„Eşti morbid”, îmi spune un prieten nenorocos, privind ce am devenit. Îmi luasem lucrul cu mine şi şi-a dorit să sufere şi el. Doar pentru că vara nu scriu. Nu mult. E ca un principiu – ce rost mai au vorbele când femeile se dezbracă?!
Am ridicat din umeri, cu zâmbetul pe buze. Râdeam în sinea mea spunându-mi că nimic nu e mai morbid decât viaţa. Dacă eu mi-am ucis ultimele personaje, viaţa sfârşeşte prin a ne ucide pe toţi. Ei, acum să îmi mai spună cineva că sunt morbid! Tocmai când vara în agonie face loc minunăţiei lumii. Pentru că puţine lucruri se compară cu Toamna când se dezlănţuie în culori, în capricii, în patimi, în cuvinte. În cuvintele pe care abia aştept să le aştern pe hârtii, un dans dezlănţuit în mijlocul unui carnaval. Deh, stereotipii avem toţi!
Mi se întâmplă uneori să mi se înghesuie prea multe în minte. Poveşti cu oameni, poveşti înspăimântătoare, poveşti erotice, poveşti cu mine… poveşti. Stau şi le ascult, de multe ori, uneori chiar intransigent, spunându-le în faţă care îmi place, care nu, care merită lucrată pentru aplauze, care merită lucrată pentru suflet, care e pentru coşul de gunoi. Ştiţi cum este, fiecare le are pe ale lui – gândurile şi coşurile de gunoi; dacă nu le are – gândurile, înseamnă că e prost, coşurile de gunoi, înseamnă că nu are autocenzură – e de rău. Dar, ca să fiu sincer, îmi amintesc cumva râzând de cineva care îmi spunea cu nişte vreme în urmă, că este greu să fii deştept tot timpul. Eu spuneam că nu există om deştept tot timpul – prostia de multe ori este direct proporţională cu deşteptăciunea. Iar altă discuţie. Ce mi-ar fi plăcut să spun, de fapt? În căldura exuberanţei, a unei îmbrăţişări primitoare, aş fi şoptit: „plouă de parcă şi-a deschis cerul toate venele”!
„Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia” – mi-am spus privindu-mă într-un mod imaginar şi scotocindu-mă prin amintiri şi prin suflet după obiceiurile mai mult sau mai puţin proaste. Am stat şi m-am gândit apoi, în faţa unui pahar de vin (asta este neapărat tradiţie(!) să trag măcar un pahar la fiecare început de septembrie ca să îl sărbătoresc cum se cuvine), dacă acei care suntem într-un moment anume suntem rezultatul experienţelor sau al sentimentelor noastre. Ca să fiu sincer, le mai permit din când în când, câte unora, să îmi spună că sunt prost. Oricâte experienţe aş fi avut, parcă toată viaţa sentimentele m-au tras de mânecă, nici vorbă să aud vreo şoaptă a experienţei. Dar pentru că ar fi prea multe de spus şi paharul de vin este de cele mai multe ori, în compania potrivită, prea scurt, voi încerca să nu mă depărtez de mine, acela care gândea, privindu-se într-un mod imaginar: „Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia”! Fiecare cu metehnele lui, fiecare cu gândurile lui, cu speranţele, cu dezamăgirile, cu viaţa sa sau cu spaimele sale. M-am mai întrebat dacă există cineva care la aniversări se gândeşte la spaime. Posibil să fie – mai sunt şi ciudaţi pe lumea asta – dar ele ar trebui să pălească sub razele bucuriei. În mod cumva de neînţeles, cândva îmi aşteptam bucuria cea mare care să mă împlinească, acea bucurie care mi-ar fi dat impresia de sens. Cred că nu înţelegeam că tocmai ăsta este sensul: în fiecare început de septembrie o bucurie (mereu aceeaşi) trebuie neapărat sărbătorită. Chiar, nu cred că ar trebui să se spună „fiecare cu soarta lui”, mai degrabă „fiecare cu ale lui”. Într-un final, pentru că prea mult am aşteptat, a venit toamna, parcă să îmi arate că mai sunt şi aşteptări cu sens. Era să uit! „Ce ţi-eşi cu oamenii ăştia – îmi spuneam – sunt capabili să aştepte o mie de lucruri o viaţă întreagă, doar ca să moară. Cred că ar fi mult mai fericiţi dacă ar aştepta doar toamna”.
Sunt câteva zile pe an în care mă cuprinde entuziasmul ca pe un copil. Nu se poate să fie altfel – trebuie să fie aşa! Astăzi este una dintre acele zile. Se spune despre oameni că vor fi legaţi sufleteşte şi că vor iubi cel mai mult forma de relief în cuprinsul căreia deschid ochii. În baza unei astfel de afirmaţii, Moromete nu poate iubi muntele mai mult decât iubeşte câmpia. Iar eu, într-o asemenea idee cred la fel de mult precum în cea că nu ar iubi mai mult girafa decât iubeşte calul. Şi dacă ar fi să urmăm un fir logic, deşi este posibil să fie contrazis cu uşurinţă, cred că oamenii ajung să iubească cel mai mult anotimpul în care sunt născuţi. Să nu îmi sară nimeni în cap, este o afirmaţie hazardată pe care sunt primul gata să o numesc neadevărată – cunosc câteva exemple.
De ce iubesc cel mai mult toamna aş prefera să las un personaj dintr-o viitoare carte, de cine ştie când. Până atunci, aş prefera să mă bucur de ea, şi să se bucure oricine altcineva care doreşte. Plus că, subiectiv vorbind, jur că „Forever summer”, “Forever spring” sau “Forever winter” nici pe departe nu mi-ar atinge cu atâta putere sufletul!
Spun unii că pentru fiecare ocazie fericită este nevoie de o petrecere. Spun alţii că pentru fiecare ocazie nefericită alcoolul este mai bun decât pumnul de pastile. Uneori mi-am spus că pumnul reprezinta puterea, nu mânia, iar alcoolul slăbiciunea. Trebuia să vină o vreme în care să îmi lepăd masca – aceea care nu mi se potrivea deloc, şi să mă pregătesc de carnaval. Toamna – timpul meu favorit!
Ceea ce mi se putea părea ironic în toate stereotipiile mele este impresia că nu pot percepe adevăratul sens al lui “totdeauna”. Uneori îl raportez, pe el, cuvântul, la oameni, alteori îl raportez la mine. Mi s-a întâmplat să îl alătur unui sentiment, sau unui gând, pentru că în felul acesta căpăta veridicitate. Dar mi s-a întâmplat şi să uit de el şi să mă trezesc, într-o “dimineaţă la prânz”, că îl simt cuprinzându-mă. Uneori mă apasă, alteori mă înveseleşte. “Totdeauna” are sensul lui, ca o şoaptă care, oricât de sinceră, se potriveşte unui singur moment, unei singure persoane, unui singur anotimp. Cum spuneam, stereotipie, pentru “totdeauna”, mai ales că unele tresăriri de suflet îmi deveniseră uitate.
Îmi place toamna, şi mi se întâmplă de fiecare dată să o întâmpin cu bucurie. Îmi place rugina ei, şi îi iubesc şi cântecele şi şoaptele. Mai ales şoaptele. Şi ploile. Toamnă faină!
Nevermore 