Îmi mai aminteam prin nopţi întunecate vorbe pe care le consideram înţelepte: „drumul în sine este o bucurie, nu numai destinaţia”. Cu zborul este totuşi altfel – cel puţin eu am ajuns să îl consider resursă limitată. Îmi spuneam că refuz să îmi sec puterile pe lucruri mici, pe bucurii care nu au nicio legătură cu aceea mare pe care o aşteptam, pe care o doream şi o căutam. Asta şi pentru că există oameni care obosesc căutând şi obosind uită să îşi atingă idealurile chiar şi când acestea le stau la îndemână. Mă simţeam diluat de multe ori, rătăcind între concepţii, neştiind pe care să o adopt, spunându-mi mereu că oricăreia îi pot găsi neajunsurile, nicidecum binefacerile. Ochii îndreptaţi înspre departe pierd din vedere lucrurile apropiate, detaliile mărunte. Şi totuşi, ochii orbi văd de multe ori mult mai mult decât ai altora…
Nici nu mai ţin minte de când am luat calea nopţii. Într-un fel, de când m-am născut – probabil de fiecare dată când îi vine vremea, nu ar trebui să îmi sărbătoresc ziua, ci noaptea de naştere. Cu atât mai mult cu cât legătura dintre noi, dintre mine şi nopţile mele, s-a înfiripat de prea multă vreme ca să mai poată fi cu adevărat ruptă de ceva. Dar despre asemenea memorii este vreme să scriu – se spune că scriitorii sunt blestemaţi cu viaţă lungă şi eu uneori mă mai simt încă acolo la noi între dealuri, unde viaţa nu este deloc grăbită şi este timp pentru toate. Amintindu-mi de asta! Nu demult, vorbind la telefon cu o persoană de care mă leg tot mai mult, a venit şi concluzia: „Noi avem nevoie de nopţi ca să putem scrie. Ziua trece prea repede şi suntem atât de grăbiţi că nici să gândim nu mai avem vreme”!
Posibil ca o asemenea concepţie să mi-o fi însuşit de mult, de aceea prima dintre iubirile mele a fost Noaptea. De-asta am luat calea ei, ca să îmi pot acorda gândurilor timpul cuvenit. Că tot am pomenit de Gânduri! Dacă tot este să se nască, ar trebui să vorbesc puţin despre ele. De parcă nu mereu mi-aş rosti gândurile! Dar aici e diferenţa, sunt gânduri şi Gânduri. Ideea unei cărţi de eseuri mi-a fost dată de doamna Aurora Georgescu, „născătoare” de poezii şi poveşti pentru cei mici, dragă mie atât pentru felul ei de a fi cât şi pentru efortul pe care l-a depus o bună bucată de vreme ca să îmi alunge neîncrederea şi lenea în ale scrisului. Ezitant, m-am apucat de lucru, până când prea măcinat de alte idei mi-am lăsat proiectul în aşteptare. După câţiva ani buni se dovedeşte, totuşi, că nu este în totalitate neadevărat principiul conform căruia lucrurile bune se întâmplă celor care aşteaptă. Pentru că uneori ajungem să aşteptăm atât de mult o clipă încât ne trezim că a trecut de mult pe lângă noi – aşa sunt unii oameni, mai preocupaţi să aştepte decât să împlinească! – într-o noapte Gândurile au început să mă strige cu nerăbdare şi teamă că se vor pierde. Şi jur, de atunci cel mai greu a fost de ales titlul. Iniţial mă gândisem la un altul, „Via Nocturna”. Dar căile se schimbă, mai puţin aceea a Nopţii mele pe care nu o voi abandona nici după ce am transformat-o în Gânduri.
Am scris mult, aşa îmi spun, poate prea mult, deşi alţii mi-au spus, de suficiente ori, că aş fi putut să scriu şi mai mult. “Nu! Sunt om, nu sunt maşină de scris”, aşa mi-am zis mereu, cu atât mai mult cu cât privesc scrisul ca pe o joacă, ca pe o plăcere, ca pe un viciu, chiar, nicidecum ca pe o obligaţie. În timp am cunoscut oameni care nu aveau nici măcar o înclinaţie – sau înclinare – către scris; nici către citit. Am cunoscut şi oameni care aveau, oameni care aveau aspiraţii, dorinţe pe care le-au pierdut pe drum. Într-un fel i-aş felicita. M-aş fi felicitat şi pe mine dacă aş fi avut puterea să renunţ la scris. Uneori îmi reproşez că nu am făcut-o, alteori mă entuziasmez. Sunt oameni care mi-au spus că nu mai pot trăi fără să scriu, sunt alţii care m-au uitat tocmai pentru că scriu. Ciudaţi oamenii, poate de aceea nu le mai caut compania decât unora. Sau poate pentru că îmi este teamă să îmi mai asum statutul pe care mi l-ar conferi unii, de neînţeles – Dumnezeu ştie!
Să nu mă întrebe nimeni de ce numesc aceste rânduri “final”. Nu vreau să mă gândesc şi nici nu vreau să răspund. Am scris mult, poate prea mult, şi, dacă m-ar întreba cineva, aş spune că blestemul cel mai mare pe care îl poate duce un om care scrie este să ajungă să dactilografieze pe o pagină, aproape goală, final. Poate asta sunt şi anii, pagini, doar că în paginile mele nu a încăput sfârşitul decât în mod declarativ. E un final declarativ, pentru că am învăţat să nu renunţ. Şi am mai învăţat să trăiesc, să trăiesc oameni şi speranţe, amintiri şi vise, fraze întregi, scrise sau rostite, declaraţii şi declamaţii. Declamaţia… nu, nu îmi este străină, deşi de multe ori mi se întâmplă să îmi doresc să o văd plecată, să mi-o uit sub imperiul instinctului îmbrăţişării. Nici nu îmi trebuie mai mult, aşa aş spune cuiva, doar o îmbrăţişare, o îmbrăţişare în interiorul unei pagini pe care să nu scrie niciodată nici “sfârşit” nici “final”, pentru că anotimpurile vor continua să se succeadă, Pământul să se învârtă şi soarele va continua să răsară. Poate atunci scrisul mi-ar deveni cu adevărat vocaţie pentru că, eu, cel puţin, îl privesc ca gândire neobosită şi permanentă care îşi lasă amprenta mai ales în suflet. SCrisul nu se poate face fara iubire, si imi spun uneori ca este un gând care luminează, primul gând al oricărei zile, care mă animă şi mă umple de viaţă ca o rază de soare. Scrisul este victoria sufletului asupra tăcerii. Şi, poate, singura formă de invincibilitate în faţa timpului.
Mi s-a strecurat în nopţile pline de simboluri, pline de înţelesuri care îmi scăpau, pe care nu mai reuşeam să le cuprind nici cu mintea, nici cu sufletul, nici cu dorinţa. Apoi, vrăjindu-mă cu privirea-i, cu şoapta, cu atingerea, mi-a cerut să îmi uit drumul pe care o pornisem. Şi, cu o cheie făurită din esenţe de suflet, mi-a zăvorât singurătatea, demonstrându-mi, parcă înadins, că în lume există magie.
“Îmi plac mult nopţile astea de iarnă”! m-am trezit spunându-mi mie în întuneric, umplându-mi plămânii cu fum de ţigară. Îmi plac nopţile acelea reci şi neclare, cu siluete şi umbre nedesluşite ascunzătoare de sine prin valuri dense şi pufoase de ceaţă. Îmi place dubiul şi chiar teama pe care le inspiră, nesiguranţa pe care o strecoară în oase, ca într-o lume aflată între realitate şi iluzie în care nimic nu este ceea ce pare a fi.
Îmi place cum se strecoară luna, nevăzută, doar ghicită, căutând să creeze iluzia unei raze luminoase, antiteză perfectă pentru întunericul care pare să nu aibă niciodată vreun sfârşit. Şi îmi mai place ceva. Sărutul. Sărutul acela înfrigurat, răscolitor, vibrant pe care îl simt de multe ori pe buze. Sărutul acela umed… Nu ştiu, a mai observat cineva că în nopţile cu ceaţă orice sărut este umed? Mereu supravegheat de raze nevăzute de lună, răsfrânte din carul alegoric – mijloc de transport către şi mai întuneric.
Nu mi-aş face nici acum probleme, de prea multe ori am fost martor la sfârşitul unor lumi. Se închie încă un an… următorul să ne fie mai bun! La Mulţi Ani!
S-a născut în vremuri imemoriale, în această zi. Nu a fost considerată o păcăleală sau o farsă, a reprezentat, de fapt, idealul frumuseţii feminine. A marcat istoria, legendele, vieţile muritorilor şi pe cele ale zeilor. Şi ca răsplată pentru cruzimile ei, pentru actele de multe ori iresponsabile (totuşi caracteristice zeilor) a fost venerată, a fost cântată de poeţi, a fost sculptată şi pictată. Acum prea puţini o mai ştiu, prea puţini o mai pomenesc… Venus – Afrodita (sau ca să păstrăm ordinea cronologică, Afrodita – Venus) s-a ascuns în umbra norilor sau s-a întors, uitată, în spumele mării. Nu mai are parte de ofrandele de flori care i se aduceau, rugăciunile adresate ei nu mai au unde să o găsească. Şi totuşi de ce să o uităm? Chiar şi aşa, absentă cum este, oamenii pot găsi în interiorul lor puterea de a o aduce înapoi. Iubiţi-vă şi închinaţi-i ei această binecuvântare. Astăzi este 1 aprilie….
Nevermore 