Dedicatie…

          Să spunem ca e criză. Economică, politică, de energie… Vineri seara… Merge un pahar de vin și o muzică bună. Și dacă inspirație nu este, sunt amintiri destule. Uneori, vineri seara, într-un anumit bar cu o terasa albă străjuită de o balustradă albă, trăgeam o “ședință” culturală (a se citi de culturalizare). Recunosc, de suficiente ori ostentativ. Dar cât îmi plăcea, domnule, să văd cum degetele maneliștilor lăsau urme adânci în trupul de lemn al meselor! Și ce bucurie simțeam când le vedeam ochii îndobitociți luminați de suferință. Hai, e weekend… pentru voi, maneliștilor, știu că nu m-ați uitat. Sau, mai bine, pentru un om special.

Demascarea. Da, recunosc! (despre mine, mai în glumă, mai în serios…)

          Nu vreau să vă îndepărtez, dragii și dragele mele, voi, cei care zi de zi, o dată la două zile, săptămânal, etc. veniți să citiți ce mai scriu eu pe aici. Totuși, oricât am făcut eforturi să mă abțin nu mai pot răbda. Mă văd nevoit, silit de condiția mea celestă, să vă mărturisesc superioritatea mea. Din nimicnicia voastră vă veți uita către mine cu ochi mânioși, știu, dar nu veți ține supărarea, vă veți da singuri seama de această superioritate. Apoi veți ajunge la concluzia lui Sherry, că “și viermii pot slăvi dumnezeirea”. Și veți reveni la sentimente mai bune, veți reînvăța să țineți la mine, să mă apreciați și să mă iubiți.

         M-am ascuns destul sub niște rânduri, suficient am căutat să nu vă orbesc cu perfecțiunea mea. Am considerat că nu ar fi corect față de voi, dar deja devine incorect față de persoana mea. Nu mă voi mai ascunde… trebuie să știți că am niște ochi frumoși, atât de frumoși încât femeile uită să își miște privirea când îi întâlnesc. Din fericire pentru ele asta se întâmplă foarte rar. Fiind conștient de pericolul pe care îl reprezintă acești ochi diavolești până și la dușurile bilunare pe care le fac îmi păstrez ochelarii de soare.

          Am văzut pe diverse bloguri cum unii pun poze cu ei, căutând să atragă atenția. Eu nu caut ca acest loc să fie unul comercial, de aceea am refuzat orice imbold de a mă arăta. Ar fi o îmbulzeală cruntă, toți ați dori să îmi vedeți pozele, să mă felicitați pentru spatele păros cu care m-a înzestrat natura, pentru mustăcioara tip guță (până și acest semizeu al muzicii bune nu își poate scrie numele cu majusculă în fața mea) atât de elegantă și de invidiată. În fața fotografiilor mele nările v-ar fi inundate de parfumul natural (exclusiv natural sau diluat cu niste aqua di gio) pe care îl emană ființa mea, sufletul meu…

          Ce doream să vă spun? Buzele îmi sunt roșii ca petalele trandafirilor sărutate de roua dimineții. Și dacă pe ele se mai rătăcește o coajă de sămânță, nu vă temeți pentru imaginea mea, voi da frâu masculinității care mustește parcă la subsuorile mele și o voi scuipa cale de o poștă… sau în obrazul celui mai apropiat dușman. Forța mea herculeană este remarcată chiar și de ochii cei mai lipsiți de simțul detaliului. Lanțul de aur de o kilă care mi se prelinge pe piept poposind pe burtă nu este cel care mă covârșește. Nici brățările cu zale groase nu sunt cele care îmi lungesc mâinile mai mult decât vi s-ar părea vouă normal. Această ținută pe care neștiutorii ar numi-o grobiană este de fapt exprimarea libertății mele de gândire, a puterii de pătrundere penetrare a legilor universului care în cazul meu atinge paranormalul… pentru că eu sunt cel mai fervent adept al teoriei darwiniste, eu și numai eu mă trag din maimuță. Dar pentru a mă deosebi de strămoșii mei demni, degetele-mi sunt acoperite cu ghiuluri care vă iau ochii, care pe unii dintre voi vă umplu de invidie… Și greșiți când spuneți că gramajele lor sunt imense, că sunt de prost gust! Au exact gramajul necesar pentru a-mi fi cuprinse degetele asemănătoare unor gustoși cârnăciori de bere.

          Unii dintre voi, pasionați de gadgeturi, s-ar uita cu invidie la telefonul meu extrem de scump, făcut la comandă… dar v-aș încuraja (pentru că și eu țin la voi) spunându-vă că înainte, când nu atinsesem perfecțiunea, telefoanele mele erau luate la ofertă, din buzunarul vreunui adormit, din poșeta vreunei neatente… Și aș considera că nu vă pasă deloc de ceea ce simt dacă invidia vă va îmbujora obrajii, când îmbrăcat de gală, îmi veți  privi cu jind costumul armani (in fata mea tot fara majuscula) asortat perfect cu adidașii pe care scrie Nikee.  Cred că am spus suficient deocamdată… știți că nu îmi place să mă laud, sunt suficiente cântece în care nevasta mea, amantele mele, mașinile și întreaga mea avere s-au dovedit a fi o nesecată sursă de inspirație pentru artiștii autohtoni de calitate, bronzați cu dungi prin curțile palatelor lor cu turnulețe. Și voi le știți prea bine, degeaba ați nega. Sunt atât de molipsitoare încât e imposibil ca stomacul să nu vă tresalte. (a spus cineva din spate “a greață”?! Te înșeli, frate, dar lasă, rezolvăm noi în particular…)

          Iertați-mă că am îndrăznit să îmi afișez superioritatea, dar oricum ați fi aflat despre această esență pură a divinității care îmi curge în vene în loc de sânge. Aurul strălucește și în mocirlă, indiferent dacă este purtat la gât, în ureche, pe mâni sau chiar la gleznă. Știu că vă va trece repede această supărare, pentru că îmi veți recunoaște mărețul suflet după comportamentul de până acum. Am căutat să mă ascund doar ca să nu vă nasc complexe de inferioritate, invidii, zbuciumuri nejustificate. Știu cum este, am trăit asemenea clipe de coșmar… Superioritatea naște complexe… și complexul de superioritate poate deveni relativ repede complex de inferioritate. Asta este lumea în care trăim… Dar țineți în continuare la mine, chiar dacă vă simțiți sfidați, arăta-ți-mi iubire și apreciere, hrăniți-mă ca și până acum cu energia voastră… doar pentru că sunt perfect!

P.S.: o dedicație – nu e chiar ultima capodoperă a lui gută, dar merge…