The Farewell

Vindecare

Stăteam pierdut în întuneric, așteptând-o, ca de obicei, cu privirea îndreptată spre tenebrele unui trecut care cândva ne legase unul de celălalt. Atunci credeam amândoi că pentru totdeauna. Ce diferență între atunci și acum… Ne întâlnim ca și cum am face ceva interzis, ca doi hoți care fură timp, priviri și zâmbete. Priviri și zâmbete… grotești. Pentru că suferința ne schimonosește amândorura chipurile, ne înlăcrimează ochii și ne torturează sufletele.

O așteptam, presimțind clipa fatală, lovitura de grație… S-a desprins din umbra unei pânze de păianjen, țesută vaporos într-un colț al camerei. Și ochii îi sclipeau febril, buzele îi erau livide, iar trupul străveziu. Tremura sub greutatea covârșitoare a hotărârii mele și îmi răspunse din priviri întrebării mute. “Da, ne-am chinuit destul…”. Ochii i se lăsară în podea, scrutând hăul care se deschidea sub ea, gata să o înghită. Simțeam cum picioarele mi se afundă, cum o ceață densă mă cuprinde, urcând pe trupul meu prea repede, mult mai repede decât aș fi vrut. Când ceața a ajuns aproape de piept i-am întins mâna. A prins-o, a sărutat-o în același mod în care o făcusem eu de atâtea ori, apoi mi-a cerut să nu îmi fie teamă.

Ceața mi-a cuprins buzele în același timp în care le-a cuprins pe ale ei. Și ne scufundam amândoi, înecați de ceva care ne părea străin, ceva care nu ni se potrivește. Doar ochii au apucat să se mai intersecteze o dată, umbre negre și umbre brune, unele liniștite, altele dilatate și temătoare. Nu am mai văzut-o, dar i-am simțit buzele atingându-mi obrazul. Și pe pielea netedă zâmbetul ei a rămas chiar și acum, ca o înfierare ascunsă știută doar de noi doi.

“Nu o să te mai văd niciodată!”… Nu am avut puterea să strig. Și când îmi doream să plâng, zâmbetul ei mi se mută pe buze. O voi vedea de câte ori doresc, la fel cum ea mă va vedea de câte ori va dori. Suntem închiși pe veci unul în inima celuilalt, iar noaptea, când pleoapele ne vor acoperi ochii obosiți, întâlnirea noastră nu va mai stoarce lacrimi și gemete, nu va mai face unghiile să se înfigă nebunește în carne și nici dinții să sfâșie buzele… Ne vom zâmbi, ne vom prinde de mână și ne vom plimba sub ceruri albastre și senine, pe câmpii verzi inundate de mirosul fânului. Ne vom adăposti la umbra unui copac, lângă un râu limpede; ea va bea apă din mâinile mele, eu voi bea apă de pe buzele ei și, atunci când va veni vremea, o voi întreba “Ești fericită?” “Da…” îmi va răspunde.

Și înainte să ne luăm rămas bun mă va întreba – “Nu e mai frumos așa? De ce nu ne-am refugiat de la început unul în celălalt? Fiecare în amintirea lui cea mai frumoasă…”