Amintire

          Mai spuneam când şi când, atunci când îmi găseam curajul, sau vreun pahar golit în faţă, că mie îmi place să zbor. Mă mai învinuia câte cineva de idealism, alţii de nebunie acută, alţii chiar de prostie. Până când, într-o noapte, m-am trezit izbindu-mă cu palma peste frunte, pus în faţa unuia dintre adevărurile care atunci mi se păreau esenţiale: „cum, cum poţi să zbori fără aripi”?! Şi întrebarea venea, zdrobitoare, într-un moment în care învăţasem să îmi spun că aripi au numai păsările, îngerii şi Icarii. Aşa am început să cred (poate cu excepţia păsărilor), aripile sunt purtătoare de dezastre. De dezastre, nu de oameni. „Şi totuşi, mă încăpăţânam în unele nopţi ascunzându-mă de ochii altora şi de concluziile lor, mie îmi place să zbor”!