Transformare

          Părul îmi curge pe umeri pentru că la început așa ne plăcea nouă. Mă mângâiai, numindu-mă frumosul tău, îmi sărutai buzele și părul tău îmi acoperea obrazul neted ferindu-l de soare. Acum barba îmi prinde rădăcini pe față, crește, se lungește atât în interior cât și în exterior. De mult firele ei au început să se unească tăcute cu firele de păr… Asprul și moliciunea pot conviețui foarte bine împreună. Apar lacrimi, apar revolte, dar, într-un final, totul se liniștește și cade în letargie, într-o amorțire profundă, soră bună a morții. Trupul se destinde din încordarea în care viața îl obligă să trăiască. Sufletul își deschide aripile și începe să planeze, pe nesimțite, ca o slabă pală de vânt, așteptând clipa în care lutul care îl ține prizonier se va dezintegra redăruindu-i libertatea de a zbura.

          Timpul capătă noi forme și noi dimensiuni, necunoscute și uneori stranii. Dar curge, curge ca un râu de neoprit deși pașii mei nu mai lasă urme pe malurile lui. Am prins rădăcini acolo, în locul în care m-ai lăsat. Am renunțat de mult să te mai aștept, dar rădăcinile mă împiedică să pornesc în noi călătorii, în noi căutări. Cu fiecare zi capul mi se apleacă din ce în ce mai mult către unda albastră. Și aștept nerăbdător ca această covârșire să ajungă la un final. Părul îmi acoperă ochii, barba caută, parcă însetată, să atingă undele fermecate…

          Uneori aud voci în timpul somnului, aud pași grăbiți sau leneși, un râset vesel sau o șoaptă înflăcărată. Dar pleoapele îmi sunt atât de grele! Capul îmi este atât de amorțit încât nu îl mai pot mișca. Doar alunecă, din ce în ce mai în jos. Într-o noapte am visat că o mână mi-a atins inima. Și o voce s-a minunat “Ia uite ce forma ciudată are scorbura asta!”. Doar părul mi-a foșnit puțin, și barba s-a zbătut parcă mai tare să atingă valurile timpului.

          Alteori vântul îmi poartă suspinele până departe. Se joacă în pletele mele, se ascunde, parcă dispare și brusc răbufnește într-o nouă pală dispărând în zări…. Câtă îndurare îmi arată atunci când, foarte rar, îmi descoperă ochii în adiere, ca să revăd în valurile timpului o privire de mult stinsă…

Coşmar

Mă bântuie în noapte un soi de remuşcare, un sentiment pe care nu l-am mai cunoscut niciodată. Nu am făcut rău nimănui şi, totuşi, pare că mă apasă ceva nevăzut şi de nerostit, asemenea unui bolovan de neclintit trântit deasupra gurii unei peşteri. Bolovanul nu blochează numai accesul din exterior în interior sau invers, ci şi circulaţia aerului, a moleculelor de oxigen, şi, poate de aceea, uneori, noaptea, în somn, mă sufoc. Mă trezesc cu gura larg deschisă, căutând să sorb însetat din izvorul vieţii, cu inima bătându-mi nebuneşte în piept, cu venele de la tâmple pulsând, cu ochii injectaţi, plini de usturime, cu nevoia de a striga după ajutor.

Mi se pare că mă pierd în tenebre necunoscute şi imposibil de explorat, de înţeles, disipându-mă, despărţindu-mă de mine însumi, devenind cu totul altceva decât ceea ce sunt de fapt, întrupându-mă în personaje de coşmar care au puterea să alerge zeci de kilometri într-o noapte, necontenit însetate, dar nu de apă,ci de altceva, de ceva care dă viaţă, de ceva fără de care nu există viaţă…

Simt cum omul din mine se stinge în chinuri groaznice, lăsându-şi buzele, cu ultimele forţe, să arunce o rugăciune grăbită spre cer, dar chiar şi aceasta este întreruptă, cuvintele devin scâncete şi mârâituri, transmiţând implorare şi revoltă, teamă şi ură, o dualitate pe care o simt atingând apogeul pentru ca apoi să înceteze în momentul în care sunt cuprins de uitare. O uitare caracteristică numai lipsei de raţiune, unei carcase goale, lipsite de sentimente şi de gânduri, stăpânite doar de o foame avidă, de o sete înnebunitoare, chinuitoare, care îmi pârjoleşte măruntaiele, pieptul, întregul corp, până şi umbra care alunecă, ameninţătoare, pe iarba pătată de raze sângerii de lună.

Renaştere (Răzvan Nicula)

Eu, cucerindu-mi moartea, mă duc spre alte zări
Deşi îţi port parfumul impregnat în nări,
În zbor înfricoşat pe aripi de cruntă nebunie,
Am şi uitat de toate, pornesc în pribegie.

Meleaguri nevăzute mi se perind’ prin faţă
Şi crede, niciodată, în searbăda mea viaţă,
Nu am visat vreodată aşa minunăţie
Ce îmi orbeşte ochii, m-aruncă-n veşnicie.

De unde vii, nălucă, şi încotro m-atragi,
Pe valuri de oceane şi prin păduri de fagi?
De stânci îmi zdrobeşti trupul şi îl depui pe nori,
Sau din văzduhul vesel în iaduri mă cobori?!

Nimic nu mai contează, nimic nu are-a face
Cu o aşa beţie ce-mi scurge-n vene ace!
Şi ochi-mi de vreodată n-or mai putea să vadă
Goliţi de scânteiere de moartea cea neroadă,

Pe moarte declara-voi, jurând pios, solemn,
Că viaţa ce mi-am dus-o ca un nebun nedemn,
Pornind de-acum încolo pe drum de veşnicie
Mi-o voi schimba în toate, zburând din colivie

Spre lumi îndepărtate de nimenea ştiute
În coruri de cimpoaie, de harpe, de-alăute,
Rupându-mă cu silă, definitiv, la urmă,
De toate cele care m-au aşezat în turmă.

Vedenia întinse o mână schilodită
Îndepărtând din pieptu-mi o inimă zdrobită
Apoi, cred, mi-am luat zborul către tăcut pământ,
Îmbrăţişând fantastic şi rece, un mormânt.

Simţeam o rădăcină cum drept în piept mă scurmă
Şi cum cenuşa-mi arsă se zvârcoleşte-n urnă
Dorindu-şi să ia viaţa, din nou, de la-nceputuri
Flămândă, însetată, de-atingeri, de săruturi.

Mi s-a mişcat un deget, apoi întreaga mână
Dorindu-mi ca o viaţă pe buze să-mi rămână
Suflarea renăscută, ceresc, în vechiu-mi trup
Ca ultimă albină care păzeşte-un stup.

Mi s-a mişcat o geană, clipire tremurândă
Care părea zadarnic că vrea să mai răspundă
La întrebări eterne, de nimenea rostite,
Cu rădăcini firave în cuget încolţite.

Cum, cum era posibil ca eu, plecând spre zări
Cu haina de pe mine şi-al tău parfum în nări,
S-ajung spre ce plecasem – al nefiinţei hău –
Cu zâmbetul pe buze şi tot la braţul tău?!

Şi cum este posibil ca geana-mi să clipească
Şi inima pulsândă să bată, să zvâcnească?!
În cartea grea a sorţii, cu palidă cerneală,
Semnat-am, vreodată, obscură învoială?!

Privirea ta cea caldă, şi ochii-mbătători,
Să fie doar iluzia de paradis în nori?
Să fie oare focul care în ei mocneşte
Un rug aprins de lemne vrăjite diavoleşte

Ca să îmi pară toate cerească mântuire?
Sărutul tău de rouă, a inimii zvâcnire,
Îmi întăresc credinţa: spre bezne am plecat,
Dar iată-mă cu tine, complet reînviat.

Azi zâmbetu-ţi îmi spune că n-am plecat degeaba,
Că mi-ai iertat, iubito, greşeala, ura, sfada,
Că undeva în moarte, cu-al tău parfum în nări,
M-am întrupat în mine din hăuri, lut şi mări.

Şi ştiu că pribegia, oricât a fost de grea,
Etern nerăbdătoare, pe mine m-aştepta,
Dar numai să-l preschimbe pe-acela care-am fost
În cel ce-ţi stă alături simţind că are-un rost.

Transformare

De fiecare dată când aud menţionându-se numele vreunui visător mă roade în miezul sufletului un vierme netrebnic. Îl simt zvârcolindu-se în mine în noapte, în somn, în trezie, în cursul zilei atunci când, accidental, îmi apare în minte imaginea vreunuia mai fericit decât mine… Încerc să nu îl iau în seamă dar, contrar dorinţei, îmi simt torţionarul tresărind în adâncurile mele, divizându-se, colcăind dezgustător în întreaga mea fiinţă, injectându-mi ochii, înlăcrimându-i, umplându-i de o privire metalică imposibil de pătruns, care reflectă doar dezinteres şi o nepăsare superioară.

Mă roade… mă roade numai gândul că, în timp ce eu adorm cu pumnii strânşi, un altul zboară către stele, construind lumi de vis care să îl strivească, care să îl absoarbă, care să îi aducă zâmbetul pe buze şi culoare în obraji, sclipire în privirea visătoare şi o vitalitate de mult necunoscută mie, care îmi este interzisă definitiv, irevocabil, datorită înrădăcinării mele în concret, datorită dispreţului cu care privesc visarea.

Cândva visam… şi dacă pe atunci am simţit vreun strop de revoltă, ea a fost concentrată numai asupra mea. Pentru că prea visam frumos, prea eram centrul universului, prea sclipeam în beznele nopţii pentru a le lumina cu speranţă şi încredere, deşi atunci mi se părea prea puţin. Acum ştiu, nu a fost revoltă decât atunci când am căzut pradă unei dorinţe ascunse, de autodepăşire, de perfecţionare, de şlefuire a lumii pe care inocenţa mea o crea – o creaţie ce părea perfectă. Aşa am spus mereu, până când am acceptat că perfecţiunea nu numai că nu poate fi depăşită, nici măcar nu poate fi atinsă; atunci, gustul amar al renunţării a început să îmi curgă în vene – aşa am crezut, când, de fapt, era doar otrava pe care o picuram zi de zi în pocalul speranţelor mele.

Le-am pierdut, pe rând, una câte una, entităţi imateriale deposedate de naivitatea din care îşi trăgeau puterea. Şi am ajuns ca o stâncă intangibilă, de nemişcat, care, deşi se înalţă pleşuvă pentru a servi drept reazem vulturilor, priveşte cu falsă detaşare la cele care hrănesc rădăcini de copaci. Ah, câtă sevă trebuie să aibă în ele pentru a împodobi în mod minunat viaţa!

Remodelare

O ura în acel moment – atunci când i-a luat mâna în a lui şi i-a sărutat părinteşte fruntea. Se simţea trădat de sine însuşi în faţa ei, neavând puterea de a recunoaşte nici măcar faţă de el cât de mult greşise. Se gândise că nicio bătălie nu merită să fie pierdută fără luptă, aşa că se înarmase cu răbdare şi cu raţiune, cu vise şi cu speranţe, hotărât să nu cedeze fără împotrivire nicio palmă de suflet în faţa tentaţiei, a îndoielii şi a descurajării.

Se înfrânsese pe sine însuşi în lupta pe care o purtase, renunţase la orice l-ar fi făcut să dea înapoi şi devenise, sau aşa i se părea, un om nou – variantă îmbunătăţită a celui vechi – pe care îl privise în oglindă, la început sceptic, apoi, cu trecerea timpului, din ce în ce mai mândru.

Îşi închipuia că mândria lui va fi împărtăşită şi de cea pentru care decisese să facă acest pas pe care, la început, îl considerase umilitor – un atac asupra propriei sale persoane care, deşi complexă, părea a fi atât de departe de perfecţiunea către care tindea. Aşa că hotărârea aceea, de a se recrea, de a se renaşte singur, de unul singur, îi dăduse o putere nemărginită alimentată de o singură dorinţă – de a fi privit altfel. Nu se gândise nicio clipă că efortul pe care se hotărâse să îl depună îi depăşea cu mult puterile. O pornise, pur şi simplu, pe un drum care l-ar fi dus către izbăvire – o izbăvire de el şi de imperfecţiunea lui. Îşi urmase calea cu îndârjire, deşi de multe ori întâlni piedici pe care i le ridica fostul său eu, sau piedici pe care i le ridicau alţii, din afară.

Era conştient că omul nu se schimbă, că o asemenea luptă poate părea nebunească, având în vedere că fiecare este format dintr-un lut anume, dintr-o esenţă care diferă, dar, la fel de bine, ştia că lutul nu a fost făcut doar ca să se nască şi să zacă sub ploi. Menirea lui este aceea de a fi modelat… fie de talpa tare a unui bocanc, fie de mâinile aspre, dar pricepute, ale unui sculptor. Bogăţia lutului, îmbunătăţirea sa, trebuie mereu urmărită, trebuie mereu dorită şi, dacă nu îşi dorise acest lucru pentru sine, de mult începuse să şi-l dorească pentru ea, datorită ei…

Doar că, după o luptă cu sine însuşi, cu remodelarea anumitor părţi ale lutului interior, după revolte îndreptate împotriva lui şi împotriva ei, împotriva schimbării, chiar împotriva îmbogăţirii sale, se trezise în faţa unei evidenţe neaşteptate. Îşi primise răsplata cu multă vreme în urmă, în clipa în care ea, cu o atingere suavă, cu un zâmbet, cu un sărut, îşi arătase uimirea faţă de rezultatul schimbării şi îşi exprimase, prin acestea, mulţumirea… “Doar mulţumirea, nu fericirea”… dar aşezarea fericirii într-un suflet este, de multe ori, un lucru dificil şi mult prea scurt, aşa că el amânase această dorinţă pentru o dată ulterioară.

O dată ulterioară care, însă, arăta privirea lui goală în momentul în care o sărută pe frunte, nu avea să mai vină niciodată. Îi prinse mâna într-a lui şi o strânse, un rămas-bun transmis fără vorbe, apoi îşi lăsă buzele să îi atingă pielea, pentru o ultimă dată în acel fel, închizând un ciclu al unei apropieri, deschizând, în acelaşi timp, eternitatea unei depărtări. Încercă să zâmbească, dar vag, fără putere şi fără convingere. Noul om înţelegea ceea ce până în acel moment nu fusese capabil să înţeleagă. Nimeni nu se schimbă în esenţă, sunt doar unii care au puterea să işi ia lutul propriu în mâini şi să îl remodeleze. Şi sunt alţii care, deşi cer altora asemenea remodelări, rămân mereu cu mâinile întinse pe lângă corp, incapabili să îşi mişte, măcar pentru o clipă, degetele.