De început

          Dacă este un lucru la care se poate spune că nu sunt bun, acesta ar fi trezitul dimineaţa. De multe ori nu vreau, de şi mai multe ori nu mă pot trezi. Prefer să văd zorii îngemănându-se cu noaptea, ca ultimă încercare de inspiraţie pentru un vis frumos. Zorii capătă culori neobişnuite atunci când ochii sunt încă treji, şi îşi pierd strălucirea în nişte ochi abia treziţi – părerea mea. Poate de aceea mi se pare că îi văd altfel, altfel decât îi văd alţii în graba lor către punctul în care cu siguranţă va ajunge fiecare dintre noi. Şi poate de aceea mi se pare că au culori mai blânde, ei, zorii, mai strălucitoare, mai inocente, mai puţin pătate de alte gânduri. Dimineţile nu mi-au fost niciodată începuturi plăcute, deşi i-am auzit pe mulţi alţii că începuturile sunt cele mai plăcute, cele mai lăudabile, cele mai dezirabile. Eu îmi încep lumea altfel. Şi o las aşa, începută de mai multă vreme, scăldată în culori şi în inflexiuni de voce învăluitor-mângâietoare, plină de pasiunea nesfârşitului. Aşa se spune, că începuturile sunt cele mai pasionale – aşa spun neghiobii care nu ştiu cum se ţine un foc aprins – dar sunt destui cei care uită că până şi pasiunea are culorile ei. De cele mai multe ori eu o las să se manifeste, chiar şi aici, în buna tradiţie a acestui spaţiu, pentru că trezirea nu se putea da altfel, cu riscul de a trebui să îmi cer scuze atunci când se simt rănite urechiuşele sensibile.

Treziri (de suflet sau de „dimineaţă”)

         Adevărul este că nu mă prea trezesc dimineaţa, şi atunci când mi se întâmplă, prin cine ştie ce minune, îmi vine să îmi smulg părul din cap. Dimineţile nu îmi plac, cu excepţia celor de vară în care, înainte de a mă pune să adorm, pot privi îngemănarea întunericului cu câteva raze roşiatic-albăstrui de lumină. De fapt, ca să fiu sincer, rar mi se întâmplă să mă trezesc, pentru o vreme, şi numai în urma vreunui eveniment care să mă zguduie din temelii.

       De ce să mint?! Dacă este vreo caracteristică umană care să nu îmi fie deloc definitorie şi aplicabilă în raporturile cu mine însumi, este pragmatismul. Mă prefer un dezrădăcinat din realitate, idealist peste măsură, chiar dacă un ideal necesită sacrificarea unei vieţi. Rebel fără cauză, aşa mi se mai spunea, deşi de multe ori am spus-o, cauza mea este aceea de a avea posibilitatea să mă trezesc din somn dincolo de miezul zilei şi de a îmi bea în tihnă cafeaua. Dar în tihnă!

         Mi s-a întâmplat odată, cândva, ca femeia cea mai importantă din viaţa mea să îmi strice aşa-zisa dimineaţă luându-mă la rost. “Măi, măgarule”! îmi strigă de cum mă vede cu ochii pe trei sferturi închişi. “Începem de dimineaţă”, mi-am spus, şi m-am pregătit să protestez. Îmi place să le dau ochilor timp să se deschidă după somn, or, dacă sunt luat prea tare sau mă simt nedreptăţit, îmi zboară toată liniştea dimpreună cu zâmbetul, şi dacă încep prost o zi… ştiţi cum este, ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, indiferent de ora la care îşi are fiecare dimineaţa lui. “Eu, măgar?! De ce?!” întreb împăciuitor-curios, simţindu-mă, totuşi, cu câteva muşte pe căciulă. Recunosc, unora dintre femei le-am acordat mereu anumite statute speciale şi chiar câte o circumstanţă deosebită tocmai pentru că indiferent de ce ar fi făcut, îmi luminau dimineţile. “Păi cum de ce?! Tu nu ştii că femeile sunt proaste?! De ce le prosteşti tu şi mai mult”?! “Nu ar trebui să spui aşa ceva, zic, ce, tu nu eşti femeie”? “Ba da, dar şi eu sunt proastă, nu vezi că de fiecare dată mă prosteşti să îţi fac toate poftele”?! Îmi place să zâmbesc la trezire, să spun bună dimineaţa cu zâmbetul pe buze, cu o îmbrăţişare caldă, cu un sărut – aşa că i-am iertat imediat pornirea vehementă, şi, după ce am râs cu poftă, după ce am îmbrăţişat-o aproape cu forţa, pentru că nu vroia să se lase, într-o efuziune sentimentală acaparatoare aproape i-am permis să mă pieptene. Chiar dacă numesc un asemenea lucru blasfemie, doar nu era să umblu ciufulit toată ziua! Dacă mă gândesc bine, este atât de plăcut să mă trezesc din somn vesel şi ciufulit…

De început (II)

          …şi am mai învăţat că fiecare lucru trebuie spus la vremea lui, pentru că altfel, s-ar putea să rămână fără valoare. Iar dacă nu rămâne fără valoare, rămâne, poate, fără urechi care să îl audă. Şi pentru că am început anul cu power metal, astăzi, un balsam pentru urechi. Ceva ce uităm de multe ori cum se spune, dar toţi ne dorim să auzim, măcar din timp în timp.

Trezire

          Am visat frumos. Apoi m-am trezit şi am auzit îngerii plângând; îngerii, acele entităţi cu caracter uman, caracterizate prin excelenţă de supuşenie. Plângeau căutând cu priviri pierdute, în zare, o urmă de vis, o umbră, o rămăşiţă care să contrazică realitatea. Deşi se terminase visul meu, a trebuit să îi îmbărbătez eu pe ei, de parcă aş fi fost singurul care ştia că omul este o fiinţă visătoare.

          Este uşor, se termină un vis, începe altul. Trebuie doar să pui capul pe pernă şi să aştepţi noaptea cea mai adâncă.

Singurătăți și vise

Mă simt orb. Simt întunericul care mă înconjoară când nu ești cu mine. Nu mai pot vedea nimic, torturat de aceste sentimente care și-au făcut loc în sufletul meu trăiesc în suferință. Până când te voi întâlni din nou. Cu câteva minute înainte, în orbirea mea, încetez să mai fac ceva. Doar aștept să îți aud pașii. Pe măsură ce trece timpul inima începe să îmi bată din ce in ce mai repede. Aud pași, sunt atâția oameni care trec pe lângă mine! Dar nu aud pașii tăi. Apoi, brusc, totul împietrește, nimic nu mai mișcă. Nu mai aud pe nimeni, doar pe cineva… te aud pe tine, îți aud pașii, te aud vorbindu-mi, și în acel moment nu mai încerc decât să te ating, să te strâng, disperat, la piept. Degetele mele îți ating părul, fața, buzele… și nu mai sunt orb. Nimic nu mai este întunecat pentru că mă simt învăluit în lumina soarelui, a zilei… am tot ce îmi doresc, pentru că atunci te văd. Nu, mint spunând că am tot ce îmi doresc, știi că nu este adevărat. Curând te vei îndepărta și atunci îmi voi pierde din nou vederea, simțurile, căldura…

Totul devine cețos și începe să doară. Îmi simt inima agonizând, sufletul sângerându-mi, mi se închid dureros ochii și din nou nu mai văd nimic. Sunt din nou orb, neajutorat, un suferind pierdut în întuneric. Te implor, vindecă-mi din nou orbirea, readu-mi zâmbetul pe buzele uscate. Fă-o cât mai curând, atâta timp cât se poate, atâta timp cât durează visul, atâta timp cât dorești să fii iubită de mine… un orb.