Marotă, cum s-ar zice

          De la o vreme încep să simt că mă lasă memoria. Mă trezesc spunându-i cuiva: „Am vrut să îţi spun ceva, dar am uitat”. Mai grav este, însă, că uit să tai de prin carnete, de pe coli, chiar de prin minte, dictonul care mă face să vreau să renunţ la el de câte ori îl aplic: „Ce-i în guşă, şi-n căpuşă”. Mă mai reped la oglindă – este singurul al doilea eu cu care accept să discut problema asta – şi privindu-mă, îmi spun: „Mai trebuie să creştem guşa, că de căpuşă nici nu poate fi vorba”. Mă încrunt ameninţător – şi atunci îi înţeleg pe cei care când întreb „ce am zis?!”, îmi răspund scrâşnind: Adevărul”.

Puţin penibil

          Dacă îi vine cuiva să creadă… De fapt nu ştiu dacă să mă dedau la o asemenea confesiune. Chiar cred că indicat este să nu o fac.

          Am mărturisit-o în multe rânduri, dincolo de toamnă, anotimpul meu preferat este Crăciunul. Tocmai din acest motiv, şi pentru că sunt în vacanţă, şi pentru că Amicu’ spunea bine că eu vara nu prea scriu (ce dracu‘ să scri pe caniculă decât despre femei dezbrăcate!), mi-am luat nişte timp să programez pe colţul ăsta de suflet, pentru o zi din decembrie, câteva rânduri. Mare minune şi internetul ăsta, să scrii ceva în iulie doar ca să apară în decembrie. Aşa că pentru astăzi nu mi-am mai păstrat nicio forţă. Doar ameninţarea că nu voi tăcea atunci, pe aşteptarea zăpezii. Chiar dacă până atunci mai este o veşnicie. Şi poate încă un volum, că deh!