Umbre

          Mă mai apuca, mai ales noaptea, câte o umbră, şi mă trăgea de mânecă cerându-mi să îi vorbesc. Mă opream deseori din mers şi tăifăsuiam până înspre dimineaţă când răpuşi amândoi de apropierea zilei ne stingeam în somnurile noastre. Nici nu mai ţin minte ce i-am spus ultima oară, făceam un studiu comparat asupra trecerii timpului, arătându-i amintirea ei şi ridurile care mi se părea că încep să mi se strecoare în oglindă. Găseam chiar, uneori, puterea să râd. Îi spuneam ceva despre timp şi râdeam prosteşte, ceva cum că de la o vreme mi se pare că nu mai este cum spuneam cândva, că am tot timpul din lume. Şi continuam, plângându-mă că m-am schimbat, că am impresia că acum timpul se scurge afară din mine, nu ca înainte, când parcă îşi făcea loc în interiorul meu. De la o vreme a început să tacă. Am crezut că am supărat-o amintindu-i de toate prin câte am trecut împreună, reproşându-i răutăţile mele, spunându-i că, într-un fel, m-a despărţit pe mine de mine. Şi totuşi, uneori îmi apare în bătăile inimii şi le face să devină mai puternice, doar ca să îmi trimită mintea în vremurile acelea în care nu ştiam ce sunt tăcerile. Tăcerile mele, mai ales, dar şi ale ei.

Shhhh

          Mi se mai atrăgea atenţia din când în când, pe vremuri, demult, de către unii binevoitori sfătoşi, şi mi se arătau cu degetul lipsurile de caracter. Ba că aş fi prea visător, ba că aş fi prea leneş, ba că aş fi prea intransigent. În definitiv, dacă m-aş uita în ochii tuturor celor care mi-au trecut prin viaţă şi nu mai fac parte din ea, este clar că am fost omul căruia îi lipsea, dacă nu multe, exact ceea ce le trebuia lor. Totuşi, au fost câţiva care cu chiu cu vai, de voie de nevoie, s-au obişnuit cu mine. Mai ales eu. Şi în anumite momente cred că îmi permit mie însumi să fiu mândru de mine pierzând oameni şi învăţând să mă pregătesc să pierd mereu alţii. Poate asta este viaţa, un şir de pierderi. Să îmi ierte un asemenea gând aceia care aşteaptă cu sufletul la gură vara ca să îşi „trăiască viaţa”. Sunt vieţi şi vieţi, traiuri şi traiuri. Să nu uit; îmi atrăgea atenţia, uneori, Amicu‘, cică eu nu prea obişnuiesc să scriu vara. Cred, într-un fel, că a trăi presupune să te rupi de ceilalţi (nu să te pierzi) şi să taci. Doar să taci.

Tăceri

          Mai tac uneori, uneori prea mult, şi faţă de mine şi faţă de alţii. Am auzit din atâtea părţi că tăcerea este un gest de înţelepciune încât s-ar putea să simt nevoia să tac pentru a părea chiar şi ceea ce nu sunt. Cred, totuşi, că înţelepciunea aceea atât de admirată şi lăudată de alţii nu mă va ajunge nici pe patul de moarte, nu pentru că aş mai avea eu unde să fug ci pentru că ar fi ea prea epuizată de goană ca să mai facă doi paşi să mă cuprindă. Cred că secretul fericirilor mele este că mă plac aşa cum sunt, mai puţin înţelept, mai predispus la greşeală, mai puţin dispus să ascult sfaturile altora. Şi asta şi pentru că în tăcerile mele îmi vorbesc mie, iar ceea ce aud, chiar dacă nu îmi place, mă face să fiu mai bun. Dar tot nu înţeleg cum este posibil ca în tăcere unii să se simtă singuri.

          Mă întreabă într-o zi: “Ce faci”? “Mă gândesc la tine”, răspund. “Cine ţi-a dat voie să faci asta”?!

          De parcă vreodată, cineva, ar putea pune interdicţie vreunui gând!

       “Şi dacă mi-ai interzice chiar tu, şi chiar dacă mi-aş interzice eu mie (şi surprinzându-mi gândul cuprinzându-te m-aş mustra), nu cunosc secretul care să înlănţuie gândul şi să îl condamne la nefiinţă. Nici măcar tăcerea, pentru că dacă un gând este nerostit, nici faţă de sine nici faţă de alţii, nu înseamnă că nu există. Atunci te-aş cânta în linişte, ca un poet tăcut care, chiar dacă nu îşi scrie poemul, nu înseamnă că nu i-a găsit rime. Poate că singura menire a liniei orizontului este să ascundă de ochii indiscreţi ai curioşilor sărutul dintre pământ şi cer”.

          Am mai spus-o de multe ori, mi se mai întâmplă să îmi tacă gândurile. Aşa, ca un fel de răzbunare că mai strig la ele, când mi se îmbulzesc prin cap. “Linişte”! le strig. Sunt ca nişte copii neascultători, care îşi opresc joaca o perioadă scurtă de timp, doar pentru a o relua mai haotică şi mai gălăgioasă. Dar sunt ranchiunoase, şi mi se mai întâmplă să se răzbune. Să se ascundă pe undeva şi să tacă răzbunător, fără vreun foşnet, fără vreun sunet, fără nicio mişcare. Să îmi lase între tâmple un vid imens de tăcere.

          Eu niciodată nu le strig “Tăcere”! Şi totuşi, mi se pare că oricât de copilăreşte s-ar comporta, înţeleg bine diferenţa dintre linişte şi tăcere. De multe ori tăcerile pot să fie dureroase, pe când liniştea… (Nu am mai ascultat-o demult).

Sub tăcere

Priveam de la geam cum stropii reci de ploaie se izbeau de asfaltul ud, ca niște proiectile lansate din guri de tun nevăzute, căutând parcă să îl străpungă. Se formaseră bălți, iar la umbra bordurilor luaseră naștere mici pârâiașe care, în alunecarea lor, păreau că încearcă să îl șteargă. Norii străjuiau lupta aceasta zgomotoasă, trimițând în ajutor câte un fulger care să lumineze vreo fisură a asfaltului îndărătnic, sau un tunet, cu voce groasă și înspăimântătoare, menit să strecoare în sufletul împietrit vreo teamă neștiută care l-ar fi făcut să se desfacă.

Eram amuzat de această agitație și un gând își făcu loc în bezna nopții sfâșiate din când în când de limbi de foc flămânde. Paradisul… aș fi putut spune că deja sunt în paradis, aici, în brațele celei care mă iubește, care privește, împreună cu mine, eforturile ploii și nepăsarea asfaltului. Dar știu, o asemenea naivitate nu ar fi iertată niciodată dacă ar ajunge la urechile oricărei femei… de aceea nu i-am spus-o și nici nu i-o voi spune.