, cum că cel mai neghiob dintre oameni ar fi căutătorul de cunoaştere. Poate cumva şi pentru că adevărata cunoaştere se plăteşte cu viaţa – ca o lege a talionului, dintre pentru dinte, ochi pentru ochi, viaţă pentru viaţă. Aş subscrie de cele mai multe ori, orice ocean de cunoaştere poate seca în faţa unui strop de iubire. Ce dacă iubirea îmbogăţeşte în suflet dar sărăceşte în duh?!

Case (I)

          Ar fi posibil oare, ca o viaţă să fie pauza dintre două morţi? Un popă, dacă m-ar auzi, cu siguranţă, după ce ar râde, mi-ar reaminti de bunătatea Stăpânului Ceresc care promite, după haosul şi încercările unei vieţi, o alta mai bună şi veşnică. Atât şi nimic mai mult; doar veşnicia.

          Căutându-mi într-o noapte alternanţele, rămăşiţe sufleteşti, întâmplări din care să se poată extrage o urmă de personaj care să nu fiu eu – tocmai pentru că într-o viaţă nu este rău să îţi spui „eu nu trebuie să fiu eu nici măcar în faţa mea”, m-am întâlnit cu o idee care a început să se ceară scrisă. Mie aşa mi se întâmplă, ideile devin personaje şi personajele prind viaţă trăind întâmplările lor proprii. Trebuie doar să se nască; adică să ia o pauză de la inexistenţă, să prindă contur şi să aibă un rost până în clipa în care le vine vremea să se întoarcă înapoi în neant.

         Se născuse – personajul-idee dar parcă nu ca să îşi îndeplinească menirea, parcă venise cu un alt gând. Despre mine se poate spune orice, inclusiv că nu am capacitatea de a mă raporta la propriile gânduri. „Cine gândeşte prea mult pierde prea mult” – şi adevărul este că, de la naştere până la repaos ne rămâne prea puţin timp. Şi totuşi, personajul meu mi-a cerut să mă gândesc, ca şi cum venise el să mă construiască pe mine, nu eu pe el. Ciudate şi apariţiile astea! Sunt nebuni cărora li se arată Dumnezeu, alţii care văd Fecioara, fericiţii, iar eu… Eu mă pricopsisem cu o arătare care parcă îmi spunea: „păi nu vreau să mă construieşti aşa; nu, întâmplarea aia nu o povesti; uite, spune lucrul ăsta”… şi aşa mai departe până când, renunţând la propria-mi voinţă, aproape i-am strigat să mă lase în pace şi să se scrie singur. „Idiotule”! i-am mai aruncat enervat şi mi-am închipuit că îi întorc spatele părăsindu-l în bezna neagră a uitării.

        Dar ştiţi cum se spune, cel puţin pe la noi: „nu mor caii când vor câinii”. În mod ciudat, personajul acesta începu să se construiască singur, să se scrie singur, neţinând cont de voinţa dumnezeului său – şi ca să nu mă condamne cineva de vreo intenţie de a îmi dezvolta un cult divin al personalităţii aş invoca un singur lucru pe care l-am învăţat de la cineva mai înţelept ca mine: „tu eşti Dumnezeul textului tău”. Uzând de dreptul la liberul arbitru, personajul meu renunţă la mine şi porni să cugete singur, dictându-mi şi, uneori, chiar apostrofându-mă că nu scriu suficient de repede încât să îi reţin toate cuvintele. M-am enervat iar, dar cine a mai auzit de revolta zeilor împotriva umanităţii? Numai omul are voie să se întoarcă împotriva divinităţii iar aceasta să se răzbune, nu invers! „Dracu’ să te ia! i-am mârâit. Eu voiam să nasc un om, nu un catâr! Un om, nu un măgar”!

          Începu, cu glas protector, să îmi explice diferenţa dintre măgar şi catâr, iar mie mi se părea că încearcă tot mai mult să mă scoată din sărite. Văzându-mi starea, mă întrebă împăciuitor: „Tu la ce crezi că ar trebui să se raporteze omul în timpul trecerii sale prin viaţă”? Am pufnit dispreţuitor: „Cum la ce”?! “Păi, la ce? La viaţă? La moarte? La ce este între ele? Ce este între ele”? Începusem să îi urmăresc iritat vorbele – alt interogatoriu la care eram supus în adâncurile nopţii, în loc să fiu lăsat să mă joc de-a scriitorul. „Cum ce este între ele? O suită de întâmplări, de oameni, de”… Mă opri cu un gest plictisit. Între viaţa şi moartea unui om, nu poate fi decât el. Nu El Dumnezeul, el omul. Doar de el este loc în propria viaţă. Şi acum poţi să te întrebi la ce se raportează, pentru că este simplu. La ceea ce îl defineşte, la rădăcina lui şi la cum s-a dezvoltat sub diferite influenţe”.

         “Nu înţeleg ce vrei de la mine”, i-am spus. „Uneori nu vrem nimic. Ce, tu ai vrut ceva când te-ai născut? După ce ai orăcăit, probabil de câteva ori, ai vrut să dormi. Ai vrut să te întorci în inconştientul din care ai apărut. Crezi că eu vreau altceva acum, când sunt acasă”? Cred că la fel li se întâmplă şi celor care devin părinţi. După bucuria de a fi dat viaţă pot apărea conştientizările – viaţa se schimbă în mod radical, priorităţile se restructurează, până şi casele ajung să îşi schimbe înfăţişarea. Părea că mi-a citit gândul: „Ei, vezi? Casele… Tu, probabil ameţit de cine ştie ce licoare sau de cine ştie ce dram de nebunie, te întrebi unde o să mă pui să dorm. Eu, în schimb, ţi-aş spune că tu ai dormit prea mult. Au ei nevoie, oamenii, de locuinţe, dar nu crezi că au nevoie de Casă”? Părându-mi-se că mă ia de sus am mormăit: „Am eu nevoie de casa srii, să te arunc afară”. Râse. „Ca om, ce te-ai fi făcut dacă nu ai fi avut de unde să pleci”? I-am aruncat o privire şocată: Unde să plec”?! “Sunt unii care spun că Acasă este locul în care devenim conştienţi de noi înşine. Aşa că, dragul meu, orice ai spune, eu cred că de Acasă plecăm în robia vieţii”.

          Rădăcinile… Răsăritul. Cred că despre asta era vorba. Poate este adevărat, răsărim toţi acolo unde ne alegem, ca să devenim ceea ce alegem şi, uneori, pierzându-ne de adâncurile noastre, să naştem demoni care ne aleg pe noi. Un personaj nou mi se născuse, şi casa pe care i-o ştiam era mintea mea.