Orbiri

          M-am imaginat întins undeva pe iarbă, pe coama unui deal, ascultând şoaptele firelor de iarbă care îmi mângâiau picioarele desculţe în adierea vântului. M-am imaginat într-un iunie plin de soare arzător care să îmi alunece fierbinte pe piele făcând-o să tânjească după răcoarea sărutului unui firicel de apă.

          Îmi spunea… cineva… că este mult mai uşor să faci rău decât bine, şi mă mustra de fiecare dată când nu îi ascultam învăţăturile. Parcă presimţind că pentru relele mele voi fi nevoit, cândva, să îmi întrerup o imaginare, pentru a păşi într-un iunie colorat de nuanţe de ploaie şi cu gust de furtună. Dar i-am spus demult, de mult… uneori îmi place să fac rău. Îmi place furtuna, îmi place să îi înfrunt biciuirea ploii.

          Îmi place să orbesc privirile cu lacrimi, chiar dacă ploile lor îmi curmă din când în când seninul neremuşcării. (Aşa-i că este imposibil să spună cineva “eu am neremuşcări”?!). Piesă despre orbire, dragă mie.

Poezie (Răzvan Nicula)

Mocneşte focul singuratic în cămin
Pierdut în faţa iernii care vine,
Şi ochi pierduţi într-un pahar cu vin
Îndreaptă crunt uitarea către tine.

Diform în sobă lemnele trosnesc,
În geam sălbatic crivăţul îmi bate,
Şi-aş vrea din vis să nu mă mai trezesc,
Să tot visez în nopţile plouate.

Te-ai dus spre alte ţărmuri însorite
Robită de o teamă rece, nefirescă,
Lăsându-mă cu-aripile scrântite
Sortite-n veci să nu mai crească.

Stau înlemnit, gemând, privind la uşă
Şi ascult cum focul mistuie din lemne
Ca din esenţa-mi ce-ai făcut cenuşă
În trupul slab brăzdat acum de semne.

Maturităţi sau imaturităţi, depinde

          Dacă m-ar întreba cineva ce înseamnă a fi matur, cred că cel mai sincer răspuns ar fi că nu ştiu. Nu, să nu râdeţi! De râs ar trebui să fie acela care susţine că ştie fără să ştie, nicidecum acela care, cu bună credinţă, îşi recunoaşte limitele. În apărarea mea, aş spune că mi-e prea lene ca să caut definiţia în DEX, dar aş minţi. Adevărul este că nu ştiu şi aşa vreau să rămân, neştiutor. Cred că maturizarea este o crimă împotriva copilului care vreau să fiu până când oi închide ochii. Odată, cândva, l-am prins bărbăteşte de guler şi l-am scuturat, copleşindu-l cu viaţa înfiorătoare de “om mare”. O vreme a părut că înţelege că i-a venit vremea să se ducă şi să mă lase, dar într-o noapte, pe când încercam să mă odihnesc, a început să îmi pună tot felul de întrebări, mai mult sau deloc stupide. “De ce trebuie să te trezeşti dimineaţa şi să pleci”? mă întreba. “Pentru că aşa fac oamenii mari, maturi şi serioşi”. “Dar tu nu eşti nici mare, nici serios. Dacă ai renunţat să mai mănânci dulciuri pentru că ţii la siluetă, nu înseamnă că nu mai eşti copil. Şi, de fapt, tu eşti eu, dar eu sunt copil, nu sunt mare. Şi serios nu este nici unul dintre noi, nu vezi cum râdem de prostiile pe care le-am făcut de-a lungul timpului”?!

          Ar trebui să mă opresc din redarea unui asemenea dialog – nu, nu mă deranjează să mi se spună că de multe ori demonstrez că habar nu am ce înseamnă maturitatea, mai mult mă înspăimântă să fiu luat de nebun. Adică, eu ştiu că sunt, dar am psihologul meu şi chiar facem progrese, nu este nevoie să fiu arătat cu degetul! Este oare posibil ca maturitatea să fie aceea care îi permite omului să pună etichete şi să arunce piatra? Copiii sunt sinceri, cruzi şi crud de sinceri, dar nu pun niciodată etichete. Nu l-am auzit pe vreunul să îi spună altuia “eu nu mă joc cu tine pentru că eşti ţigan”, mereu am auzit “nu mă joc cu tine, nu mă lasă tata, pentru că eşti ţigan”. Dar dacă maturitatea ar fi ceea ce spuneam, etichetarea, bolovanul în zborul său către o ţintă, prefer să o păstrez departe de mine – deşi, mărturisesc, am impresia că uneori îmi dă târcoale.

          Să revin, deşi spuneam că mă voi opri să mai redau dialogurile dintre mine şi copilul din mine – sau de mine, cum vă place. O voi face, dar nu înainte de a aminti că într-o zi şi-a pus mâinile în şolduri, şi-a ţuguiat buzele ca să dea mai multă rotunjime cuvintelor şi puţin încruntat mi-a spus: “De mâine nu te mai duci niciunde. Rămâi cu mine și facem ceva care să ne placă. Colorăm, scriem, vedem noi! Și așa, nu vezi că nu mai ești deloc tu”?! Atunci l-am privit atent și pentru prima oară după multă vreme mi s-a făcut teamă pentru el. Probabil acela a fost singurul gest adevărat de maturitate pe care l-am făcut, să îl ascult. Dacă nu îți place ceea ce faci, ceea ce ești, ceea ce te înconjoară, într-un anumit timp, mai lung sau mai scurt, mori tu însuți, ca individ. Probabil maturitatea este capacitatea de a înțelege că niciodată nu poți dobândi ceva fără a sacrifica altceva. Niciodată nu putem avea totul, dar dacă pierdem, trebuie să avem grijă să pierdem lucruri pe care le considerăm mai puțin importante.

        Sau, poate, maturitatea să fie izvorul convingerii că orice mântuire, fie ea divină, omenească, sufletească sau oricum ar fi, alungă din sine ceea ce o precede şi, totodată, îi conferă un rost – suferinţa?!

          Dacă m-ar întreba cineva ce este maturitatea, nu m-aș rușina să spun că nu știu. Mie îmi place să trăiesc ușor, superficial, fără să gândesc. Şi, în realitate, nici nu mă interesează, îmi este mai scump copilul din mine.

Din noapte

          Stătea rezemată de perete și mă privea. Ascultam amândoi vântul, strigându-ne numele. Numele fiecăruia, spuse, totuși, împreună… cântate de glasul aspru al viscolului, purtate departe, în adâncurile imaginației, de fulgii de zăpadă… alăturate tot timpul și despărțite mereu de suflarea tăioasă a nopții.

          Ne priveam… Din ochii ei razele iubirii stăteau gata să străbată distanța dintre noi… Din ochii mei, lacrimile erau gata să pornească. Să pornească o luptă surdă cu prăpastia care ne despărțea. Ce ar fi fost dacă ar fi curs până când ar fi umplut-o? Ce ar fi fost dacă tot ce ne despărțea ar fi fost înecat în uitare? Dacă lumea, așa cum o știm, s-ar fi prăbușit, lăsându-ne suspendați? Dar suspendați unul lângă celălalt, unul în celălalt, unul al celuilalt…?

          Nu ne-am fi gândit niciodată, în acea suspendare la nimeni. De fapt… nici nu am fi avut la cine, pentru că lumea, așa cum o știm, nu ar mai fi existat. Nu ar mai fi existat nici bariere, nici timp, nici… nici noi. Pentru că am fi devenit alții, acea apropiere în suspendare ar fi făcut să uităm de noi înșine și, poate, îngroziți de hăuri, să ne cuprindem. Să încercăm să ne uităm temerile și să ne obișnuim cu noua noastră situație, cu noii noi. Sau, probabil, unul ar fi alunecat în jos, spre iaduri, în timp ce celălalt, incapabil să prindă mâna celui căzut, s-ar fi ridicat spre nori.

          De ce nu ne știm niciodată locul? De ce mereu trebuie să existe o strigare? De ce nu ne putem scutura de clasicul “de profundis”? Și, mai ales, de ce acel “Domine” căruia îi adresăm acea chemare disperată este imposibil de atins? De ce suspendările nu durează o veșnicie?!

          E simplu… pentru că dacă ar dura atâta, ne-am uita vocile. Ne-am aduce aminte doar șoaptele și mângâierile. Dacă suspendările nu ar avea sfârșit nimic nu ar mai avea sfârșit. Doar suferința. Și poate nici măcar ea, pentru că uneori fericirea poate să fie dureroasă, atât de dureroasă încât să devină înspăimântătoare.

          Înspăimântător… e înspăimântător să fiu suspendat cu tine, aici, acum… Iartă-mă…

          Și alunecarea mea spre iaduri continua, fără să găsesc puterea de a mă opune, fără să găsesc dorința de a îmi desface aripile și de a zbura. Îmi place alunecarea asta, afundarea în neguri străpunse din când în când de flăcări fierbinți. Nu, nu îmi mai este frig… îmi este cald, foarte cald… deși ea mă privește rezemată de perete și îmi spune ce tare bate vântul….

Pentru că…

          Pentru că tu nu trăieşti sub spectrul ratării… Pentru că sufletul tău a rămas acelaşi… Pentru că iubirea ta a rămas la fel, ideală, nearsă, neconsumată. Pentru că trupul tău nu e carbonizat, pentru că nu poartă muşcăturile a zeci de fiare, pentru că nu a fost zgâriat de sute de unghii şi pentru că nu a căutat, în umbre, porţi secrete către torturile iadului. Poate de aceea…

          Sau poate pentru că unii oameni sunt animaţi de o anumită naivitate – una diferită de ceea ce s-ar denumi prostie – pentru că tu încă mai crezi în suflete pereche şi în iubiri fără sfârşit care se pot materializa după decenii întregi în care putrezesc sub pânze de păianjen…

          Pentru că tu nu compari orice pereche de ochi oprită asupra ta cu ai mei, pentru că mângâierile pe care le primeşti sunt oferite de bună voie şi primite de bună voie, nu sunt nicidecum dulciuri cu care ademeneşti în pat, la ora de culcare, copilul numit Orgoliu…

          Pentru că tu nu eşti mândră… pentru că tu, pentru iubire, eşti capabilă să te laşi călcată în picioare, pe când alţii sunt capabili să răstoarne, cu ura lor, munţi, să sape alte albii pentru ape scurse de mii de ani din inima timpului, pentru că…

          Pentru că tu nu mă urăşti aşa cum te urăsc eu, pentru că tu nu mă iubeşti aşa cum te iubesc eu, pentru că echilibrul tău, chiar şi năruit, este mai echilibrat decât orice stare de haos, de exagerare, de extremă, pe care eu aş numi-o echilibrare…

          Poate de aceea nu mi te pot scoate din cap, pentru că ştiu… pentru că ştiu că, dintre noi, tu eşti Dumnezeul iar eu îngerul căzut şi, ca în orice poveste de acest fel, Dumnezeul suferă în tăcere, pe când cel căzut arde, urlă, face spume la gură şi se prăbuşeşte. Se prăbuşeşte mereu, spre alte locuri, în alte umbre, în întunericuri din ce în ce mai dense, cuprins de braţe nevăzute, cu pieptul mângâiat şi cu inima smulsă fără milă. Oare aceasta este pedeapsa pentru cădere?! Pentru că eu nu îmi pot închipui alta. Nu poate să fie una mai dureroasă decât aceasta, decât să simţi căderea în cea mai aprigă înălţare, să simţi nimicnicia în orice descătuşare a trupului, să săruţi un piept şi să îţi doreşti să îţi odihneşti capul pe altul, să… să înţelegi ceea ce este cel mai greu de înţeles, că tu, care te cunoşteai, nu mai eşti tu – eşti altcineva…

          Dar să ştii… în lumea asta este nevoie de lacuri. Lacurile au o frumuseţe aparte, fie că pictează în doliu obraji, fie că seacă ochi sau îi încântă, fie că lasă adierea vreunei brize de vânt să le tulbure undele adormite sau doar zac, nemişcate. Şi dacă s-ar spune vreodată despre cineva că a pierit în valurile vreunui lac, e o minciună. Pentru că majoritatea, (şi nu poţi pieri tu în tine însuţi), mai devreme sau mai târziu, vor deveni lacuri, de sudoare, de singurătate, de lacrimi… Afară de cei condamnaţi să devină cenuşă.

 

Voluptatea suferinţei

          Mă apucă uneori o poftă de suferinţă. Nu ştiu ce fel de mână nebună m-a construit în felul acesta, nu ştiu ce imaginaţie bolnavă a contribuit la crearea mea. Aşa mi se întâmplă, să mă apuce pofta să sufăr, să mă zbat în convulsii, întins a moarte, cu gura întredeschisă abia expirând, şi cu pieptul larg desfăcut – din care să se audă slab, bătăile unei inimi aproape ofilite.

          Nu ştiu de unde îmi vine această putere, această apetenţă către experienţele dureroase, nu ştiu de unde plăcerea pe care o simt în cârdăşia murdară cu oameni de nimic, distrugători de suflete. Dar nu contează, nici nu mi se pare relevant. Pentru că mai înspăimântător mi se pare cerul senin, luminat de raze neumbrite de nori de ploaie. Mai înspăimântător mi se pare zâmbetul larg, neînsoţit de lacrimi încărcate de plumb topit pe obraji pământii, supţi de suferinţă. Mai înspăimântători sunt ochii sclipitori decât aceia incandescenţi, arşi, secaţi, care nu mai au de plâns nici măcar o jumătate de suspin. Şi, deşi mereu mi-am spus, niciodată nu am vrut să cred până acum, nu există nimic care să mă convingă să alunec, inconştient, în braţele fericirii; nimeni care să mă rupă de negurile în care îmi place atât de mult să mă învălui. Nimeni nu are dreptul să mă despartă pe mine de mine însumi, aruncându-mă în braţele ei – ale acelei femei, oricare ar fi ea, vulgar de inocente încât să creadă că am nevoie de fericirea ei.

Transformare

          Părul îmi curge pe umeri pentru că la început așa ne plăcea nouă. Mă mângâiai, numindu-mă frumosul tău, îmi sărutai buzele și părul tău îmi acoperea obrazul neted ferindu-l de soare. Acum barba îmi prinde rădăcini pe față, crește, se lungește atât în interior cât și în exterior. De mult firele ei au început să se unească tăcute cu firele de păr… Asprul și moliciunea pot conviețui foarte bine împreună. Apar lacrimi, apar revolte, dar, într-un final, totul se liniștește și cade în letargie, într-o amorțire profundă, soră bună a morții. Trupul se destinde din încordarea în care viața îl obligă să trăiască. Sufletul își deschide aripile și începe să planeze, pe nesimțite, ca o slabă pală de vânt, așteptând clipa în care lutul care îl ține prizonier se va dezintegra redăruindu-i libertatea de a zbura.

          Timpul capătă noi forme și noi dimensiuni, necunoscute și uneori stranii. Dar curge, curge ca un râu de neoprit deși pașii mei nu mai lasă urme pe malurile lui. Am prins rădăcini acolo, în locul în care m-ai lăsat. Am renunțat de mult să te mai aștept, dar rădăcinile mă împiedică să pornesc în noi călătorii, în noi căutări. Cu fiecare zi capul mi se apleacă din ce în ce mai mult către unda albastră. Și aștept nerăbdător ca această covârșire să ajungă la un final. Părul îmi acoperă ochii, barba caută, parcă însetată, să atingă undele fermecate…

          Uneori aud voci în timpul somnului, aud pași grăbiți sau leneși, un râset vesel sau o șoaptă înflăcărată. Dar pleoapele îmi sunt atât de grele! Capul îmi este atât de amorțit încât nu îl mai pot mișca. Doar alunecă, din ce în ce mai în jos. Într-o noapte am visat că o mână mi-a atins inima. Și o voce s-a minunat “Ia uite ce forma ciudată are scorbura asta!”. Doar părul mi-a foșnit puțin, și barba s-a zbătut parcă mai tare să atingă valurile timpului.

          Alteori vântul îmi poartă suspinele până departe. Se joacă în pletele mele, se ascunde, parcă dispare și brusc răbufnește într-o nouă pală dispărând în zări…. Câtă îndurare îmi arată atunci când, foarte rar, îmi descoperă ochii în adiere, ca să revăd în valurile timpului o privire de mult stinsă…

Mărgeaua de sticlă

Mi-am căutat sufletul pereche în ceruri şi l-am găsit în mocirlă. L-am cuprins în braţe promiţându-i iubire veşnică, lăsându-mă pătat cu noroaie, coborându-mă pe mine, desacralizându-mă cu seninătate, descinzând în infernuri al căror gust nu ar fi trebuit să îl cunosc niciodată. Sau, de fapt, trebuia, deşi nu aş fi vrut.

După ce acel suflet s-a scuturat de zgură, după ce s-a odihnit şi s-a poleit cu praf de stele visătoare a pornit-o în zbor. Aşa cum şi trebuia, de altfel, către braţe mai puţin slăbite, către ochi mai puţini trişti, către alte lumi pe care să le cucerească şi să le subjuge.

Dar, spre nefericirea mea, şi-a început zborul înainte să apuc să îi spun că pentru a subjuga îţi trebuie tărie şi putere de a oferi, indiferent de consecinţe. Praful de stele presărat pe fiinţa-i nu este al ei, este doar iluzia mea, dorinţa şi speranţa. Atunci când ele vor înceta să mai existe şi sclipirea ei se va stinge, lăsând-o doar cum a fost la început, poate doar cu o experienţă mai mare, dacă are puterea să înveţe. Atunci când urmele ei se vor şterge de pe rănile mele şi păcatul meu va înceta să existe. Aşa e dat, să fie pedepsit cel care aruncă mărgăritare porcilor – dar atunci când iubirea încetează mărgăritarele nu mai sunt decât biete mărgele de sticlă.