„Şi dacă – îmi spuneam – ceea ce se întâmplă între momentul naşterii şi cel al morţii nu este viaţă ci doar profundă aşteptare”? O aşteptare imensă compusă din alte mici aşteptări, sau unele mai mici, altele mai mari, toate lipsite de rost? Pentru că, dacă te gândeşti, ce altceva se poate întâmpla într-o aşteptare decât să îţi furi timpul şi să ţi-l pierzi? Doar nu degeaba, când ceva întârzie să se întâmple, îţi priveşti mereu ceasul… tot aşteptând.
Pentru că se spune bine, după autobuze şi după femei nu trebuie să fugi niciodată, cu pas moderat, încet şi grăbit deopotrivă, am ajuns la o crâşmă într-o companie de zile mari, deşi se înnoptase. Ceea ce m-a înciudat cel mai tare, dacă se poate spune că m-a înciudat ceva – este o exagerare plină de adevăr! – este că mereu se găsesc întrebări la care ori nu putem să găsim un răspuns, ori suntem nevoiţi să ni-l dăm noi înşine, cu posibilităţile noastre, periodic.
Spun periodic pentru că – iată una dintre înciudări! – timpul trece şi orice bătălie pornită împotriva acestei treceri este pierdută din start. Partea bună este că prin această trecere, dacă avem noroc, ajungem să ne schimbăm şi noi, nu numai fizic ci şi din punct de vedere mental. Lucru care ne permite să ne reluăm întrebări cărora să le răspundem mai bine, sau mai complex, cu „mintea de acum”, nu cu “mintea de atunci”. Eu, din păcate, sau din fericire, neavând ce face cu timpul meu – doar nu o să îl pierd luptându-mă împotriva trecerii lui! – ca să mi-l umplu cu ceva, mai în joacă mai în serios, îmi pun tot soiul de întrebări.
Spre exemplu: „dacă tot scriu (e ciudat, pentru că scrisul înseamnă inclusiv o încercare de a păcăli timpul, o luptă de gherilă, nu un război declarat), ar trebui să scriu ceva care să dureze, să rămână; deci, ce dă valoare unei cărţi, o asemenea valoare încât, dacă eu nu pot, ea să învingă pentru o vreme timpul”? Fără să mi se reproşeze asemenea dileme, dimpotrivă, mi s-a atras atenţia că ar trebui să încetez cu copilăriile şi să mă ocup de lucruri serioase, adică de scris. „Păi cum”?! Este adevărat, scriem ceea ce suntem, ceea ce avem în vene, în inimă şi în minte, or o transpunere a acestui mod de gândire ar duce la concluzia că o carte lipsită de valoare nu putea fi scrisă decât de un om lipsit de valoare. Ceea ce, să mă ierte toată lumea, este imposibil să fie adevărat. „Şi dacă, pentru a putea vorbi despre valoarea cărţilor, ar trebui să ne întrebăm ce este Literatura”? Cred că răspunsul pe care l-am primit îl voi păstra în minte multă vreme; sintetizând: să te întrebi ce este literatura este o prostie. Cred că este adevărat, Literatura poate să fie multe lucruri; poate să fie totul şi nimic; totul sau nimic. În definitiv, şi Sandra Brown şi Danielle Steel fac literatură; adevărat, nimicuri pentru bucătărese, pentru gospodine nefutute şi neglijate, pentru oameni a căror singură grijă este să îşi spele creierul sau să citească numai cum prinţesa, după ce îşi strecură mâna în pantalonii lui Făt-Frumos, a trăit fericită alături de el până la adânci bătrâneţe fără să mai moară vreodată. S-ar putea spune că şi asta este o înfrângere ipotetică pe care o suferă Timpul. Dar este o ipoteză stupidă. O asemenea înfrângere, cum ziceam, ipotetică, nu echivalează deloc cu aceea suferită în faţa lui Don Quijote. Sau în faţa lui Cervantes. Orice s-ar spune (şi s-ar putea spune orice!), chiar şi fără a i se putea demonstra ştiinţific valoarea, într-un studiu făcut de Institutul Nobel din Norvegia pe un eşantion de o sută de scriitori din cincizeci şi patru de ţări, „Don Quijote de la Mancha” s-a clasat pe primul loc într-un clasament al „celor mai bune şi de referinţă cărţi din literatura universală”.
Deşi iniţial aş fi vrut să scriu despre ceva ce mi s-a spus despre psihologie – enormitate, din punctul meu de vedere – am renunţat momentan. Pentru că o enormitate mai mare ca aceasta, de a spune „eu am învins timpul”, nu cred că există. De învins nu învingem, doar unii dintre noi, cei favorizaţi, îl mai putem minţi cu câteva sute de ani. Poate chiar mii.
M-am trezit după puţină vreme, cred; aţipisem sondându-mă, dar cred că mai degrabă din cauza conţinutului paharului. Şi, de fapt, nu din cauza conţinutului paharului, ci al paharelor. Nu ştiu dacă a observat cineva – poate am bătut eu mai mult crâşmele decât alţii – disponibilitatea oamenilor de a se deschide şi de a se întoarce mai mult către trecut decât către viitor este mult mai mare în faţa unui pahar. Şi creşte, gradual, direct proporţional cu numărul de pahare băute. Poate mulţi vor considera că exagerez, dar părerea mea asta este: dă-i omului o sticlă de vin, hai, două, şi-ţi va pune la picioare universul – fără majusculă, pentru că este propriul său univers.
Mă trezisem, spuneam, din picoteala în care mă afundasem. Noaptea era neagră, lipsită de umbre şi m-am înspăimântat. Nu ştiu de ce, primul gând care mi-a fulgerat prin minte era la ceva ce citisem recent, despre un om care pornind noaptea prin pădure văzuse iepuri care în lumina lunii se jucau formând pe pământ umbre de oameni. Exact aşa cum oamenii fac pe pereţi umbre de iepuri. Ciudat lucru şi nebun deopotrivă, mai nebun decât acela de a mă întoarce pe mine în timp în faţa unei sticle de vin. Sunt într-un an câteva, puţine, momente în care îmi fac bilanţurile şi trag linia, dar o singură dată mi se pare că ies pe minus. Poate pentru că în acel moment înţeleg mai mult ce am pierdut, nu ce am realizat şi ce am câştigat. Dar vremea aceea este încă departe, şi în lăcomia mea aş fi preferat să îmi număr clipele câştigate, oamenii câştigaţi, nu timpurile trecute. Totuşi, în spaima mea faţă de iepuri creând sub lumina lunii siluete umane mi-am pus problema spectrului nebuniei şi, pentru că nebunia este în dese rânduri pierderea completă de sine, am simţit nevoia să mă întorc. Să mă întorc la mine, la timpuri în care eram altul, timpuri care nu se vor mai întoarce vreodată.
Le-am retrăit pe rând, pe toate, cu bune şi cu rele, crucificându-mă eu însumi în anumite momente, lăcrimând în altele, încurajându-mă să îmi continui călătoria în timp. Nu este imposibilă, aşa cum susţin unii, călătoriile în timpul nostru, al fiecăruia, ne sunt mereu la îndemână. Doar întoarcerile fizice ne sunt peste putere. Şi m-am întrebat – pentru că mă măcina întrebarea de ceva vreme, mă rodea aşa cum un vierme roade un sicriu – eu ce mi-aş spune dacă m-aş putea întoarce?! M-am simţit pierdut, întrebându-mă şi ce mi-aş spune eu mie, stând faţă în faţă cu cel de mai demult; m-am întrebat şi ce mi-aş spune mie, mie celui care sunt, devenit spectator al propriei vieţi. Probabil multora ne-ar fi teamă să ne abordăm, să stăm faţă în faţă cu eul nostru mai tânăr. Poate nici nu ar fi indicat – sau poate spun aşa ceva pentru că, după cum spuneam, mie mi-ar fi teamă. Cel din viitor îl judecă mereu pe tânăr, dar vai de cel căruia i se întâmplă invers, ca tânărul să îl judece pe cel care a devenit! Destinul ar fi complet schimbat, probabil, şi multe din lucrurile bune s-ar pierde. Dar dacă cele două euri nu s-ar întâlni, dacă cel prezent l-ar urmări pe cel trecut ca într-un film, ca într-o piesă de teatru, eu cred că mi-aş spune: „bucură-te din nou de momentele bune de care îţi este atât de dor şi caută să nu faci vreun lucru care să schimbe ceva, pentru că nu vei fi acelaşi”. Eu aşa cred, nu suntem mulţumiţi de noi atunci când ne împlinim visele sau atunci când ne îmbrăţişează succesul – dovadă stau cei veşnic nemulţumiţi, cei care mereu vor mai mult. Suntem mulţumiţi când ne împăcăm cu noi înşine.
Am întins mâna către sticla de vin. Se golise. M-am ridicat agale, cu umerii aduşi în faţă, şi am schimbat-o cu alta. Nu ştiu dacă introspecţiile se pot face în stări de perfectă luciditate; tare mi-e teamă că ne-ar putea ucide.
Cu toate căderile mele, uneori în derizoriu alteori în descurajare şi alte ori în cine ştie ce altceva, cred că sunt un optimist incurabil. Aşa se spune despre cei care întârzie la diverse evenimente, întâlniri şi alte asemenea. M-am vindecat de boală – sau au avut alţii grijă să mă vindece, însă asta este altă poveste – dar tot nu am devenit un Kant în materie de punctualitate. Şi nu mă deranjează nici dacă cineva întârzie în nişte limite normale, pentru că ar fi ciudat ca tocmai cineva care apelează la răbdarea celorlalţi să se arate necruţător în asemenea privinţe. Şi totuşi, urăsc aşteptările. Pentru că, aşa cum spuneam, trebuie să urâm neapărat anumite lucruri, ca să ne putem defini ca personalitate. Nu urăsc să aştept oameni, urăsc să aştept, pur şi simplu. Privind viaţa dintr-un unghi întunecat, se poate admite că ne naştem ca să murim – acel atât de frumos spus „de când m-am născut m-am îmbolnăvit de moarte” – şi din acel punct de început aşteptăm. Ne trecem vremea cu câte ceva, cu câte o copilărie, cu câte o adolescenţă, cu câte o bătrâneţe, cu câte o viaţă întreagă în care realizăm mai multe, mai puţine sau nimic, dar în timpul care trece nu facem altceva decât să aşteptăm. Aşa cum la un nivel microscopic aşteptăm, când suntem copii, să devenim adulţi; apoi, ca adulţi tineri aşteptăm succesul într-o carieră, sau din punct de vedere social. Aşteptăm aprecierea celorlalţi care, în funcţie de realizări şi de standarde, poate să vină mai devreme sau mai târziu. Apoi aşteptăm oameni – şi nu îi aşteptăm minute sau chiar zeci de minute, ci luni sau ani. Şi aşteptăm, după ce îi aflăm, să ni se potrivească, să devină ceea ce dorim – ce greşeală! – sau ceea ce avem nevoie. Sau aşteptăm vreme de un an întreg – eu ştiu că o fac! – câteva zile de sărbătoare în care să simţim gustul liniştii şi al fericirii. Aşteptăm vacanţe, sau împliniri de visuri şi idealuri, şi se poate întâmpla să ne punem atât de mult pe aşteptat încât ne trezim bătrâni şi, dacă ne întreabă cineva, habar nu avem să spunem cum a trecut timpul.
Aşa cum poate să fie multe lucruri, viaţa poate fi definită inclusiv ca permanentă stare de aşteptare – stare sau sală de aşteptare – în care, ca pasageri deloc grăbiţi să ajungă undeva, studiem mersul trenurilor şi trenurile în sine, şi roţi, şi şine, şi cine ştie ce alţi călători. Nu îmi urăsc viaţa, şi nu aş da-o pentru o alta, de asta sunt sigur, pentru că timpul pierdut nu se poate recupera, şi ştiu doar un nebun care s-a lăudat că a pornit în căutarea lui. Cred că ceilalţi nu o vor recunoaşte, sau nu o vor face cu uşurinţă, invocând motive şi motivaţii, dând vina pe vârtejuri şi – ceea ce mie mi se pare hilar de-a dreptul! dau vina pe pierderea timpului invocând tocmai lipsa de timp. Lume ciudată şi nebună, în care mă integrez perfect când îmi fac anumite raţionamente.
Iar aceluia care, în urma cine ştie cărei cumplite beţii, aşteptând să îi treacă durerea de cap, spunea „lucrurile bune se întâmplă celor care aşteaptă”, eu, personal, din faţa unui pahar sau a unei sticle, i-aş spune să se ducă dracului. Prea aşteptăm o viaţă întreagă, şi nici măcar nu ştim pentru ce, de aceea, dacă ne iubim timpul, ar trebui ca „răbdarea” să nu existe nici măcar ca noţiune. Uneori sunt atât de pornit încât aş alerga, dacă m-ar ţine puterile, în loc să stau să aştept autobuzul. Poate pentru că m-au învăţat alţii să îmi transform viaţa în neaşteptare şi în nerăbdare. Cumva cred că doar în nerăbdare ajungem să ne facem timp pentru toate, şi poate nici atunci. Dar, deşi ni se pare altfel, nimic nu poate aştepta.
Nu aş putea spune de ce – recunosc, nu am curajul să îmi caut răspunsul la o asemenea întrebare – relaţia mea cu Timpul a fost ciudată prin excelenţă. Într-o vreme, scurtă, adevărat, l-am considerat cel mai bun prieten al meu; nu degeaba spuneam: „eu am tot timpul din lume”. Excluzând, însă, acea perioadă de naivitate, le-aş spune apropiaţilor că eu şi Timpul nu ne-am potrivit niciodată. A fost o vreme în care se spunea că o luasem înaintea lui. Poate de teamă, poate din neastâmpăr, poate pentru că niciodată nu am avut răbdare să stau şi să aştept. M-am trezit însă într-o dimineaţă şi, privind în urmă, am văzut că nu mai este acolo. Am început să aştept, până când de undeva de pe o colină de deal a închipuirii mele îmi făcu semn şi mă strigă abia auzit. Rămăsesem mult în urma lui, poate dormisem prea mult, poate visasem prea mult sau, poate, nu mai aveam încredere în posibilitatea lui de a mă ajunge. Am început să alerg după el, puţin temător. Da, mă temeam că nu îl voi mai prinde din urmă deşi abia când l-am ajuns mi-am dat seama că, totuşi, nu poate fi chiar aşa rău să te uite Timpul în urma lui. A râs de mine văzându-mă extenuat, dar pe când mă pregăteam după ce mi-am recăpătat suflarea să i-o iau înainte, împrumutându-mi chipul îmi spuse: „Hai să ne mai tragem puţin sufletul, apoi plecăm mai departe”.
Mă întreba cineva, acum ceva vreme, care îmi sunt ciudăţeniile. Nu am ştiut să răspund cu exactitate, pentru că deşi poate părea altora, niciun om nu îşi pare ciudat în propria normalitate. Scotocind prin mine în căutarea unui răspuns gândul mi se îndrepta mereu înspre obsesii. În definitiv, şi obsesiile ne pot deveni ciudăţenii. Şi aş fi răspuns, dacă aş fi ştiut ce, dacă mi-aş mai fi cunoscut obsesiile actuale, altele decât aceea legată de timp şi de oglindă. Aşa se întâmplă atunci când de atâtea ori îţi cauţi timpul în jur şi în buzunare şi ajungi să ţi-l găseşti pe faţă.
Nu ştiu dacă este neapărat ciudăţenie, decât raportat la curentul social pe care l-am observat de ceva vreme în jurul meu – acela de a se combina într-o frază cuvinte româneşti cu altele englezeşti pentru că, oh well, dă bine. What the fuck! Am refuzat cu încăpăţânare să fac asta, cu excepţia unor atitudini demonstrative, de aceea am avut surpriza de a fi întrebat de unii, uimiţi de încăpăţânările mele, dacă ştiu măcar o boabă de engleză. Mărturisesc că ştiu diferenţa dintre “moon” şi “month”, dar îmi vine uşor să o neglijez când vine vorba de obsesiile mele. M-aş duce să mai caut nişte timp, să pot privi luna.
Spun unii că pentru fiecare ocazie fericită este nevoie de o petrecere. Spun alţii că pentru fiecare ocazie nefericită alcoolul este mai bun decât pumnul de pastile. Uneori mi-am spus că pumnul reprezinta puterea, nu mânia, iar alcoolul slăbiciunea. Trebuia să vină o vreme în care să îmi lepăd masca – aceea care nu mi se potrivea deloc, şi să mă pregătesc de carnaval. Toamna – timpul meu favorit!
Pe vremuri râdeam (ce ciudat îmi sună “pe vremuri”!). Îmi spuneam: “cine ar vrea să privească în spate, când în faţă sunt atâtea de văzut”?! Dar într-o dimineaţă, căutându-mă în păr, am găsit un fir argintiu care nu adusese cu sine nimic în suflet; sau poate luase. Atunci mi-am dorit ceea ce a fost, nimic din ce va fi să fie. “Inventaţi-o”, ceream, habar nu am cui, o maşină a timpului, pentru că vroiam să mă întorc – nu un an, poate doi, sau mai mulţi. Poate că nu m-aş întoarce departe de mine, dar m-aş întoarce, atunci când… Când?!
Nevermore 