De duminică

          Îmi spunea, cândva, un om care se pretindea înţelept: „Cel mai important lucru în viaţă este să crezi. Să crezi în El. Atâta timp cât vei avea credinţă, mereu îţi va ajuta să îţi porţi crucea”.

          Deşi, dacă ar fi după mine şi mi s-ar arăta Domnul, chiar şi numai de foame, l-aş lua cu mine şi, purtându-l de mână prin lume, mi-aş compara ratările cu ale lui. De cele mai multe ori, şi mai ales într-un asemenea domeniu, prefer să gândesc individualist. Fiecare cu crucea lui… Duminică uşoară!

Final temporal

          Mai moare o lună; mai mor oameni, mai mor speranţe şi dorinţe. Mai moare o lună, ca să îi ia o alta locul, aşa cum se întâmplă şi cu oamenii – cine mai crede în minciuna aceea, cum că toţi şi fiecare dintre noi suntem de neînlocuit? Cine mai crede în minciuni? Sau în minuni? Până şi minunile mor, aşa cum moare o lună dintr-un an, cum moare un om dintr-o viaţă, cum moare viaţa dintr-un timp; cum moare timpul dintr-un om… Pentru că deşi noi murim în timp, în realitate timpul, timpul nostru, moare în noi.

Opinie

           Mă întreba cineva mai demult cum aş defini alcoolul. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost răspunsul clasic, „lubrifiant social”. Superficial spus, dar cât se poate de adevărat. Pe de altă parte, însă, îl privesc ca fiind prietenul multora. Un prieten care prin prezenţă poate să inspire poveşti, sau poate să dezvăluie unele ascunse – pentru că, ştim toţi, se spune că în vin şade adevărul. L-aş cataloga ca fiind un prieten care nu poartă măşti de niciun fel, doar etichete diverse. Cu siguranţă i-aş spune, fără să intrăm în detalii, fără să îl demonizăm, fără să discutăm despre dependenţe şi fără să îi înfierăm efectele negative – pentru că fiecare trebuie să se păzească pe sine, atât de duşmani dar şi de prieteni – generator de poveşti. Şi, cu siguranţă, “best friend money can buy”.

Eu cu cine votez? Soluţii.

          Mă gândeam să nu mă duc la vot, ca românul, îngreţoşat şi sătul de circul şi pâinea viermănoasă oferită de preastimabila clasă politică. Apoi mi-am dat seama că, aşa caragialiană până în măduva oaselor cum este ea, mi-ar face o plăcere mai mare ca în loc să o ignor cu desăvârşire, să-i trag mai sus amintitei o flegmă. Între ochi. Mi-ar fi plăcut să fie acidă, dar posibilităţile mele fizice sunt limitate, mă voi mulţumi cu ce am. Nu am urmărit cu deosebit interes cursa acestor alegeri, nici personajele propuse, nici grohăiturile lor de porci nenorociţi. Toţi sunt o apă şi-un pământ aşa că mi-a fost suficient ce am aflat de pe afişele electorale, de prin ziarele citite de pensionari prin autobuze şi alte surse de informare gratuite sau să spunem ieftine – ca să existe o concordanţă perfectă între sursele mele şi caracterul viitorilor aleşi. Tanti Leana, care la capacităţile ei ar da dovadă de o competenţă deosebită la buticul din colţul blocului de unde îmi iau ţigări în fiecare dimineaţă… ciobanul şi nebunul ale căror chipuri, deşi schimbate, le recunosc în fiecare zi în marea grădină a Edenului – acest Bucureşti sufocant, cântăreţi de muyică populară (scuzaţi eroarea dar scriu pe tastatură românească şi “z”-ul ia formă de “y”) întreaga protipendadă a ţării s-a strâns pe listele slinoase care vor trimite o nouă serie de aleşi, de viitori parveniţi, coţcari sau jefuitori la scară mare sau mică (în funcţie de posibilităţile fiecăruia), toţi nişte nespălaţi din punct de vedere moral, care au ajuns unde sunt prin propria forţă, exclusiv cea intelectuală.

          Şi pe cine să votezi dintre toate aceste personaje proeminente? Toţi promit… toţi promit aceeaşi insalubritate în care ne zbatem de atâţia ani de zile, toţi emană acelaşi miros de canalizare, garantează că nu ne vor dezamăgi, continuând să ne strice imaginea, urmărind cu încăpăţânare să fim în continuare numiţi “ţiganii Europei”. Mi-am stors creierii, încercând să găsesc măcar un candidat de care să mă simt reprezentat, pe care să pun ştampila, chiar dacă aş face-o cu mari îndoieli, cu teamă… Au fost momente în care mi-aş fi dorit să lucrez la controlul calităţii în materie de carne de porc, pentru că acolo, pe carnea aceea rozalie, atrăgătoare, e mult mai uşor să pui ştampila. O ştampilă aplicată pe acea carne ar avea o valoare imensă pentru societate… o ştampilă aplicată pe “carnea” acestor porcine este echivalentă cu… cu ce mama dracului, pentru că aşa cum până acum nu şi-au justificat existenţa nu o vor face nici de acum încolo!? Şi din respect pentru matematicieni nu aş pune semnul echivalenţei între nulităţile de pe buletinele de vot şi mulţimea vidă. (Oh, dacă s-ar fi numit „mulţimea vită”!)

          Oricum, se ştie, noaptea este un sfetnic bun… şi astă noapte am găsit soluţia. Mâine nu voi avea posibilitatea să votez raţional, cu inteligenţa pe care consider că o posed, cu conştiinţa românului care îşi doreşte să trăiască mai bine. Mă voi duce la vot şi voi vota cu inima. O inimă mare, desenată cu pixul pe hârtia lor mizerabilă. Încă sunt în dubii… să o străpung cu o săgeată?