Clipe ultime

          Sunt momente în care mă bucur că am învăţat să număr. Mi se mai întâmplă să stau ascuns pe undeva, prin vreun cotlon de întunecime, şi să învăţ să aştept. Indiferent cum. Rozându-mi unghiile, implorând cerul, fumându-mi ţigările una după alta până la degete. Lăsându-mi sufletul să cutreiere prin vise, prin lumi imaginare care se materializează. Şi, culmea!, din parte din mine devenind aşteptare care se stinge, transformată din zile în ore, din ore în minute, din minute în… Era să încep să mă joc cu vorbele mari. Nu putem trăi într-o aşteptare perpetuă, doar dintr-o aşteptare în alta. Astăzi luăm din nou fiinţă!

Punct aşteptării

          Cum îmi place mie să spun, şi chiar o spun celor care au răbdare să mă asculte, la matematică nu am fost bun niciodată. Mi-a fost greu să învăţ tabla înmulţirii, şi nu puţini se temeau că aş ajunge să o confund cu tabla zincată. Mi-a fost greu să învăţ şi să număr. De fapt, mărturisesc, uneori mi se pare că nici acum nu reuşesc cu cea mai mare precizie. Uneori mai sar câte o zi; alteori mi se mai ascunde câte o noapte. Parcă ieri mă trezisem spunându-mi: O săptămână! Ce mult mai e”! Adormeam, şi mă trezeam noaptea spunându-mi febril: „Trei zile”! Şi tot eu îmi răspundeam: „Păi da, trei! Trei, nu patru”! Şi nu ştiu cum, tot socotindu-mi zilele şi pierzându-mă în numărători, m-am trezit într-o dimineaţă de azi tresărind: „Ce zi este azi?! A câta”?! Nu ştiu de unde mi-a venit răspunsul – „Prima”! Aşa e, nu am uitat, doar mă mai încurcam la numărătoare, pentru că la matematică nu am fost bun niciodată. Azi ne naştem! Punct.

Final de numărătoare actuală

         Într-un mod ciudat, există posibilitatea ca o lume întreagă să rămână doar o carte într-o bibliotecă. Totul începe cu un vis – şi dacă m-ar întreba cineva, aş îndrăzni să contrazic divinitatea, pentru că la început a fos Visul, nu Cuvântul. Cuvântul, primul, a apărut mult mai târziu, când visul a fost suficient visat şi, mai ales, asumat. Iar celelalte care au urmat, celelalte cuvinte, s-au adunat la rândul lor, mai încet sau mai repede, trădând, măcinând, semănând disperare şi bucurie. Cred că este trist, într-un fel, că unele lumi vor rămâne cu istoria nescrisă, uitându-şi cutremurele, suferinţele, dezolările şi exploziile care aproape le-au curmat viaţa. Asta se poate întâmpla oricărui univers care rămâne împietrit, oricărei fiinţe care îşi pierde voinţa şi rămâne nemişcată ca exponat de muzeu.

          Înainte de a îmi îndrepta – săptămna aceasta în mod invariabil – gândurile către “Pedeapsă”, îmi spun că, până la urmă, aşa se întâmplă cu orice carte. Ziua lansării poate să însemne în acelaşi timp moartea precum şi naşterea cărţii. Pentru că, odată definitivată, cartea îşi pierde neliniştea proprie, viaţa caracteristică, atributul acela esenţial şi de neînţeles (pentru mine) de a se scrie singură. O carte lansată nu se mai poate schimba, şi dacă cumva amorţeşte (tocmai pentru că rămâne imobilă) ajunge, însă, să îi fie insuflată viaţa de ochiul celor la care ajunge. Se termină numărătoarea, şi mâine “Pedeapsa” îşi va primi atributul divin al oricărei cărţi trăindu-şi, deopotrivă, împietrirea şi naşterea.

//