Spaimă şi depresie

          Ninge nebuneşte, fără să dea cerul vreun semn că ar vrea să se oprească; aş fi ieşit afară, în noapte, în zăpadă, aşa cum o făceam în alte nopţi, cu o mână de femeie în mâna mea, cu râsul ei mângâindu-mi urechile, cu ochii ei calzi dezgeţându-mi şi trupul şi sufletul. Doar că acum sunt altfel, sunt altul, umerii îmi tremură de prea multă povară şi picioarele, deşi ar alerga, parcă nu mai au unde. Încremenisem în aşteptarea zăpezii şi m-a găsit încremenit în aşteptarea plecării ei. Doar că, de data aceasta, aşa am sentimentul, nu se va mai topi niciodată şi va rămâne acolo unde este. Prea m-a nins pe tâmple şi, ca să nu îngheţ degeaba, mă mint că în ninsori mi-am dobândit înţelepciunea. Doar că sufletul…

        Sufletul mi-l simt altfel, asemenea nemişcării îngheţului, deloc mobil, incapabil să mai sclipească. Nu m-ar mai prinde, nu mi se mai potrivesc toate vâlvătăile şi nici toate pasiunile, mai ales că mereu m-a stăpânit o teamă cumplită de ridicol. M-aş simţi ridicol, şi nu mai am curajul nici măcar să îmi închipui cum ar fi să spun înflăcărat “te iubesc”. Nu am spus-o când trebuia, poate nu am spus-o cui trebuia – înţelepciunea nu are darul de a ne desluşi trecutul şi un fost viitor posibil, doar de a ne identifica greşelile. Dar nu ştim cum am fi fost fără ele, nu ştim ce s-ar fi ales de regretele noastre, de neîmpăcări, de ruinele care devenim oricum, fie că trăim în fericire fie că ne încovoiem sub nefericire. Încă sunt drept şi puterile nu m-au părăsit, dar mă tem. Şi mă întreb, de multe ori, văzând vreun bătrân umblând aplecat şi nesigur, vreo bătrână gheboasă abia târându-şi plasele pe care le-a scos la plimbare până la piaţă, oare pe ei nu cumva îi împovărează nu vârsta ci  ruşinea?! Ruşinea, nu ruşinea de a fi fost ceea ce au fost, ci cealaltă, aceea de a fi ce sunt – nişte ruine.

          Mă tem, deşi teama nu îmi opreşte nicidecum dezintegrarea. Un fir de păr negru dispărut este ca o cărămidă căzută dintr-un edificiu. Eu, eu eram un edificiu, cândva. Cu femei în preajma mea, al căror rol unic era de a fi neglijate şi uitate, călcam cu pas sigur înainte, prin întunericul nopţii, prin cruzimea iernilor, căutându-mi, cu ochii aţintiţi înspre stele, cuvintele. Le împărtăşeam lor, altora, lăsându-le să curgă împreună cu aburul fierbinte care înfrunta pornit printre buze gerul, însoţindu-mi rimele cu mângâieri. Recunosc, deşi nu aveam nici atunci talent, demult îmi scriam versurile pentru a îmi câştiga locul în aşternutul femeilor. Şi eram nerăbdător să se sfârşească, ea, poezia, pentru a putea scrie alta. Îmi închipuiam că asta este viaţa, poezie. Acum, deşi mi-am pierdut ritmul şi mi s-au stins rimele, aş scrie, aş scrie nebuneşte, cu spaimă, doar pentru a nu mă lăsa să mă întind. Pentru a rămâne în picioare, mereu, viu pentru totdeauna. Mă tem. Mă tem, sunt prins într-o iarnă – cea mai lungă dintre ierni – la sfârşitul căreia nu ştiu ce voi găsi, dar cu siguranţă nu primăvara.

Frântură de jurnal

          Istoriile se repetă mereu. Acela care îndrăzneşte să conteste fie nu are nici măcar cea mai mică idee despre viaţă, fie nu posedă grăuntele necesar de inteligenţă pentru a deschide ochii. Da, adevărul este că din poziţia mea, chiar dacă poate să pară jignitor, îmi permit să spun: “oamenii sunt proşti”.

        Am încercat să îmi iau mintea de la toate, inclusiv de la scris, şi am trăit, dacă nu chiar în virtutea inerţiei, simplu. Fără prea multe gânduri, fără prea multe speranţe. Mi-am pus o singură dorinţă, cândva demult: să pot. Pentru că nu mă înspăimântă nici moartea pe care o datorez, nici suferinţele; mă înspăimântă neputinţa. Eu pot orice. Doar că, spre deosebire de omul slab care îşi spune un asemenea lucru căutând să se motiveze în încercarea de a îşi uita complexele create de neputinţă, eu chiar mă cred – pot; pot orice. Cred că pot orice, şi aproape în fiecare zi îmi dovedesc mie însumi acest lucru. Nu, eu nu mă iau la întrecere cu alţii, nici nu am ceva de dovedit cuiva. Sunt prea sigur pe mine ca să fie nevoie de transpiraţii inutile. Singura piedică în faţa ascensiunii, respectiv a accesiunii în anumite sfere, îmi sunt eu. Chiar dacă pot orice, mă tem să îmi duc la capăt putinţele. Şi, înspăimântător este că în unele cazuri mă înspăimânt mai mult de ceea ce aş putea face decât de o eventuală neputinţă. Într-o noapte am învăţat să dau viaţă morţilor. Problema este alta – nu contestă nimeni, este greu să naşti, să dai viaţă. Este şi mai greu, însă, să păstrezi viaţa şi să o închizi într-un trup. Mai ales atunci când conştientizezi că orice trup este, mai mult sau mai puţin dator nu numai cu o moarte, ci cu însăşi propria ratare.

          Uite, jurnalule, o piesă potrivită. Adevărul este că Dumnezeu o fi primul din istorie care a ratat, dar ne-a creat după chipul şi asemănarea sa. Or, atunci, de ce să ne mai mirăm că eşuăm lamentabil?!

Metalul săptămânii

          A fost o vreme în care nu aveam timp să dorm. Mă temeam că pierd prea mult timp, mi se părea că sunt atât de multe lucruri de făcut! Aveam impresia că somnul m-ar fi încurcat, cu atât mai mult cu cât îmi spuneam că am vreme să dorm după moarte. Nu ştiu dacă nu conştientizam sau uitasem că somnul este fratele mai mic al morţii – şi nu este deloc imposibil ca el să fie modul prin care, de fapt, ne obisnuim cu ea. Omul se teme de necunoscut, şi de multe ori am impresia că nu face bine. În loc să se teamă şi să fugă ar face mai bine să caute să cunoască, deoarece cunoaşterea înseamnă putere; puterea înseamnă capacitatea de a domina frica; înfrânarea fricii poate să însemne, în multe cazuri, mai multe vise. Sunt sigur, am văzut oameni atât de speriaţi să viseze încât le-aş cere, dacă s-ar putea, să le dorm eu toate somnurile!

Temere

          Mă gândesc că răbdarea nu este o virtute. Aşteptarea nu este altceva decât o ştiinţă – una pe care o pot deprinde şi cei virtuoşi, şi cei mai puţin virtuoşi. Pentru a te deprinde cu ea, pentru a nu o rupe la fugă de la început, nerăbdător, aşteptarea trebuie administrată la început în doze cât mai mici. Apoi, în funcţie de talentul fiecărui individ în parte, dozele cresc sau dispar cu desăvârşire.

          Nu mai ţin minte de când o aştept. Am uitat de când închid ochii şi o aştept. Sunt atât de obişnuit să aştept încât dacă ar veni, m-aş speria. M-aş speria pentru că având-o alături eu nu aş mai fi eu, aş deveni proiecţia aceluia care îmi doream să fiu cândva, de mult. Aş muri eu pentru a îi face loc altui eu, ori asta este înspăimântător, nu poate nimeni să mă contrazică.

          O aştept. În fiecare noapte, întins pe spate, între vis şi trezie, sper să îi simt atingerea. Să îi simt răsuflarea pe buze, să îi gust sărutul, să îi ling buzele. Să o simt cum mi se potriveşte perfect în braţe şi cum cu degetele îmi mângâie obrazul. Dar, cum spuneam, aşteptarea este o ştiinţă şi eu ştiu să aştept. Chiar dacă fiecare clipă care trece în dorul ei îmi mai dezintegrează o particulă de suflet, îmi mai şterge un atom din fiinţă. Uneori simt că mor fără ea – dar ştiu că şi cu ea ar fi la fel.

Rătăcire

          Aş vrea să adorm. Să mă scufund într-un somn atât de adânc încât să nasc un alt spectru care să mă chinuie. Unul care să mă chinuie mut, fără vorbe, fără şoapte, fără suspine, fără să îmi provoace zvârcoliri şi revolte. Să aibă trupul sufletului deja mutilat, rănit, acoperit de vânătăi şi de zgârieturi sângerânde pe care să le privesc în alt fel, doar cu milă, fără vreo remuşcare, fără tendinţa de a îmi cuprinde fruntea în palmă şi de a da curs şuvoaielor de amintiri, fără a îmi reproşa vreo greşeală, fără a îmi mai simţi cugetul împovărat de groază.

          Uneori mă cuprinde groaza, şi atunci aş vrea să adorm, să mă simt în siguranţă între cei patru pereţi cu ferestre zăbrelite ale somnului, printre care să se strecoare fugar şi uitat în clipa următoare doar un fragment de vis, născător de nouă viaţă sau de nouă moarte, argintat cu raze de lună sau întunecat precum vălul cu care noaptea îşi acoperă faţa. Atunci îmi doresc să adorm şi să uit, să închid ochii refuzând să mai privesc un cimitir în care s-au surpat cerurile, închizându-mă definitiv într-un mormânt numai al meu, în care să îmi ţină tovărăşie doar singurătatea.

          Nu credeam în existenţa fantomelor, mereu am râs de cei care se cutremurau la auzul unei poveşti în care vreo stafie, sau mai multe, îşi făceau apariţia scurgându-se din vreun perete, susurând în faldurile vreunei perdele atinse de o pală de vânt primăveratic, gemându-şi nedreptatea suferită, sau picurându-şi teroarea răzbunătoare  din vreun cotlon întunecat al unei imaginaţii bogate. Apoi am început să cred… să cred cu tărie atunci când ochii primeia au refuzat să se mai întoarcă de la mine şi să privească în altă direcţie. Atunci când din ochi nevăzuţi şi neuitaţi am simţit pe piele, înfiorându-mi-o, două lacrimi imateriale, lipsite de gust şi de formă.

          Atunci când îmi simt trupul înfiorându-se, când îl simt tremurând sub povară, preschimbându-se într-o singură lacrimă, aş vrea să adorm. Şi în somn să îmi nasc un nou demon, o nouă fantomă, un nou dumnezeu care să nu ştie cum este să plângă.

Teorie

Un eşec şterge întotdeauna pe altul, la fel cum o speranţă ia locul alteia. Omul nu este întotdeauna fidel, nici naturii sale, nici credinţelor, nici dorinţelor şi nici altora. Probabil că minciuna este înscrisă în codul genetic al fiecăruia, fie că minţim pe alţii sau pe noi înşine. Pentru că, pe cât de adevărat este că un eşec şterge un altul, la fel de adevărat este că speranţa refuză să dispară, ca un fel de act de trădare îndreptat împotriva ratării.

O speranţă va lua mereu locul alteia pentru că, indiferent de înfrângere, omul refuză să piardă. Dar nu din motivele pe care le invocă cei mai mulţi… prea puţini sunt oamenii care nu se dau bătuţi niciodată, care luptă pentru ceva în care cred până când moartea le curmă lupta. Acelea sunt cazurile speciale, cazurile fericite. Cazurile normale? Probabil că omului îi este mult prea frică să piardă. Şi atunci, înspăimântat de spectrul ratării, se zbate încercând să o evite. La fel ca cel aflat în pericol de a se îneca… prea puţini sunt cei care se luptă cu apele pentru că îşi cunosc puterile şi refuză să abandoneze gândul că pot învinge. În realitate disperarea este cea care poate da forţe, teama şi speranţa în scăpare.

Sunt oameni care îşi abandonează uşor credinţele şi idealurile, pentru că li se pare mai suportabil să îşi găsească altele. Unele lupte sunt mult prea grele, pot să fie pierdute şi… cum un eşec şterge întotdeauna pe altul, pornesc în căutarea unor idealuri mai uşor de atins, sperând că ultimul eşec va fi şters nu printr-un altul, ci prin obţinerea vreunei fericiri prea mult dorite. Speranţa aceasta care refuză să moară…!

Eşecurile sunt făcute ca să fie depăşite; să le reţinem, să învăţăm din ele, până când altele le vor lua locul, în ciuda speranţei că, având idealuri mai mici, vom putea fi fericiţi. Poate că acesta este modul prin care cădem mereu victime celor mai mari duşmani ai omului: teama şi speranţa.

Concepţia omului-câine

Te ataşezi de un om, aşa cum o face un câine bătut atunci când un trecător mai milos, dacă nu are cu sine o coajă de pâine, îi aruncă o mângâiere. Câinele dă din coadă, se bucură de acea efemeră clipă de atenţie şi caută, cu ochi trişti şi temători, o sclipire în privirea celui aplecat către el. Apoi, ca şi când ştie că o clipă nu poate căpăta forma unei eternităţi, îşi coboară ochii în pământ aşteptând revenirea acelui sentiment de singurătate dezolantă, de inutilitate evidentă, de blestem care musteşte în inima neputinţei.

Există, însă, şi “oameni-câini bătuţi”, ale căror priviri scurmă asfaltul din teamă de a o întâlni pe alta, ale căror mâini tremură atunci când simt vreo apropiere şi care, de teama unei bâte imaginare, a unei lovituri de picior închipuite, doar stau, gata să fugă la cel mai mic semn care ar putea prevesti o agresiune. Uneori se întâmplă ca teama să fie atât de puternică, să îşi înfigă atât de mult colţii, încât cel mai nevinovat gest poate apărea ca un pericol, iar greutatea sa să fie sporită de un anumit tip de concepţie conform căreia bătaia, deşi nu este ruptă din rai, este omniprezentă, aşa cum sunt şi divinităţile închipuite, de-a lungul timpului, de bogata imaginaţie umană.

Ce ar mai fi de făcut pentru un asemenea “om-câine” care, stăpânit de teamă, dominat şi controlat de aceasta, deşi ar dori să păşească în altă lume printr-o uşă deschisă doar se aşează în faţa pragului şi priveşte departe?! Aş înclina să spun că nimic, pentru că un eventual uz de forţă nu ar face decât să îi dea dreptate în opinia sa, că agresiunea îşi găseşte locul pretutindeni. Dar nu s-ar putea să aibă dreptate?! Pentru că, dacă este adevărat, per aspera ad astra! Numai că “aspera” nu poate să nu conţină sacrificiu, suferinţă, durere, dezamăgire, frustrare, poate, şi eternul spectru al renunţării care aşteaptă, răbdătoare, să înece toate eforturile depuse şi să ucidă orice altă dorinţă de a o porni pe drumul către stele. Sau pe un alt drum pe care agresivitatea probabil că nu îşi are locul…