„Ni se mai poate întâmpla să ne rătăcim rădăcinile. Nu ştiu cum mi s-a putut întâmpla tocmai mie”. Aşa îmi spuse într-o noapte în care l-am văzut căzut pe gânduri. Ceea ce este ciudat la noi, oamenii, este că, deşi avem o oarecare conştienţă în privinţa lucrurilor rele care ni se pot întâmpla, le refuzăm mereu spunându-ne: „mie nu mi se poate întâmpla”. Este primul refuz, prima împotrivire în faţa sorţii, pentru că în unele cazuri nu avem o alta. Parcă simţindu-mi gândul ca şi cum ar fi fost al lui – deşi, de ce să mint, uneori credeam că toate gândurile sunt ale noastre, nici numai ale mele, nici numai ale lui – îmi zise: „Nu am crezut că o să mi se întâmple mie, să îmi rătăcesc rădăcinile. Să le caut înspăimântat în cele mai ciudate locuri, în cele mai cumplite, pe străzi pe care nu am fost niciodată, pe care nici nu ar fi trebuit să ajung dacă nu ar fi existat viaţa asta care să îşi continue mereu cursul”. “Pe ce străzi”? L-am întrebat. „Nici nu mai ştiu. Pe străzi pe care nu aveam ce căuta, deşi îmi păreau familiare. Pe străzi pe care părea că existaseră cândva oameni – am văzut eu semne clare de viaţă, una care deşi părea manifestă, ca o amintire, le părăsise. Ai văzut vreodată o stradă goală? Golită de orice semn, de orice om, de orice lumină? Golită atât de mult de toate încât până şi placa aceea care îi reţine numele să fie căzută de pe zid. Îţi dai seama ce stradă goală trebuie să fie aia? Goală ca un mormânt”!
Tăceam, încercând să îl determin astfel să îşi continue ideea. „Îţi dai seama ce case goale trebuie să fie pe o asemenea stradă? Case locuite de nimeni… de Nimeni, unul care îţi poate seca ochiul. Ce, nu ai văzut niciodată o casă golită de toată viaţa din ea? Aşa sunt casele, blestemate să reziste, nu să se piardă, ca oamenii, chiar dacă nu le mai locuieşte nimeni”.
M-a privit ca pe un străin. Şi-a întrerupt vorba şi a clătinat pierdut din cap, cu ochii în podea, parcă scrutând orizonturi nelocuite.
Nevermore 