Speranţă nocturnă

          Mi se întâmplă să îmi treacă nopţile greu, chinuitor, ucigătoare de răbdare şi de somn. Poate peste o vreme îmi voi impune mie însumi penitenţă pentru aceste nopţi pe care, în loc să le privesc aşa cum obişnuiam, le văd începuturi ale zilei de mâine. Din mâine în mâine îmi spun că voi ajunge şi la ziua în care îmi voi curma pentru scurt timp chinurile. Atunci mă voi pocăi şi voi cere să îmi fie iertată nerăbdarea de a aduce ofrandă ei, Nopţii. Iar ea va începe să îmi picure prin vene a linişte iertătoare.

….

          Mă întreba cineva, acum ceva vreme, care îmi sunt ciudăţeniile. Nu am ştiut să răspund cu exactitate, pentru că deşi poate părea altora, niciun om nu îşi pare ciudat în propria normalitate. Scotocind prin mine în căutarea unui răspuns gândul mi se îndrepta mereu înspre obsesii. În definitiv, şi obsesiile ne pot deveni ciudăţenii. Şi aş fi răspuns, dacă aş fi ştiut ce, dacă mi-aş mai fi cunoscut obsesiile actuale, altele decât aceea legată de timp şi de oglindă. Aşa se întâmplă atunci când de atâtea ori îţi cauţi timpul în jur şi în buzunare şi ajungi să ţi-l găseşti pe faţă.

          Nu ştiu dacă este neapărat ciudăţenie, decât raportat la curentul social pe care l-am observat de ceva vreme în jurul meu – acela de a se combina într-o frază cuvinte româneşti cu altele englezeşti pentru că, oh well, dă bine. What the fuck! Am refuzat cu încăpăţânare să fac asta, cu excepţia unor atitudini demonstrative, de aceea am avut surpriza de a fi întrebat de unii, uimiţi de încăpăţânările mele, dacă ştiu măcar o boabă de engleză. Mărturisesc că ştiu diferenţa dintre “moon” şi “month”, dar îmi vine uşor să o neglijez când vine vorba de obsesiile mele. M-aş duce să mai caut nişte timp, să pot privi luna.